INTRODUCERE

Sprijiniti de mult Milostivul Dumnezeu, dorim ca acest îndrumar sa fie în primul rând o calauza catre Împaratia lui Dumnezeu, iar alegerea acestui drum sa ne aduca mult dorita sanatate sufleteasca si trupeasca.

Orice boala porneste dintr-o problema spirituala, care a dus la îndepartarea Harului Dumnezeiesc, iar procedeele de vindecare, care nu se adreseaza decât trupului, nu au, din acest motiv, decât putini sorti de izbânda.

Este necesar sa cunoastem ca vindecarea de o boala are mai multe etape si anume:

  • vindecarea clinica;
  • vindecarea paraclinica;
  • vindecarea bacteriologica;
  • vindecarea imunologica;
  • vindecarea sufleteasca.

Prin vindecarea sufleteasca se încheie practic procesul vindecarii, având durata cea mai lunga. Ea începe odata cu hotarârea de a veni la parintele duhovnic si a împlini Taina Spovedaniei, dupa toate rânduielile ei, si se încheie la împlinirea canonului dat de duhovnic, constituind în esenta tratamentul sufletesc.

Nerealizarea acestei trepte de vindecare nu va duce decât la mutarea bolii dintr-o regiune în alta a corpului, fara a obtine succesul deplin.

În toate minunile de vindecare pe care le-a savârsit Domnul nostru Iisus Hristos, iertarea pacatelor pe care o realiza era urmata de vindecare. Prin iertarea pacatelor, se rupea astfel legatura dintre cauza si efectul bolii.

“Si vazând Iisus credinta lor, i-a zis slabanogului:

Fiule, iertate îti sunt pacatele tale!

Zic tie: Scoala-te, ia-ti patul tau si mergi la casa ta.” (Marcu 2, 5, 11)

A sosit vremea ca Biserica sa preia practica organizarii unor institutii de sanatate moderne, preluând si dezvoltând exemplul institutiilor organizate prin lucrarea Sf. Vasile cel Mare, în care sa fie puse în valoare atât progresul medicinei pâna la aceasta data cât si valoarea Harica a Sfintelor Taine pe care le-a instituit Domnul nostru Iisus Hristos, aducându-ne aminte ca Harul vindecarii vine numai de la Dumnezeu.

În trecut, Biserica, prin slujitorii ei, a influentat întreaga viata spirituala a poporului, dând nastere si la o atmosfera de sanatate si curatie morala. Nadajduim sa o faca si în viitor. Daca lucrul acesta a fost posibil atunci când mijloacele îi erau modeste, putem spera ca, si pe viitor, Biserica va materializa acest proces de însanatosire, pentru ca va darui omului sanatate sufleteasca si trupeasca, bineînteles daca slujitorii ei vor continua sa cultive cu sfintenie aceleasi raporturi de suflet cu credinciosii, pe care le-au creat înaintasii lor.

Pentru ortodocsi, Biserica este o realitate sacra, nu o simpla institutie lumeasca, având dimensiuni sociologice, terapia spirituala practicata în Ea facând parte integranta din procesul mântuirii. Aceasta terapie spirituala are drept scop vindecarea chipului alterat prin pacat si dobândirea asemanarii cu Dumnezeu.

Calea catre aceasta asemanare se poate desfasura doar în sânul Bisericii, prin Sfintele Taine.

Vindecarea spirituala presupune un efort al omului, aflat pe aceasta cale, catre asemanarea cu Creatorul, un efort bazat pe smerenie si pocainta, care-l va purifica, îl va ilumina si-l va îndumnezei.

Comunicarea cu Dumnezeu nu se poate realiza decât prin Biserica, sub ascultarea ei: “Supune-te Domnului si roaga-L pe El” (Ps. 36 ,7 )

Dimensiunea slujirii sociale, Biserica a primit-o de la Sfântul Apostol Pavel, care strângea ajutoare materiale în Asia Mica pentru fratii din Ierusalim.

Astazi, aceasta dimensiune este slabita, fiindca o jumatate de secol de comunism a restrâns continuu posibilitatile Bisericii de a-si împlini rolul în societate. “Vremea este sa lucreze Domnul, ca oamenii au stricat legea Ta”. (Ps. 118, 126 )

În momentul actual, când ne confruntam cu aparitia unui numar mare de boli fara leac, opera de caritate a Bisericii trebuie sa duca la înfiintarea lacaselor de sanatate manastiresti (bolnite), spitalicesti si satesti în care sa se produca vindecarea crestinilor, pentru ca vietile noastre sunt în mâinile Domnului si nu în catastifele spitalelor, iar clipa si ceasul pieirii nu sunt cunoscute decât Domnului. Prin urmare, ceea ce se întâmpla cu noi nu este în mâinile noastre, ci ale Domnului.

“Ci si perii capului nostru, toti sunt numarati.

Nu va temeti, voi sunteti mai de pret decât multe vrabii”. (Luca 12, 7)

Nici o viata rostuita dupa Cuvântul Domnului nu are cum sa se iroseasca. Domnul nostru are grija de fiecare din noi si tot El, precum un semanator, nu iroseste nimic din putinatatea sau bogatia experientelor pe care le-a daruit pe aceasta lume. “Caci unele le face Dumnezeu prin departarea Sa de om, altele prin cercetare, iar altele prin purtarea de grija”.

Lucrarea ne va ajuta sa cunoastem ce comportament trebuie sa adoptam în situatiile patologice si ce este necesar sa împlinim rapid pentru restabilirea armoniei depline.

Continutul lucrarii va viza urmatoarele probleme:

I - Aspecte privind sanatatea, boala, vindecarea;

II - Etapele restabilirii sanatatii sufletesti si trupesti;

III - Imunoterapia trupeasca si sufleteasca;

IV - Scopul vietii crestine.

Îndrumarul urmareste si scopul duhovnicesc, patriotic al educarii iubitilor nostri coreligionari dupa dreptarul ortodoxiei cu redobândirea binecuvântarii, pacii si milei divine, progresarii în tot lucrul bun, care va aduce statornica fericire vremelnica si vesnica.

E necesar sa alegem cu totii drumul unei vieti curate, inspirata de cuvântul Domnului, beneficiind si de eficienta terapiilor naturiste, care au în spate o stiinta milenara: aceea a ierburilor de leac.

Trebuie ca fiecare sa observe, sa se supravegheze zilnic pentru a nu se asemnui celor despre care aminteste psalmistul: “Si, omul în cinste fiind, n-a priceput; alaturatu-s-a dobitoacelor celor fara de minte si s-a asemanat lor” (Ps. 48, 12 ), iar cei ce se vad cazuti, sa se osteneasca a se ridica, caci pot face aceasta cu darul lui Dumnezeu.

Acum, la cumpana dintre milenii, poporul nu trebuie sa uite ca Biserica crestina este singura în masura, prin puterea Harului Duhului Sfânt primit de la Iisus Hristos, sa continue opera de vindecare a societatii. Sa nu uitam cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos “Eu sunt CALEA, ADEVARUL, ÎNVIEREA SI VIATA; cel ce crede în Mine, chiar daca va muri, va trai. Si oricine traieste si crede în Mine nu va muri în veac”. (Ioan 11, 25 ,26 )

Daca vom ramâne statornici sub ascultarea Bisericii si a slujitorilor ei, atunci se vor adeveri si pentru viata religioasa a poporului nostru, cuvintele Sfântului Ioan Gura de Aur: “Nadejdea noastra este Biserica, adapostul nostru Biserica si mântuirea noastra tot numai Biserica”.

Dorim ca putinele lucruri pe care le-am adunat în acest îndrumar sa ajunga acolo unde trebuie, adica în cugetele si sufletele care au nevoie de ele.

Sa ne silim, cu o sfânta întrecere, a ne lumina, a veghea si a ne ruga lui Dumnezeu, cu cea mai curata, înteleapta si înflacarata credinta.

CUVÂNT ÎNAINTE


În contextul actual al vietii, când progresul tehnic i-a dat omului tot mai multe griji si l-a facut sa se înstraineze de Dumnezeu, se constata frecvente cazuri de îmbolnaviri, unele incurabile. Însa omul, orbit fiind sufleteste, cauta doar vindecarea corpului prin metode chimioterapeutice, ceea ce nu duce la redobândirea deplina a starii de sanatate.

Viata este cel mai mare dar pe care omul l-a primit de la Dumnezeu. Si aceasta îsi are propriile legi lasate de Dumnezeu si transmise noua prin Sfânta Scriptura si Sfânta Traditie. Ori de câte ori aceste legi sunt încalcate de oameni, adica se desacralizeaza viata, apare un dezechilibru intern si acest dezechilibru este starea de boala, ca urmare a pacatului.

Viata trupului este sufletul, iar viata sufletului este Dumnezeu. Doar un trup unit cu sufletul sau este viu si doar un suflet unit cu Dumnezeu este un suflet plin de viata. Din acest motiv, sacroterapia este o metoda de vindecare care se adreseaza atât sufletului cât si trupului, pentru restabilirea starii de sanatate, pentru revenirea la adevarata viata, pe care omul a avut-o înainte de cadere. Deci, terapia bolilor este în primul rând resacralizarea vietii, fara care simpla chimioterapie nu va avea succes, daca nu s-a eliminat cauza dezechilibrului care este pacatul, prin care omul s-a înstrainat de izvorul vietii - Dumnezeu. Daca nu se vindeca mai întâi sufletul care este viata trupului, atunci trupul se va afla într-un permanent dezechilibru, care în final va duce la moarte. Însa boala, suferinta si moartea nu sunt stari firesti ale omului, ele sunt urmarea pacatului, iar ceea ce omul trebuie sa omoare în el pentru redobândirea starii de sanatate si viata vesnica, este tocmai pacatul. Acest lucru ne învata sacroterapia prezentata în aceasta carte, prin mjloacele pe care Biserica Ortodoxa ni le pune la îndemâna, asa cum ne-au fost lasate de Dumnezeu si cum Sfintii Parinti ni le-au transmis noua.

Binecuvântam aparita acestei carti care vine sa completeze alte lucrari asemanatoare, aratându-ne totodata metodele sacre prin care omul - ca fiinta pamânteasca - poate si trebuie sa-si împlineasca vocatia sa cereasca.

† Calinic, episcop de Arges si Muscel

Duminica izgonirii lui Adam din Rai
21 februarie 1999

 

I. ASPECTE PRIVIND SANATATEA, BOALA, VINDECAREA

A. SANATATEA

Imediat dupa ce Dumnezeu l-a facut pe om din tarâna pamântului si i-a suflat suflare de viata, sufletul si trupul sau posedau o sanatate deplina, pentru ca erau patrunse de energiile divine. Astfel, Sf. Grigore Palama noteaza ca harul dumnezeiesc completa, prin foarte multe binefaceri, insuficienta naturii noastre.

“Erau feriti de boala (...) datorita darurilor primite la creatie”, remarca Sf. Vasile.

Datorita pacatului neascultarii protoparintilor nostri Adam si Eva, am pierdut haina de lumina protectoare dumnezeiasca, trecând în aceasta lume trecatoare si pieritoare, fiind osânditi sa ducem o viata care este prada multor rele si nenorociri. Acum, sanatatea trupului, pentru orice om, nu mai poate fi un bun dobândit în mod definitiv; ea nu exista niciodata în mod absolut si de fapt nu este altceva decât un echilibru partial si provizoriu, o stare de mai putina boala.

Sfântul Maxim Marturisitorul noteaza la modul general: “O viata bine ordonata este cauza a sanatatii”, în schimb dezordinile spirituale se traduc inevitabil, în suflet si trup, prin tulburari patologice.

Atunci când sufletul participa la pacea divina si la ordinea harului, el comunica aceasta pace si ordine functiilor trupului, putându-se realiza chiar si la vârste înaintate o uimitoare vigoare si o tinerete surprinzatoare.

În cazul sfintilor, uneori trupul face dovada suferintei si a stricaciunii, iar alteori le este dat sa manifeste în corp sanatate prin harul lui Dumnezeu, transformând soarta obisnuita a materiei. Sf. Ioan Scararul scrie în aceasta privinta: “Atunci când omul este unit si amestecat launtric cu iubirea dumnezeiasca, se vede stralucind pe trupul sau ca într-o oglinda, stralucirea si linistirea sufletului sau, precum s-a petrecut cu Moise atunci când, dupa ce a fost cinstit cu vederea lui Dumnezeu, fata sa a devenit toata plina de lumina. De aici putem trage concluzia ca trupurile sfintilor s-au facut nestricacioase pentru ca au fost curatite de aceasta flacara prea curata a dragostei dumnezeiesti, fiind patrunse de harul divin, dobândind astfel însusirea nestricaciunii. Fiind cei dintâi care realizeaza în aceasta lume premizele transfigurarii si ale Învierii asigurate întregului neam omenesc prin Hristos, ei marturisesc înaintea tuturor oamenilor despre sfârsitul oricarei boli, despre vindecarea naturii umane totale prin “doctorul suprem al sufletelor si al trupurilor”, manifestând primele roade ale acestora si aducând o chezasie a sanatatii superioare si definitive din Împaratia cerurilor.

E firesc deci ca trebuie sa preferam sanatatea, dar cu conditia ca sa fie traita în Dumnezeu si pentru Dumnezeu. Întoarcerea la sanatatea fizica are sens, dupa învatatura sfintilor parinti, în raport cu scopurile ultime ale omului si cu mântuirea întregii sale fiinte, care nu este cu putinta decât prin biruinta asupra pacatului. Daca omul ramâne bolnav sufleteste, sanatatea trupului nu-i slujeste la nimic, caci el ramâne “trup” (cf. In. 6, 63 ) si nu-si foloseste organele spre a-L slavi pe Dumnezeu, luând la sfârsitul vietii pamântesti destinatia gheenei.

Sanatatea data de Dumnezeu si de medicina nu este aceeasi. Dumnezeu vindeca atât sufletul cât si trupul, iar medicina cel mult trupul, pentru scurta durata si precar. Deci sanatatea trupeasca este provizorie, iar în sanatatea sufleteasca se cuprinde începutul vietii vesnice. Este importanta sanatatea sufleteasca si, cu atât mai însemnata, cu cât sufletul e superior trupului (Sf. Ioan Gura de Aur).

“Dumnezeu este Cel ce da sanatate celui ce sufera, când voieste”, zice Sf. Varsanufie, voia Sa tinzând, asa cum am vazut, spre ceea ce este mai bine pentru fiecare din punct de vedere duhovnicesc. Deci sanatatea este un dar pretios de la Dumnezeu. Bogatia, fara sanatate, este pentru om aproape totuna cu ceea ce reprezinta drumul pentru un om fara picioare. În zilele noastre, rareori se întâmpla ca în trupul sanatos sa vietuiasca un suflet sanatos, ci în cea mai mare parte, si aproape întotdeauna, sufletul sanatos vietuieste în trupul neputincios, iar sanatatea trupului îi deschide omului usa spre multe capricii si pacate, iar neputinta trupului o închide (Sf. Tihon Zadonschi).

Un batrân oarecare deseori se îmbolnavea. În cursul unui an s-a întâmplat sa nu fie bolnav; batrânul se mâhnea foarte mult din aceasta pricina si plângea zicând: “M-a parasit Dumnezeul meu si nu m-a cercetat”. (Patericul egiptean)

B. BOALA

Un însotitor inevitabil al vietii noastre este boala. Oricât am vrea s-o evitam, oricât ne-am stradui sa ne pastram sanatatea, totusi, cândva, aceasta se va clatina si va cadea si, astfel ne vom îmbolnavi, adica ne vom gasi în patul durerii: batrâni, tineri si copii, barbati si femei, buni si rai. Toti, fara nici o deosebire, trecem prin aceasta “proba de foc” care este boala.

Dumnezeu îngaduie lipsurile si neajunsurile în viata noastra nu fara un scop anume; întotdeauna scopul lui Dumnezeu este relatia nostra cu El. Durerea trupeasca are drept scop sa ne determine a ne apropia de Hristos. Nu trebuie sa fim dezamagiti daca Hristos ne refuza ceea ce Îi cerem si ne da altceva mult mai important - mântuirea noastra sufleteasca. Sanatatea sufleteasca este infinit mai scumpa decât cea trupeasca.

O nenorocire grava, o boala grea si istovitoare ne nimiceste egoismul, ne face sa întelegem ca nu suntem nimic si totodata ne determina sa ne gândim la Dumnezeul Cel uitat de noi, sa ne pocaim, sa ne plângem pacatele, sa alergam la duhovnic si cu durere în suflet sa cerem dumnezeiasca mila, iar la sfârsit Sfânta Euharistie. Si atunci, dar numai atunci, sufletul nostru se va usura si va reînvia din starea de morbiditate. E mai bine ca în toata viata de aici sa fii bolnav cu trupul, dar cu sufletul sa fii sanatos, decât sa fii sanatos cu trupul, iar cu sufletul sa fii neputincios.

Pentru trup, bolile sunt o bautura amara, iar, pentru suflet, o tamaduire mântuitoare. Asa cum sarea împiedica putreziciunea carnii si pestelui si nu îngaduie sa se zamisleasca într-însele viermii, tot asa orice boala fereste Duhul nostru de putreziciunea si descompunerea duhovniceasca si nu îngaduie patimilor, ca unor viermi sufletesti sa se zamisleasca în noi (Sf. Tihon Zadonschi).

Bolile trupesti curata bolile sufletesti (Schimonahul Macarie). În vremea bolii noi simtim ca viata omeneasca este asemenea unei flori care se usuca aproape imediat dupa ce îsi desface petalele si asemenea unui nor, care se risipeste si nu lasa nici o urma.

Daca te molipsesti de vreo boala, nu te deznadajdui si nu te împutina cu duhul, ci multumeste-i lui Dumnezeu, ca El se îngrijeste ca sa-ti procure prin aceasta boala un bine (Avva Isaia).

Din lectia rostita catre slabanog: “Iata ca te-ai facut sanatos, de acum sa nu mai gresesti, ca sa nu-ti fie ceva mai rau” (Ioan 5, 14), cunoastem ca pricinile bolilor sunt de fapt pacatele noastre si ca, prin urmare, cea dintâi lecuire împotriva lor consta, întotdeauna, nu atât în picaturile prescrise de doctori, cât în picaturile care curg dintr-o inima zdrobita si înfrânta. Boala este urmarea îndepartarii harului lui Dumnezeu de omul cazut în pacat, care este moarte a sufletului si a trupului.

Cele mai grele pacate, care au îmbolnavit aproape în întregime societatea crestina, sunt:

¨ mândria;

¨ neascultarea (iesirea de sub ascultarea preotilor duhovnici, implicit a Bisericii);

¨ ateismul si indiferenta.

“Zis-a cel nebun întru inima sa: «Nu este Dumnezeu!»”. (Ps.52, 1)

În anii de pe urma, spun Sfintii Parinti, trei pacate mari vor stapâni si vor pustii tot pamântul:

- necredinta în Dumnezeu;
- mândria - izvorul sectelor;
- desfrânarea, cu toate fiicele ei.

  Toate trei sunt simbolizate alegoric în Apocalipsa prin cei trei de sase - 666 (cap.13, 18). Aceste zile, prevestite de Sfânta Scriptura si de Sfintii Parinti, cu multi ani în urma, le traim acum.

Moartea sufleteasca, produsa de aceste pacate grele, a dus la aparitia bolilor în care vindecarea este aproape imposibil de realizat. În boala, înainte de a apela la doctori si medicamente, foloseste-te de rugaciuni (Sf. Nil Sinaitul).

În vremea bolii, fiecare trebuie sa se gândeasca si sa spuna: “Cine stie? Poate ca în boala mea mi se deschid portile vesniciei”. Cel ce se însanatoseste dupa boala, îndeosebi dupa una serioasa si primejdioasa, trebuie sa simta si sa spuna: “Mi s-a dat de sus un termen de amânare, ca sa ma pocaiesc si sa-mi îndrept viata potrivit poruncii lui Hristos”.

Pravila Bisericeasca ne marturiseste ca:

- Boala este urmare a pacatului stramosesc si ne serveste ca introducere sau aducerea aminte de ceasul mortii (Fac.3, 17 - 19). “În tot ceea ce faci, adu-ti aminte de cele de pe urma ale tale si în veci nu vei pacatui”. (Sirah 7, 38)

Dumnezeu sloboade bolile sub diferite forme si scopuri, pe care Providenta le urmareste pentru binele oamenilor:

- Prin boala unor oameni se arata lucrurile Providentei si atotputernicia lui Dumnezeu în lume. (Ioan 9, 3, 11, 4)
- Alteori, boala este un rau preventiv, spre a nu aluneca în pacate mai mari. (II Corinteni 12, 7 - 10)
- Iar alteori boala este o rasplata a pacatelor. (Exod. 15, 16 Ioan 5, 14)

Numai pe cei rai si nevrednici boala îi duce la deznadejde si pacat. Pe cei credinciosi - ca pe Iov - ea îi încearca si le sfinteste trupul si sufletul, ca si lui Lazar (Ioan 11, 1 - 44; Luca 16, 20 - 22). Sa nu uitam ca puterea lui Dumnezeu în cei neputinciosi se desavârseste si ca prin multe suferinte ne este dat sa intram în împaratia lui Dumnezeu.

“Fiule, în boala ta, nu fi nebagator de seama, ci te roaga Domnului si El te va tamadui. Departeaza pacatul, tinde-ti mâinile spre faptele cele drepte si-ti curateste inima de toata calcarea de lege”.

“Sa aduci tamâie si jertfa de pomenire din floarea tamâiei, si junghie jertfe grase, pe cât te ajuta puterile. Apoi da rând doctorului, ca si pe el Domnul l-a facut; si sa nu se departeze de lânga tine, fiindca si el este de trebuinta, ca uneori izbânda este în mâinile lui. Ca si el se roaga Domnului ca sa-l ajute în mestesugul lui si tamaduire sa dea spre însanatosirea bolnavului”.

“Cel ce pacatuieste fata de Ziditorul sau sa cada în mâinile doctorului! Domnul scoate leacurile din pamânt si omul întelegator nu le dispretuieste.
Oare nu din lemn s-a îndulcit odinioara apa, pentru ca Dumnezeu sa-si vadeasca puterea Sa? si El însusi a dat oamenilor stiinta, ca sa Se preamareasca întru lucrurile Sale cele minunate. Cu acestea vindeca doctorul si alunga durerea, iar spiterul pregateste din alifiile sale, asa încât lucrurile Domnului sa nu conteneasca; si sanatatea, poruncita de El, sa stapâneasca pe fata pamântului” (Sirah 38 , 4 - 15)

Esential, pentru om în general si pentru cel bolnav în special, este ca el sa obtina trezvia launtrica, pazirea mintii si curatia inimii, singurele mijloace de a ne întoarce la harul desavârsit al Duhului ce ne-a fost dat la început prin botez.

“Pâna la o vreme va suferi cel îndelung-rabdator, dupa aceea-i va rasari veselia”.

C. VINDECAREA

Pocainta si marturisirea noastra sincera trebuie sa faca începutul vindecarii noastre. Ca sa ajungem la însanatosirea trupesca, este necesar ca mai întâi minunea sa se întâmple înlauntrul nostru. Adica, mai întâi trebuie sa ne lepadam de omul cel vechi si sa ne îmbracam cu cel nou. Hristos se afla întotdeauna aproape de noi, lânga noi, gata sa ne ajute; este suficient sa-L chemam. De aceea Domnul ne avertizeaza: “În lume necazuri veti avea, dar îndrazniti ! Eu am biruit lumea “.

Vindecarea omului poate fi prezentata în urmatoarele etape:

· vindecarea clinica, pusa în evidenta prin disparitia simptomelor de boala;

· vindecarea paraclinica, concretizata prin revenirea analizelor la parametrii normali;

· vindecarea bacteriologica, constatata în urma disparitiei agresorilor biologici;

· vindecarea imunologica, pusa în evidenta de aparitia anticorpilor specifici de individ;

· vindecarea sufleteasca finalizata odata cu îndeplinirea canonului dat de duhovnic si împartasirea cu vrednicie cu Trupul si Sângele Domnului nostru Iisus Hristos.

Foarte important este sa parcurgem în totalitate cele cinci trepte ale vindecarii, care-l vor ajuta pe om sa-si puna în valoare puterile fizice si spirituale existente în fiinta sa, sa patrunda în cele mai ascunse taine ale vietii, îndumnezeindu-si firea omeneasca prin har si transformându-si personalitatea sa într-un mediu de actiune a energiilor divine.

Pentru a fi mai convingatori în ce priveste necesitatea restabilirii fara ragaz a fiecaruia dintre noi, va prezentam didactic, la Anexa 1, schema procesului de vindecare în crestinism. De asemenea, aceasta ne va fi de un real folos si pentru întelegerea clara a informatiilor prezentate, legate de scopul vietii crestine.

“De vei asculta cu luare aminte glasul Domnului Dumnezeului tau si vei face lucruri drepte înaintea Lui si vei lua aminte la poruncile Lui si vei pazi legile Lui, nu voi aduce asupra ta nici una din bolile, pe care le-am adus asupra Egiptenilor, ca Eu sunt Domnul Dumnezeul tau care te vindeca”. (Iesirea 15, 26)

Chiar atunci când ne credem deplin sanatosi, boala se afla deja în noi si va fi deajuns sa slabeasca unul sau altul din mijloacele noastre de aparare pentru ca ea sa apara într-o forma sau alta. De aceea, boala si suferintele nu trebuie considerate ca realitati autonome, de natura pur fiziologica, ce pot fi tratate într-un mod exclusiv tehnic si numai în plan corporal.

Medicina actuala trebuie sa-l ajute pe bolnav sa-si asume bolile si sa-l faca sa creada ca starea sa si destinul sau se afla cu totul în mâinile lui Dumnezeu si ca tehnicile medicale foarte mult avansate nu ramân decât mijloace prin care poate lucra dumnezeirea, pentru ca Domnul a dat inteligenta si stiinta oamenilor. În concluzie, bolnavul trebuie, prin colaborarea dintre stiinta si credinta, sa treaca de la un mod pasiv de a-si trai boala, asteptând vindecarea si usurarea numai de la medicina, la un mod activ, printr-un elan personal, cerând Creatorului harul vindecarii.

În cazul vindecarii bolnavilor mintali, bibliografia patristica ne marturiseste: boala poate fi produsa si reprodusa, extinsa, dezvoltata, multiplicata si întarita si uneori chiar întrupata, de “puterile întunericului si ale rautatii”. Diavolii pot deveni unul din principalele izvoare ale bolilor, manifestându-se cel mai adesea prin ele în mod indirect, dar uneori si mijlocit, ca în cazurile de posesiune, ocupând atunci ei în om locul gol al lui Dumnezeu. Demonii însotesc starile patologice create, strecurând în sufletul suferinzilor gânduri de descurajare, de tristete, de acedie, de iritare, de enervare, de disperare, de revolta. Când exista asemenea situatii, Domnul nostru Iisus Hristos ne da foarte clar solutia vindecarii: “Daca veti avea credinta cât un graunte de mustar veti zice muntelui acestuia: Muta-te de aici dincolo, si se va muta, si nimic nu va fi voua cu neputinta. Dar acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugaciune si cu post”. (Matei 17, 20 - 21)

Cu aceste situatii, oamenii înduhovniciti sunt uneori chiar mai loviti decât ceilalti oameni. Explicatia, în acest sens, ar avea doua motive:

- unul tine de iconomia dumnezeiasca;
- altul tine de o actiune directa a demonilor care cauta, în acest mod, sa-i tulbure, sa le perturbe activitatea launtrica, sa-i deturneze de la sarcina lor esentiala.

Este important sa retinem ca Dumnezeu, fara a fi vreodata cauza bolilor si suferintelor, poate totusi sa le autorizeze si sa le foloseasca în vederea progresului spiritual al omului si pentru zidirea duhovniceasca a celor din jurul lui. Cel afectat primeste în acelasi timp puterea de a folosi necazurile care vin asupra sa spre binele sau duhovnicesc. Dumnezeu pune unele limite lucrarii diavolesti (cf. Iov 12, 2, 6) si nu permite ca omul sa fie ispitit peste puterile sale (I Corinteni 10, 13). Iar cei ce vor reusi sa suporte relele diavolesti întru ei, vor dobândi imense binefaceri spirituale pe care altfel, dupa voia lor proprie, nu le-ar fi putut cunoaste.

Mântuitorul ne învata de asemenea ca, în reusita vindecarii semenilor nostri aflati în suferinta, sa ne implicam cu totii, pentru ca nenorocirile sunt legate atât de pacatele celor loviti de ele, cât si de pacatele omenirii întregi. De aceea El îi cheama pe toti la pocainta. “Fiecare dintre noi este vinovat în fata tuturor pentru toti si pentru toate” (Dostoievschi).

Multi oameni duhovnicesti, în fata bolilor personale sau ale celor de care ei se ocupa, cer lui Dumnezeu, în primul rând, nu vindecarea trupesca pe care îndrumarul a prezentat-o sub cele patru aspecte ale ei, ci vindecarea sufleteasca, care este mai de folos si aduce mai multe binefaceri din punct de vedere duhovnicesc, iar în acelasi timp face sa se rupa legatura dintre cauza si efectul bolii la nivel spiritual. Dobândind vindecarea sufleteasca, Sf. Ioan Hrisostom ne precizeaza ca Dumnezeu “... a vrut sa ne faca mai buni, mai întelepti si mai supusi vointei Sale, ceea ce este temeiul a toata mântuirea”.

Tot legat de aceeasi însanatosire sufleteasca, Sf. Isaac Sirul scrie: “Privegheaza asupra ta si ia seama (...) la multimea leacurilor pe care ti le trimite adevaratul Doctor pentru sanatatea omului tau celui dinauntru. Dumnezeu trimite bolile pentru sanatatea sufletului”.

Parcurgând toate cele cinci trepte ale vindecarii, mai întâi avem prilejul de a ne arata si de a ne întari credinta, iar în al doilea rând vom dobândi virtutea fundamentala a rabdarii si chiar de a atinge treapta ei cea mai înalta - rabdarea în durere. “Prin rabdarea voastra veti dobândi sufletele voastre”. (Lc. 21, 19) Din rabdarea astfel dobândita decurg numeroase bunuri spirituale cum ar fi de exemplu nadejdea, smerenia, recunostinta. “Suferinta aduce rabdarea, si rabdarea încercare, încercarea nadejde”. (Rom.5, 3 - 4)

Iar daca vindecarea întârzie, Sf. Varsanufie sfatuieste: “Fiti atenti la capatul rabdarii, nu disperati, nu descurajati”. Caci Dumnezeu este aproape, El care zice: “Nu te voi lasa, nici nu te voi parasi”. (Evr.13, 5) Din punct de vedere duhovnicesc, poate fi mai profitabil pentru bolnav sa nu primeasca de la Dumnezeu o vindecare imediata. Iar când trebuie sa suferim asalturile bolii, Apostolul a zis: “Când sunt slab, atunci sunt tare”. (2 Cor. 12, 10)

Si daca boala trebuie sa duca la moarte, nu trebuie sa ne temem mai mult, caci, precum învata Sf. Ap. Pavel: “Daca acest cort, locuinta noastra pamânteasca se va strica, avem zidire facuta de la Dumnezeu, casa nefacuta de mâna, vesnica, în ceruri”. (2 Cor.5, 1)

Când cerem prin rugaciune, în mod sistematic, numai vindecarea trupului, facem dovada unei iubiri egoiste de sine, dorind cu orice pret îndeplinirea propriei noastre vointe. Dar uneori Dumnezeu ne amâna vindecarea spre a ne uni mai strâns cu El, prin conformarea voii noastre cu a Sa. Vointa dumnezeiasca înseamna vindecarea sufletului si a trupului operata de Hristos, dar si slavirea lui Dumnezeu, pentru care ofera prilej orice boala si orice neputinta.

Parcurgerea în totalitate a celor cinci trepte ale vindecarii apare ca o datorie pentru crestin, dupa cum noteaza, de pilda, Sf. Isaac Sirul: “Cel ce este bolnav si îsi cunoaste boala trebuie sa ceara tamaduire”.

Hristos Doctorul, care a venit printre oameni pentru a vindeca bolile sufletesti, n-a ezitat niciodata sa-i usureze de bolile si neputintele lor trupesti pe cei ce-L rugau. El n-a vazut în ele o durere necesara si a dat pilda în ce priveste atitudinea pe care se cuvine s-o adoptam împotriva lor. El nu ezita niciodata sa Se prezinte oamenilor ca doctor: “Nu cei sanatosi au trebuinta de doctor, ci cei bolnavi”. (Mt. 9, 12; Mc. 2, 17; Lc. 7, 31)

“Acesta neputintele noastre a luat si bolile noastre le-a purtat”. (Mt. 8, 16 - 17; Ic. 53, 5) În acest sens, Sfintii Parinti si întreaga traditie a Bisericii au grija sa-L prezinte atât ca “Doctor al trupurilor” cât si ca “Doctor al sufletelor”.

Chemându-i pe cei doisprezece ucenici ai Sai, Hristos le transmite puterea Sa de tamaduire: El face din ei doctori dupa asemanarea Sa, dându-le puterea de a porunci duhurilor necurate si de a le izgoni (Mc. 6, 7; Lc. 9, 1), precum si de a tamadui toata boala si toata neputinta (Mt. 10, 1 si 8; Lc. 9, 2). Aceasta putere tamaduitoare a fost transmisa apoi ierarhiei bisericesti si se mentine în continuare pâna la sfârsitul vietii pamântesti.

Hristos ramâne totusi “singurul Doctor” caci, prin apostoli si sfinti, El este întotdeauna Cel care vindeca. Atunci când Sf. Antonie savârsea o minune, întotdeauna multumea lui Dumnezeu. El le reamintea bolnavilor ca puterea de a vindeca nu este a lui, nici a nimanui altcuiva, caci acest fapt Îi este rezervat numai lui Dumnezeu. Cei vindecati erau învatati sa multumeasca nu lui Antonie, ci numai lui Dumnezeu. Si însusi Sf. Antonie precizeaza: “N-am aceasta putere de a vindeca (...), eu nevrednicul. Tamaduirea este lucrarea Mântuitorului; El se milostiveste, în tot locul, spre cei ce-L cheama. Domnul Si-a plecat urechea la rugaciunea mea si Si-a aratat iubirea Sa de oameni, desoperindu-mi ca va tamadui (...)”.

Pentru a-i acorda omului vindecarea pe care acesta o cere, Dumnezeu nu-i cere decât un lucru, sa se roage Lui cu credinta: “Toate câte veti cere, rugându-va cu credinta, veti primi” (Mt. 21, 22); iar Sf. Apostol Iacov (5, 16) recomanda:

        “Rugati-va unii pentru altii, ca sa va vindecati”.

Sa ne obisnuim sa ne rugam Sfintilor nu numai ca unor rugatori si mijlocitori, ci si, în acelasi timp, ca unii care au ei însisi puterea de a vindeca, fiind îndumnezeiti prin har si facuti partasi ai Vietii si Puterii dumnezeiesti. Sa ne rugam mai ales Nascatoarei de Dumnezeu, cea dintâi dintre persoanele umane care a fost deplin îndumnezeita si preamarita, “mângâierea celor necajiti si vindecarea celor bolnavi, nadejdea celor fara de nadejde, ajutorarea celor fara de ajutor, izvor nesecat si nesfârsit de tamaduire, care face minuni si izvoraste tamaduiri”.

În încheierea acestor câteva consideratii legate de notiunea de vindecare, amintim crestinilor ca nu exista nici o piedica de a face apel, în caz de nevoie, la medici si de a aplica remediile preconizate de ei. Sf. Vasile noteaza în acest sens: “Este o încapatânare sa refuzi ajutorul artei medicilor”.

În functie de starea duhovnicesca a fiecaruia, Sf. Varsanufie scrie: “Cât despre aratarea la doctor, celui mai desavârsit îi e propriu sa lase totul pe seama lui Dumnezeu, chiar daca lucrul acesta îi este cu greutate. Iar cel mai slab, sa se arate doctorului pentru ca nu poate înca sa se încredinteze cu totul Proniatorului sau”.

Foarte important este ca, oricând se recurge la medici si la medicamente, sa nu se uite niciodata ca Dumnezeu este întotdeauna Cel care vindeca prin ele. Medicina si leacurile ei nu sunt decât mijloace ale Providentei divine care face sa straluceasca peste toti soarele slavei Sale (Mt. 5, 45). În vindecare, ca si în boala, omul nu trebuie sa piarda din vedere scopul sau ultim, care este mântuirea totala si definitiva a fiintei sale întregi, în Iisus Hristos.

II. ETAPELE RESTABILIRII SANATATII SUFLETESTI SI TRUPESTI

Restabilirea sanatatii sufletesti si trupesti în viata crestina se poate dobândi parcurând urmatoarele etape:

  1. Intrarea sub ascultarea unui parinte duhovnic iscusit;
  2. Rugaciunea sub ascultare;
  3. Postul sub ascultare.

A. ASCULTARE DE DUHOVNIC

INTRAREA SUB ASCULTAREA UNUI PARINTE DUHOVNIC ISCUSIT

Rari sunt cei ce cunosc taina ascultarii. Cel ce asculta este mare înaintea lui Dumnezeu. El imita pe Hristos Care ne-a dat El însusi pilda ascultarii. Cel ce asculta si-a pus toata nadejdea în Dumnezeu si de aceea sufletul sau este pururea în Dumnezeu si Domnul îi da harul Sau. Domnul iubeste sufletul ascultator si daca-l iubeste, îi da ceea ce sufletul a cerut de la Dumnezeu. Cel ce asculta este înger pamântesc, daca face ascultare fara cârtire si cu simplitate.

Duhovnicul, pentru crestin, este întocmai ceea ce este calapodul pentru încaltaminte, tiparul pentru caramizi.

Spitalele de psihiatrie ar fi goale daca crestinii s-ar marturisi drept, curat, cu sinceritate, smerenie si ascultare, la duhovnici distinsi, fie ei si severi, dupa care sa se împartaseasca cu vrednicie.

Ca printr-o sita este cernuta întreaga omenire. Trec anii peste noi, suntem surzi la clopotele Bisericilor care ne cheama la pocainta si doar când vine moartea, durerea si boala, îngroziti ca toata stiinta medicala nu poate face nimic corpului nostru ruinat, atunci alergam la rugaciunile preotilor.

E cam târziu! Totusi ... daca aceasta nadejde este sincera, din inima, ca a tâlharului de pe cruce, atunci mila lui Dumnezeu vine chiar în ceasul acela sa aline durerea celui ce-L striga cu disperare.

Metamorfozând rolul parintelui duhovnic, acesta introduce pe bolnav în sala de asteptare a Doctorului trupului si sufletului nostru. Parintele duhovnic patrunde dincolo de atitudinile si gesturile conventionale, în spatele carora ne ascundem personalitatea atât de altii cât si de noi însine. El sesizeaza persoana unica, cea dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu.

Când ne îndreptam catre duhovnic, nu cersim doar iertarea pacatelor, care sa ne ofere nadejdea mântuirii, ci mai ales asteptam întarirea vointei, pentru a nu mai pacatui, stiind prea bine ca vointa de pâna acum nu ne-a ajutat suficient, n-am învatat a o folosi. Aceasta întarire a vointei se face în mod sigur prin rugaciuni si prin împlinirea canonului ce-l primim, dar mai ales prin alegerea caii de a nu mai pacatui. Iar CALEA, duhovnicul este dator sa ne-o arate, sa ne încurajeze sa calcam pe ea, sa ne ia de mâna si sa ne conduca pasii nostri nestiutori, nehotarâti pe deplin, neînvatati la acest mers întru curatire, în lumina totala. Sa faptuim astfel si când suntem singuri, sa putem fi vazuti de oricine fara sa ne rusinam.

Sfatul duhovnicului are mare valoare pentru credincios. Daca duhovnicul ne va da tamada cea mai potrivita pentru boala noastra, în mod sigur ne vom vindeca.Daca ascultam de parintele nostru duhovnic, daca avem încredere în el, sa nu ne fie teama ca suntem povatuiti gresit. Dumnezeu va gasi întotdeauna mijlocul prin care sa ne descopere adevarul. A trai în ascultare, înseamna sa ne facem inima sensibila la orice schimbare duhovniceasca din viata noastra. Cine nu asculta de duhovnic, nu asculta nici de Dumnezeu.

Putin conteaza daca parerea parintelui nostru duhovnic este imperfecta. În masura în care sunt împlinite poruncile în ascultare si credinta în Hristos, Dumnezeu va îndrepta faptele noastre. Ceea ce parea fals se va adeveri. În schimb ceea ce parea desavârsit, dupa judecata noastra, nu va fi, adesea, decât reflexul vointei noastre pacatoase si Dumnezeu nu va mai fi cu noi.“Cel ce va asculta pe voi, pe Mine Ma asculta, si cel ce se leapada de voi, se leapada de Mine”. (Luca 10, 10)

Fara ascultare, fie el patriarh, episcop sau preot, mirean sau calugar se poate pierde, pentru ca Dumnezeu îl paraseste pe acela care are prea multa încredere în propria sa inteligenta.

Daca suntem gata sa ne urmam duhovnicul si sa avem încredere în el, Dumnezeu sfârseste întotdeauna prin a rândui lucrurile întru-un sens pozitiv.

Taina ascultarii este una din realitatile cele mai serioase pe drumul mântuirii. Toata lucrarea este a lui Dumnezeu. Preotul numai deschide gura, iar toate le face Dumnezeu.

În om pot salaslui trei vointe:

Cea din urma, vointa lui Dumnezeu, nu o putem afla decât prin gura parintelui nostru duhovnicesc la scaunul Tainei Sfintei Spovedanii.

Când vine moartea, pe suflet îl iau diavolii, daca n-a facut voia lui Dumnezeu. Aceste duhuri rele nu fug de noi decât atunci când vad asupra nostra harul lui Dumnezeu (flacara dumnezeiasca ce-l înconjoara pe omul ascultator), pe care îl vom dobândi în urma ascultarii de duhovnic.

Lumea si pofta trec, dar cine face voia lui Dumnezeu ramâne în veac.

Ascultarea este o renuntare totala la vointa personala si la cea a diavolului. Aceasta este calea pe care trebuie sa o urmam pentru a deveni liberi, pentru a auzi în inima noastra vocea Duhului Sfânt.

Toti câti s-au mântuit au facut ascultare, fara ascultare neajungându-se acolo unde dorim sa fim si sa ramânem pentru vesnicie.

Adevaratul ascultator uraste voia sa si o accepta pe cea a parintelui sau duhovnicesc. Pentru aceasta primeste libertatea de a se ruga lui Dumnezeu cu minte curata si sufletul sau contempla liber, fara gânduri, pe Dumnezeu si se odihneste întru El. El vine degraba la iubirea lui Dumnezeu, datorita smereniei si pentru rugaciunile parintelui sau duhovnicesc.

Sfintii Parinti au pus ascultarea mai presus de post si rugaciune, fiind mucenicie de bunavoie. Pentru ca, din nevointe ascetice facute fara ascultare, se naste slava desarta, dar cel ce asculta face totul asa cum i se spune si nu are motiv sa se trufeasca.

Daca îngerii cazuti ar fi pazit ascultarea, ar fi ramas în ceruri si ar fi cântat întru slava Domnului. Si daca Adam ar fi pazit ascultarea, atunci el si neamul lui ar fi ramas în Rai.

Ascultarea e mai mare ca jertfa, dupa învatatura Sfintei Scripturi. “Si se vor binecuvânta prin neamul tau toate popoarele pamântului, pentru ca ai ascultat glasul Meu” (Facerea 22, 18, momentul când Dumnezeu îi încearca ascultarea lui Avraam, prin porunca de a jertfi pe unicul sau fiu Isaac).

Daca ne vom pune întrebarea cine este preotul (duhovnicul) atunci vom putea spune urmatoarele: Preotul este un om al lui Dumnezeu si chemat de Dumnezeu la cinstea aceasta a preotiei. Nimeni nu este mai mare ca preotul pe pamânt. Si dupa moartea sa, preotul tot preot ramâne când se va scula la Judecata cea Mare. Harul preotiei nu se sterge niciodata.

“Fratilor, ascultati pe mai marii vostri si va supuneti lor, fiindca ei privegheaza pentru sufletele voastre, având sa dea de ele seama”. (Evr. 13, 17)

În fiecare parohie este un om care este al tuturora, pentru ca e parintele sufletesc al tuturor, care este chemat ca martor, ca sfatuitor ori ca reprezentant în toate actele cele mai solemne ale vietii, care ia pe om de la sânul mamei sale si nu-l lasa decât la mormânt, care binecuvânteaza ori sfinteste leaganul, nunta, patul mortii si sicriul, un om la picioarele caruia crestinii merg a depune marturiile lor cele mai intime, un om care, prin starea sa, este mângâietorul tuturor nenorocirilor sufletului si ale trupului, un om care stie toate si al carui cuvânt cade de sus asupra inteligentelor si asupra inimilor cu autoritatea unei misiuni dumnezeiesti.

Preotul, în scaunul spovedaniei, împlineste trei lucrari:

1. PARINTE
2. DOCTOR
3. JUDECATOR

Poarta în el Duhul Sfânt si prin Duhul Sfânt ne iarta pacatele.

Daca am vedea slava Harului Dumnezeiesc în care slujeste preotul, atunci la aceasta vedere am cadea la pamânt, si daca preotul însusi s-ar vedea în ce slava cereasca sta când îsi savârseste slujirea sa, ar deveni un mare nevoitor (ascet) ca sa nu întristeze cu nimic Harul Duhului Sfânt care viaza în el.

Preotul cunoaste pe Domnul prin Duhul Sfânt si asemenea unor îngeri vede cu mintea pe Dumnezeu. Are destula putere sa desfaca mintea noastra de cele pamântesti si sa o statorniceasca în Domnul.

Cine-l întristeaza pe preot, îl întristeaza pe Duhul Sfânt care viaza în el.

Un preot bun poate transforma duhovniceste si poate mântui mii si mii de suflete. Dar si credinciosii iubitori de Hristos, prin rugaciunile lor, pot schimba viata si sufletul preotului mai putin bun.

Toate slujbele savârsite de preoti hirotoniti canonic de Biserica sunt primite la Dumnezeu, indiferent de viata lor personala, caci nu ei, ci harul Duhului Sfânt primit la hirotonie lucreaza prin ei si savârseste toate. Preotul este numai un slujitor, un colaborator al Harului, un mijlocitor între Dumnezeu si oameni. El numai cât rosteste cu cuvântul si Duhul Sfânt care lucreaza prin episcopi si preoti toate le savârseste.

Stiind ca zilele vietii noastre sunt tot mai putine, ca parintii duhovnicesti iscusiti sunt tot mai rari, iar setea de cuvânt de folos este tot mai mare, sa cerem de la Dumnezeu, prin rugaciune si lacrimi, pastori cu râvna fierbinte catre Dumnezeu.

Are Dumnezeu înca destui alesi necunoscuti, care pot sa calauzeasca sufletele pe calea mântuirii. Iar calitatile unui duhovnic bun sunt acestea:

Crestinul îsi poate schimba duhovnicul în urmatoarele situatii:

Însa nimeni nu-si poate schimba duhovnicul, fara voia celui dintâi, daca este în viata. Cel mai bine si canonic este ca fiecare crestin sa se spovedeasca la preotul parohiei respective rânduit de Dumnezeu, caci toti preotii au acelasi har.

Nimeni nu poate vorbi de rau pe slujitorul si robul Domnului - preotul. El spre aceasta slujba e sfintit. Si când o savârseste, chiar pacate de ar fi facut cumva, el e curat si luminat ca si îngerul.

“De va avea si învatatura si asezare nedreapta, sa nu-l ascultati pe el. Iar, de va învata drept, apoi la viata lui sa nu va uitati, ci cuvintele lui sa le ascultati... Deci, de nu-l vei asculta pe el, te vei osândi”. (Sfântul Ioan Gura de Aur)

Satana nu-i poate suferi pe slujitorii preotesti pentru ca ei aduc jertfa cea fara de sânge prin care este biruit si rusinat. De aceea ei încearca sa bârfeasca pe slujitorii Domnului Hristos, cei sfintiti prin Duhul Sfânt, ca sa îndoiasca pe credinciosi, soptindu-le multe bârfeli la urechi. Domnul Dumnezeu, însa, nu îngaduie aceasta si le va cere El odata socoteala pentru faptele lor.

Precum focul curata fierul, transformându-l din rece si negru în arzator si luminos, tot astfel Dumnezeu curata de pacate si sfinteste pe preotii Sai liturghisitori. Îngerii vin si iau toate pacatele preotului ce sunt scrise pe foi albe de hârtie si le arunca în foc, pentru ca “Sângele cel Sfânt al lui Hristos le-a curatat”, iar preotii ramân curati si luminati.

Preotii sunt facuti vrednici de împartasirea cu Trupul si Sângele Fiului lui Dumnezeu, pentru ca si ei sa îndrepte si sa sfinteasca pe credinciosi.

De va avea cineva oricâte carti si, citindu-le, sa se osteneasca a face fapte bune cât de multe, dar de nu va avea duhovnic, nu se poate mântui, fiind cuprins de boala neascultarii. Toate patimile, putin câte putin, se vindeca prin ascultare.

Vindecarea si, în final, mântuirea sta în deasa sfatuire si, unde nu este deasa sfatuirea, cad sufletele ca frunzele.

În concluzie, rolul capital al duhovnicului este de a fi calauza si îndreptator al credinciosului, ajutându-l sa se desprinda din amorteala pacatului si a mortii si sa afle Raiul prin pocainta, smerenie si iubirea de vrajmasi.

CUVÂNT DESPRE ASCULTARE DIN PATERICUL EGIPTEAN

A zis un staret: “Cel ce sta în ascultare, la un parinte duhovnicesc, mai mare plata are, decât cel ce sta în pustie si de sine petrece”.
Si zicea: “A spus unul din stareti: am vazut patru rânduieli în ceruri.
Întâia rânduiala este a omului bolnav, care lauda pe Dumnezeu.
A doua rânduiala este a aceluia ce are iubire de straini si pe aceasta o slujeste.
A treia rânduiala este a aceluia ce vietuieste în pustie si nu vede om.
A patra rânduiala este a aceluia ce sta în ascultare la un parinte duhovnicesc si i se supune, pentru Dumnezeu.

Iar acela ce avea ascultarea, purta un brâu de aur si avea mai mare slava decât ceilalti. Deci, am zis celui ce ma purta pe mine: cum de are mai multa slava acest calugar decât ceilalti ? Iar acela raspunzând mi-a zis: De vreme ce cel ce iubeste pe straini, a sa voie face, asemenea si pustnicul, de a sa voie se duce în pustie, iar cel ce are ascultare, toata voia sa lasându-si, se supune lui Dumnezeu si parintelui sau duhovnic, pentru aceasta mai mare slava decât ceilalti are.

Deci, acum stiti, o fratilor, ca bine este a face ascultare pentru Dumnezeu, auzindu-i în parte, cinstea si slava faptelor ei, careia si cuvinte de lauda îi voi cânta, ca sa o cinstesc:

O, ascultare, nascatoarea tuturor faptelor bune,
            O, ascultare, mântuirea tuturor credinciosilor,
            O, ascultare, aflatoarea Împaratiei,
            O, ascultare, deschizatoarea cerurilor, care înalti pe oameni de pe pamânt,
            O, ascultare, vietuitoarea cea împreuna cu îngerii,
            O, ascultare, deschizatoarea tuturor sfintilor, ca prin tine s-au sadit si cu tine s-au savârsit”.

Aduceti-va aminte de mai marii vostri, care v-au grait voua cuvântul lui Dumnezeu, priviti cu luarea aminte cum si-au încheiat viata si urmati-le credinta. (Evrei 13, 7)

B. RUGACIUNEA SUB ASCULTARE

Calatoria noastra pe acest pamânt nu este întâmplatoare, ci este un pelerinaj de împacare prin rugaciune, caci numai prin rugaciune se deschid comorile Dumnezeirii si numai prin rugaciune facem ca bunatatea lui Dumnezeu sa se reverse peste noi.

Problematica rugaciunii o vom discuta îndreptându-ne atentia în doua directii:

1. Rugaciunea particulara.

2. Rugaciunea în Biserica.

1. RUGACINEA PARTICULARA

Edificiul vietii sufletesti este sustinut de trei piloni, argumentati de al patrulea numit efectele rugaciunii:

* Rugaciunea permanenta

* Citirea Sfintelor Carti

* Ostenelile trupului

* Efectele medicale ale rugaciunii

a) Rugaciunea permanenta - element indispensabil oricarui progres duhovnicesc - ne procura puterea Duhului Sfânt, energia harica necreata care izvoraste din Sfânta Treime si care vine asupra noastra, ne întareste si ne lumineaza.

Prin rugaciune, ne unim cu Dumnezeu printr-un elan personal, ce ne permite, cu întreaga fiinta, sa participam la viata divina. Omul, înca de la creatie, s-a adresat si s-a rugat Creatorului, rugaciunea fiind o puternica legatura între om si Dumnezeu.

Însusi Dumnezeu a asezat rugaciunea în Biserica Sa si în fiecare crestin, care se pregateste pe sine pentru Împaratia lui Dumnezeu. Omul, când se roaga, sta de vorba cu Dumnezeu. De aceea, rugaciunile crestinilor, facute în duh si adevar, sunt luate de Sfintii Îngeri si duse înaintea lui Dumnezeu.

Rugaciunea întareste pe cei slabanogi si aduce în staulul Mântuitorului pe cei rataciti. Ea este placuta lui Dumnezeu numai atunci când mintea noastra, curatita de pacate, se va coborî în inima.

Rugaciunea produce o schimbare atât în subiectul care se roaga, cât si în atitudinea lui Dumnezeu fata de noi. Si la Dumnezeu exista o alternare de manifestare, oprind pe una si actionând pe alta, în functie de schimbarea omului. Omul lui Dumnezeu e omul rugaciunii si numai omul rugaciunii poate sa fie omul lui Dumnezeu.

Cine paraseste rugaciunea si cuvântul lui Dumnezeu, încetul cu încetul se lasa la vale ca pestele cel mort, dupa valul lumii, si se robeste inima lui de patimi si de dulcetile acestei lumi trecatoare, departându-se de scopul pentru care a fost creat de Dumnezeu.

Crestinul care nu se roaga, este ca o casa cladita pe nisip, pe care o povârnesc viforele si o surpa apele, ca o tara fara armata, care se cucereste cu multa înlesnire de vrajmasii sai. Sufletul crestinului care nu se roaga se biruieste foarte usor de diavoli, care îl fac a primi în fiinta sa tot pacatul si toata rautatea. Mare este prapastia care se deschide înaintea lui, mare si cumplita este caderea lui.

De crestinul care se îngradeste pe sine cu rugaciuni si molitfe nu cuteaza a se apropia spiritele rele, fiindca se tem si se cutremura de puterea ce o are asupra lor sfânta rugaciune, însotita de semnul Sfintei Cruci, facuta dreapta si cu cugetare adânca la însemnatatea ei. Casele crestinilor în care se fac rugaciuni se sfintesc mereu.

Sfânta rugaciune întareste sufletele crestinilor, mai mult decât întareste pâinea trupul omenesc. Nu este alta avere mai cinstita decât rugaciunea, în toata viata oamenilor.

Rugaciunea poate sa patrunda pâna în ceea ce psihologii numesc subconstient, pentru ca inima si mintea, în rugaciune, sunt în mod indisolubil unite.

Când doua, trei, patru sau mai multe persoane se unesc în acelasi scop, puterea rugaciunii este multiplicata la infinit.

Sfânta Scriptura spune:“Vai de cel ce ramâne singur”. În schimb, în doi, suntem de neclintit. Numai prin unitatea în Duhul Sfânt vom fi capabili sa lucram la mântuirea noastra.

Daca vom cauta sa împlinim voia lui Dumnezeu cu simplitate, smerenie si rugaciune, Dumnezeu poate sa transforme orice situatie, chiar si cea mai grea, în bine. Numai sa transformam tot ceea ce trebuie sa facem în rugaciune, dupa cum ne îndeamna Sf. Apostol Pavel: “Ori de mâncati, ori de beti, ori altceva faceti, toate spre slava lui Dumnezeu sa le faceti”.

Nimic nu poate sa tina daca Dumnezeu nu participa El însusi la constructie. Când mintea si inima noastra sunt îndreptate spre Dumnezeu, totul devine usor. Deci sa nu pierdem timpul traind fara rugaciune.

Sa ne rugam dimineata, seara, noaptea si în celelalte clipe ale vietii noastre de zi cu zi, sa ne rugam unii pentru altii.

Ordinea fundamentala în care trebuie sa ne rugam este urmatoarea:

a) - rugaciunea de slavire si multumire;

b) - rugaciunea de pocainta;

c) - rugaciunea de cerere.

a) Prin rugaciunea de multumire suntem datori întotdeauna a multumi lui Dumnezeu pentru viata, pentru sanatate, pentru boala, pentru copii, pentru pâinea cea de toate zilele, pentru fagaduinta vietii de veci si pentru Trupul si Sângele Domnului, atât în cadrul rugaciunilor savârsite în intimitatea fiintei noastre, cât si în Biserica, prin tot felul de rugaciuni de multumire si mai ales prin Sfânta si Dumnezeiasca Liturghie.

“Doamne, cu umilinta si smerenie Îti multumesc pentru boala pe care mi-ai dat-o, pentru a ajunge si eu nevrednicul la cunostinta Adevarului”.

b) Prin rugaciunea de pocainta ne aducem aminte mereu ca am gresit si ne exprimam parerea de rau pe masura pacatului savârsit. Numai prin rugaciunea de pocainta luam virtute si putere asupra pacatului.

c) Prin rugaciunea de cerere , fiecare din noi dorim ca Dumnezeu sa asculte cererile noastre si sa ne împlineasca tot ceea ce cerem. Pentru ca Dumnezeu sa asculte cererile noastre si sa ni le împlineasca, trebuie ca si noi sa respectam poruncile Lui si sa împlinim voia Lui.

“Si Ma cheama pe Mine în ziua necazului si te voi izbavi si Ma vei preaslavi.

Jertfeste lui Dumnezeu jertfa de lauda si împlineste Celui Preaînalt fagaduintele tale”. (Ps. 49; 16, 15)

Pentru a primi raspuns bun la rugaciunile pe care le adresam Tatalui nostru ceresc trebuie:

Ř sa fim vrednici Darului Divin, prin ascultarea, pazirea si împlinirea cuvântului lui Dumnezeu;

Ř sa ne rugam dupa legile si voia lui Dumnezeu, în duh si adevar;

Ř sa ne rugam pururea, în orice vreme si în orice loc;

Ř sa nu cerem vreun lucru putred, pamântesc, vatamator de suflet;

Ř ceea ce cerem sa nu fie numai spre folosul nostru, ci si pentru binele tuturor crestinilor, spre mântuirea si fericirea sufletelor si spre slava lui Dumnezeu;

Ř sa nu ne rugam pentru a deveni nefericiti vrajmasii nostri, nici pentru pieirea lor - ci pentru mântuirea lor.

Primul folos al rugaciunii este pacea sufletului si multumirea duhovniceasca. Oriunde suntem, suntem linistiti, orice facem, suntem multumiti, stiind ca toate sunt rânduite de la Dumnezeu, care ne vede permanent si cunoaste nevoile noastre.

Urmatorul folos al rugaciunii este împlinirea scopului ei, adica iertarea pacatelor si mântuirea sufletului, indiferent ca rugaciunea o realizam prin cuvinte, cu mintea sau cu inima.

Fiecare, dupa cum îl îndeamna cugetul, duhul si duhovnicul, asa sa se roage, numai sa nu piarda mântuirea. Acea rugaciune este mai de folos care izvoraste lacrimi de umilinta, care ne ajuta sa parasim pacatele si sa crestem în dragoste, în smerenie si în credinta. Prin lacrimi multe, ne limpezim ochii sufletului, iar prin rugaciunea neîntrerupta a mintii ne învrednicim de unirea nemijlocita cu Dumnezeu. Mintea este liturghisitorul, iar inima este altarul pe care mintea noastra aduce lui Dumnezeu jertfa tainica a rugaciunii.

Fiecare sa se roage cu rugaciunea care îl ajuta sa sporeasca mai mult în fapte bune si pocainta.

Multi crestini se plâng ca Dumnezeu i-a parasit si nu le-a dat cele ce au cerut si asteptat ei. Aceasta este soapta diavolului, care întotdeauna cauta a îmbrânci lumea în prapastia deznadejdii. Dumnezeu nu paraseste pe nimeni, însa oamenii, din nefericire, pironindu-si mintile lor la desertaciunile veacului acestuia înselator, uita, parasesc pe Dumnezeu sau nu se roaga asa cum trebuie, precum ne învata Mântuitorul. “Rugati-va si privegheati neîncetat ca sa nu cadeti în ispita...”. Pâna acum n-ati cerut nimic în numele Meu; cereti si veti primi, ca bucuria voastra sa fie deplina”. (Ioan 16, 24)

Vom aminti, în continuare, principalele însusiri ale rugaciunii în familie:

Ř rugaciunea trebuie sa se faca în taina, ca sa nu stie vecinii si rudele cum si cât se roaga si posteste fiecare în casa;

Ř rugaciunea sa se faca în comun, cu toti membrii familiei - parinti, fii si nepoti, caci zice Domnul: “Unde sunt doi sau trei, adunati în numele Meu, acolo sunt si Eu în mijlocul lor.” (Matei 18, 20);

Ř rugaciunea sa se faca din inima, cu credinta, cu post si metanii dupa putere, cu statornicie si multa smerenie;

Ř rugaciunea sa se faca neîncetat, adica în tot timpul si tot locul, atât din carte, cât si liber, din memorie, repetând mereu pe cale si la lucru rugaciuni scurte, cum ne învata Sfântul Apostol Pavel: “Rugati-va neîncetat”. (I Tesaloniceni 5, 17)

Rugaciunile pe care trebuie sa le faca familia sunt urmatoarele:

- rugaciunile diminetii din Ceaslov sau din Cartea de rugaciuni. La acestea se mai adauga, dupa râvna si timpul fiecaruia, un acatist si una sau doua catisme din Psaltire si cel putin zece metanii;

- rugaciunile serii : înainte de culcare, sa se citeasca întâi rugaciunile spre somn si Paraclisul Maicii Domnului; apoi sa se citeasca o catisma din Psaltire si sa se faca cel putin zece metanii si astfel cerându-si iertare cei mai mici de la cei mai mari, adica copiii de la parinti si însemnându-si patul cu semnul Sfintei Cruci, sa sarute icoana Mântuitorului si a Maicii Domnului si sa se culce fiecare în patul sau, dând lauda lui Dumnezeu pentru ziua care a trecut.

Acestea sunt rugaciunile zilnice minime, obligatorii crestinului ortodox, iar cine doreste sa se roage mai mult, sa urmeze sfatul parintelui duhovnic.

Bolnavii si crestinii infirmi sunt datori sa stie pe de rost si sa spuna în fiecare seara si dimineata macar rugaciunile începatoare, adica Împarate Ceresc, Preasfanta Treime..., si Tatal nostru, apoi Crezul, Psalmul 50 si Cuvine-se cu adevarat... si sa faca câteva metanii sau închinaciuni dupa putere.

Cei foarte bolnavi, ca si copiii sub 6 ani sunt datori sa faca Sfânta Cruce si sa rosteasca macar Tatal nostru de câteva ori pe zi sau sa le citeasca cineva regulat rugaciuni din Ceaslov, lânga patul de suferinta.

Cei ce sunt la spitale, cei grav bolnavi, cei operati, infirmi, orbi, nestiutori de carte si mamele care nasc trebuie sa se roage în taina, cu mintea si cu inima curata rostind mereu Tatal nostru si sa-si faca semnul Sfintei Cruci. Apoi sa repete în gând Rugaciunea lui Iisus zicând: ”Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul (sau pacatoasa)”. Daca nici atât nu pot, din cauza durerii, sa zica de mai multe ori: Doamne miluieste-ma! Doamne ajuta-mi! Doamne iarta-ma! Doamne ai mila de mine!

Dumnezeu cere în mod deosebit de la cei batrâni si bolnavi, sa rabde cu barbatie boala si batrânetea si sa nu cârteasca în suferinta, ca sa nu-si piarda mântuirea. Apoi sa se roage mereu, sa nu-si lipeasca inima de avere, sa fie în pace cu Dumnezeu si împacati cu toti oamenii, sa fie spovediti din copilarie, sa primeasca lunar Sfânta Împartasanie si sa multumeasca Domnului pentru toate, asteptând cu nadejde despartirea de trup.

Cel ce rabda toate si se roaga Domnului cu lacrimi si smerenie dobândeste sfârsit bun si odihna vesnica sufletului sau.

De va fi cazul sa nu ne mai putem scula cu viata, atunci sa fim cu grija sa ne gaseasca moartea rugându-ne, cu nadejdea la Dumnezeu. “Caci în ce ne va gasi moartea în aceea ne va judeca...”

Sa nu ne întristam peste masura pentru pacate, chiar daca am facut multe, cazând în deznadejde. “Caci nu este pacat care sa biruiasca iubirea Lui de oameni”.

Sa ne ostenim a face rugaciuni cu toata evlavia si credinciosia si sa nu ne pierdem nadejdea în mila cea mare a lui Dumnezeu. “Petreceti întru Mine si Eu întru voi”, deci El însusi ne-o cere poruncindu-ne pentru a ajunge cu totii sa traim simtul rugaciunii.

Daca cei bolnavi, din pricina neputintei lor, nu vor putea lua parte la slujbele care se savârsesc în Sfânta Biserica, sa-si trimita gândul în Biserica si sa cugete la Dumnezeu în tot timpul savârsirii slujbelor. Lucrul acesta va echivala pentru ei cu o rugaciune facuta în Biserica.

Membrii familiilor care au bolnavi în casa, sa-i întareasca în credinta si rabdare, amintindu-le de suferintele Domnului pe Cruce precum si de suferintele altor bolnavi care au patimit cu rabdare.

Apoi, trebuie sa-i îngrijeasca cu multa rabdare, blândete si dragoste, având datoria crestineasca pentru ei asa cum spune Mântuitorul:“Bolnav am fost si M-ati cercetat”. (Matei 25, 36)

Daca cei bolnavi si infirmi sunt inconstienti sau muribunzi, sa se roage rudele apropiate zilnic pentru ei, citindu-le câteva rugaciuni scurte si sa atinga de fruntea lor Crucea si Icoana Mântuitorului. Apoi sa cheme preotul sa le citeasca rugaciuni speciale de iertare si usurare, sa faca Taina Sfântului Maslu pentru ei, sa-i spovedeasca si sa-i împartaseasca cu Trupul si Sângele lui Hristos.

În situatia când sotii nu pot sa se roage, fiind bolnavi, sa puna pe copii sa se roage în locul lor si sa faca metanii.

Dorim, în continuare, sa mentionam cele mai uzuale rugaciuni ale familiei:

a) Rugaciunea Tatal nostru;

b) Rugaciunea lui Iisus;

c) citirea psalmilor, acatistelor si paracliselor.

a) Rugaciunea Tatal nostru ne-a fost data de Însusi Domnul nostru Iisus Hristos. (Matei 6, 9-13)

b) Rugaciunea lui Iisus sau rugaciunea mintii: “Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul!” consta în repetarea numelui Domnului nostru Iisus Hristos mereu, cu cainta si smerenie.

Rostirea ei taie ca o sabie toate patimile si gândurile din inimile noastre, izgoneste diavolii si uneste mintea cu inima prin darul lui Dumnezeu. Poate fi rostita oriunde si oricând si este foarte potrivita pentru tensiunea lumii moderne actuale, fiind recomandata în toate etapele vietii duhovnicesti, de la cea mai elementara pâna la cea mai avansata.

c) Psalmii, acatistele si paraclisele se recomanda de parintii duhovnicesti la vreme de ispite, pagube, judecati, primejdii, vrajitorie, boala si alte necazuri.

Cititul psalmilor este trupul rugaciunii, iar întelesul adânc al psalmilor este sufletul rugaciunii. Trupul fara suflet este mort. Adica citirea psalmilor fara cugetare si atentie aduce putin folos. Cine citeste Psalmi imita pe îngeri si cânta împreuna cu ei. “Unde este psalmul cu umilinta, acolo este si Dumnezeu cu Îngerii”. (Sf. Efrem Sirul) Dupa învataturile Sf. Vasile cel Mare, Psaltirea este cea mai mare autoritate medicala din lume, fiind inspirata de Dumnezeu si scrisa de Duhul Sfânt, având o practica de cca. 3000 ani. În Psaltire gasim un întreg spital sufletesc cu doctoria potrivita pentru boala fiecaruia, care face sa înceteze suferintele cele mari.De asemenea, tot Sf. Vasile cel Mare, arata ca Psaltirea îngrijeste de crestinul bolnav si-l pastreaza întreg pe cel sanatos. Ea face ca patimile adunate de-a lungul vietii sa nu se mai întoarca în suflete si sa fie îndepartate.

Prin acatiste si paraclise, cerem Maicii Domnului si tuturor sfintilor sa fie alaturi de noi în rugaciunile noastre catre Dumnezeu, sa se roage pentru noi, sa mijloceasca pentru noi.

Mântuitorul, în Sfânta Evanghelie, spune: “Pe acestea sa le faceti si pe acelea sa nu le lasati”. Adica sa le facem si pe unele si pe altele, dupa a noastra râvna si putere.

Timpul cel mai potrivit pentru Sfânta rugaciune este la miezul noptii, dupa cum ne îndeamna si psalmistul: “La miezul noptii m-am sculat, ca sa Te laud pe Tine, pentru judecatile dreptatii Tale”. (Ps. 118; 62) “Noaptea ridicati mâinile voastre catre cele sfinte si binecuvântati pe Domnul. Te va binecuvânta Domnul din Sion, Cel ce a facut cerul si pamântul”. (Ps. 133, 2-3) si aceasta pentru ca, noaptea, mintea si inima sunt eliberate de grijile trecatoare, iar crestinii se pot ruga în liniste. De aceea, Sfintii Parinti numesc rugaciunea de noapte, rugaciune de aur, cea de dimineata, rugaciune de argint si cea din timpul zilei, rugaciune de lut, fiindca este amestecata cu multe griji si gânduri, dupa cum bine ne marturiseste dumnezeiescul apostol Pavel:“Rugati-va neîntrerupt, fara mânie si gânduri”. (I Tes. 5, 15 si I Tim. 2, 8) Si bine a zis Sfântul: fara gânduri, caci tot gândul despartind mintea de Dumnezeu, chiar de pare bun, e diavol întreg, care se straduieste sa departeze si sa distraga mintea de la Dumnezeu si s-o atraga la grijile si la placerile lumesti, iar înlauntrul inimii sa sugereze porniri, satisfactii si alte idei bune sau rele, carora nu trebuie sa le dam atentie. Iar toata lupta sufletului nostru este sa nu despartim mintea de Dumnezeu. Vom putea realiza acest lucru daca vom tine mintea tot timpul acolo unde avem si trupul, ca sa nu se gaseasca între Dumnezeu si inima noastra nimic ca zid despartitor, ce poate sa ne întunece si sa ne desparta de Dumnezeu.

În finalul acestor câtorva aspecte legate de rugaciunea permanenta, dorim sa reamintim ca toata rânduiala crestineasca din familie, adica rugaciunea zilnica, canonul de rugaciuni si metanii pentru pacate, postul, spovedania, Sfânta Împartasanie, sa le împlinim sub ascultarea si sfatul duhovnicului familiei, pentru a capata fiecare din noi vointa si puterea de a împlini toate, obtinând în final linistea în casa, pace în suflet si împliniri în viata.

b) Citirea Sfintelor Carti

 Când ne rugam cu evlavie, stam de vorba cu Dumnezeu, ne punem sub scutul Lui, iar când citim, prin Sfintele Carti sta de vorba Dumnezeu cu noi, facându-ne cunoscuta voia Lui cea Sfânta.

Biserica îndeamna pe credinciosii sai a citi: Sfânta Scriptura, Vietile Sfintilor, Proloagele si alte carti de învatatura binecuvântate de Sfintitii Ierarhi.

Sfânta Scriptura, stâlp de reazam si motiv de inspiratie în arta trairii dupa Dumnezeu, porneste izvorul lacrimilor si ne ajuta sa dobândim pacea sufleteasca, mai ales în vremuri de cumpana. Asa cum este cu neputinta a se spala rufele fara apa, la fel si sufletul nu se poate curati de murdaria pacatelor fara apa cea vie a cuvântului lui Dumnezeu. “Nu numai cu pâine va trai omul, ci cu tot cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu”. (Matei 4, 4)

Este necesar de asemenea sa citim fara odihna, minunatele fapte si patimirile Sfintilor pentru:

Ř a ne minuna de credinta lor si a ne forma reprezentarea modelelor de oameni care au trait dupa Evanghelie;

Ř a vedea nevrednicia noastra;

Ř a ne stapâni trebuintele cele trupesti.

c) Ostenelile trupului

Sunt un mijloc de progres duhovnicesc, atât prin faptul ca slabesc intensitatea impulsurilor firesti ale trupului, cât si prin faptul ca pironesc mintea asupra lucrului, oprind-o astfel de la vagabondari nefolositoare. Deasemenea, sa retinem învatatura sfintilor parinti ca “Duhul Sfânt nu vine decât într-un trup istovit”.

Demn de retinut este si faptul ca omul se poate împartasi cu Dumnezeu în doua chipuri:

a) - în mod vazut;

b) - în mod nevazut.

a) Împartasirea în mod vazut se realizeaza cu TRUPUL si SÂNGELE DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS, o singura data pe zi, la un anumit interval de timp, de obicei în posturi.

b) Împartasirea în mod nevazut cu Dumnezeu o putem realiza de mii de ori pe zi în functie de sârguinta noastra. Asa s-a împartasit nevazut cu Dumnezeu Maria Egipteanca, în cei 47 de ani cât a vietuit în pustie, de statea la rugaciune ridicata în vazduh ca de trei palme, si numai o singura data s-a împartasit în chip vazut cu Sfintele Taine.

Caile de împartasire nevazute sunt:

1. Împartasirea pe calea Rugaciunii Duhovnicesti Mintale.

2. Împartasirea pe calea Poruncilor lui Hristos.

3. Împartasirea prin auz.

4. Împartasirea prin Miride.

1. Împartasirea pe calea Rugaciunii Duhovnicesti Mintale o realizam când împlinim rugaciunile uzuale ale familiei mentionate în materialul anterior.

2. Referitor la împartasirea pe calea Poruncilor lui Hristos, Mântuitorul ne promite:

“Cel ce ma iubeste pe Mine si are poruncile Mele si le pazeste pe ele, Eu si Tatal vom veni la el si vom face locas în el”.

“Domnul nostru Iisus Hristos se afla ascuns în poruncile Lui” - zice Sfântul Marcu Ascetul. Deci lucrând noi poruncile lui Hristos, tinând post, dând milostenie, facând rugaciuni, priveghere, înfrânare, Îl primim pe Hristos pe calea poruncilor Lui.

3. Împartasirea prin auz o realizam prin ascultarea Cuvântului rostit în Sfintele Biserici si Citirea în Sfintele Carti acasa, dupa cum ne marturiseste Sfântul Apostol Pavel:

“Credinta vine prin auz si auzul prin Cuvântul lui Dumnezeu”.

4. Împartasirea prin Miride.

În fiecare Duminica, sarbatoare si peste saptamâna, când pot si au nevoie pentru casa si sufletul lor, credinciosii sunt datori sa mearga la Biserica din timp, la începutul utreniei, sa dea pomelnic la Sf. Altar si sa li se scoata la Proscomidie particele pentru ei, pentru toti ai casei lor, vii si raposati si mai ales pentru cei bolnavi. Pomenirea regulata la Sfânta Liturghie un timp cât mai îndelungat este de mare ajutor atât pentru noi cei vii, cât si pentru cei raposati.

Cunoscând acum ca rugaciunile au o mare valoare, putere si trecere înaintea Atotputernicului Dumnezeu, stiind ca prin ajutorul lor noi dobândim toate cele de folos, în toate împrejurarile, trebuintele, strâmtorarile si primejdiile vietii, sa ne rugam lui Dumnezeu fierbinte, din adâncul inimii si sufletului nostru, zicând ca psalmistul:

“Dintru adâncuri am strigat catre Tine, Doamne!

Doamne, auzi glasul meu”. (Ps. 129, 1)

“Dumnezeule, spre ajutorul meu, ia aminte !

Doamne, sa-mi ajuti mie, grabeste-Te”. (Ps. 69, 1)

d) Efectele medicale ale rugăciunii

 Abordând problematica rugaciunii si din punct de vedere medical, dorim ca, prin aceste informatii, sa intram si la sufletul semenilor nostri care au dobândit un bagaj deosebit de cunostinte din multe domenii ale stiintei si au retineri în manifestarea sentimentului religios.

Alexis Carel, medic chirurg fiziolog, savant de renume mondial, laureat al Premiului Nobel, în studiile sale din perioada anilor 1940-1944, a urmarit îndeaproape efectele fiziologice si curative asupra celor ce se roaga.

Vom reda, în continuare, câteva din rezultatele studiilor sale.

Nevoia reala si subtila a naturii umane este dezvoltarea simtului sacru sau al rugaciunii. Societatea moderna contemporana sustine ca ratiunea este superioara intuitiei si sentimentului. De aceea, în timp ce stiinta noastra înfloreste, sentimentul religios se ofileste si piere. În acest fel omul modern a devenit, din punct de vedere spiritual, o fiinta oarba, pentru ca ignora sa-si dezvolte simtul religios (sacru), care influenteaza mult mai mult personalitatea individului decât ratiunea.

Simtul sacrului se exercita si se exprima mai ales prin rugaciune. Ca simt al sacrului, rugaciunea este un fenomen spiritual, este o tensiune a spiritului uman spre Creatorul lumii.

În general, rugaciunea este un spirit de durere, un strigat de ajutor. Este un efort al omului de a comunica cu Fiinta invizibila, cu Acela care este Creatorul a tot ce exista, Întelepciunea suprema, Puterea si Frumusetea absoluta, Tatal si Mântuitorul nostru.

Departe de a fi o recitare mecanica, adevarata rugaciune este transfuzie de viata divina în sufletul credinciosului si o absorbire a constiintei acestuia în Dumnezeu.

În sensul ei cel mai adevarat, Rugaciunea este un avânt al iubirii care trece dincolo de noaptea obscura a inteligentei. Tehnica rugaciunii am învatat-o de la sfintii crestini, care timp de 20 de veacuri au initiat lumea în viata religioasa.

Crestinismul L-a adus pe Dumnezeu la îndemâna tuturor. I-a dat înfatisare, L-a facut Tatal nostru, Fratele nostru, Mântuitorul nostru.

În rugaciune, efortul trebuie sa fie mai mult afectiv decât intelectual .Putini oameni stiu sa se roage, dar Stapânul lumii accepta pâna si cele mai smerite cuvinte de lauda, ca si cele mai frumoase invocatii. Ba chiar si rugaciunile rostite masinal si chiar numai aprinderea unei lumânari pot reprezenta, desi în forma redusa, elanul spre Dumnezeu al unei fiinte omenesti.

Ne putem ruga prin actiune si fapte, dar si prin vorba sau gând. Sf. Aloisiu spunea: “Cea mai buna rugaciune este îndeplinirea voii lui Dumnezeu, Tatal nostru”.

Oricare ar fi locul în care ne rugam, Dumnezeu nu ne vorbeste daca nu facem liniste în suflet. Echilibrul fizic si psihic este greu de obtinut în învalmaseala si zgomotul orasului modern, de aceea un loc potrivit pentru rugaciune este Biserica, în care putem gasi conditii prielnice pentru linistea interioara.

Numai când devine un obicei, rugaciunea influenteaza cu adevarat asupra sufletului, caracterului si fiintei noastre. Ea trebuie sa devina pentru noi un mod de viata, un fel de a trai.

Efectul rugaciunii se produce în mod imperceptibil, insesizabil. Foarte putini oameni au ocazia de a observa efectele rugaciunii în mod precis. Rugaciunea îsi exercita influenta asupra sufletului si trupului într-un fel care pare sa depinda de calitatea si de frecventa sa.

Felul de a trai al celui ce se roaga, poate sa dezvaluie calitatea rugaciunii. Când rugaciunea este frecventa, influenta este foarte clara. Ea consta întru-un fel de transformare mintala si organica a fiintei noastre, care se produce în mod progresiv si adeseori insesizabil. S-ar putea spune ca rugaciunea aprinde în adâncul constiintei o lumina, iar la aceasta lumina, omul începe sa se vada pe sine asa cum este, se recunoaste pe sine si se simte înclinat spre împlinirea dorintelor morale.

Rugaciunea îl stabileste într-un echilibru de modestie, umilinta si supunere. În acest fel omul îsi deschide sufletul si este gata sa primeasca împaratia harului divin. Încetul cu încetul, rugaciunea, înteleasa în acest fel, produce în suflet calmitate, liniste interioara, armonie între activitatea nervoasa si activitatea morala, o putere mai mare de a suporta încercarile vietii, saracia, lacomia, calomnia, boala si moartea.

Rugaciunea, pe lânga calm si echilibru, produce o integrare a activitatii mintale, un fel de reconfortare a personalitatii, uneori chiar nasterea eroismului.

Echilibrul cauzat de rugaciune devine puternic ajutor terapeutic pentru omul bolnav. Rugaciunea scoate la iveala tezaurul ascuns în fiinta umana.

Rugaciunea are darul de a ridica oamenii peste nivelul obisnuit de cunoastere si de traire morala dobândit prin educatie. Contactul cu Dumnezeu imprima în sufletul omului pacea, care apoi radiaza din el si se difuzeaza pretutindeni.

Acolo unde rugaciunea este aplicata în mod afectiv, se obtine vindecarea, datorita invocarii puterii lui Dumnezeu sau a Sfintilor Sai. Rugaciunea are câteodata efect exploziv. S-au vindecat aproape instantaneu bolnavi de diverse afectiuni ca: lupus al fetei, cancer, infectii renale, tuberculoza pulmonara, osoasa sau peritoniala. Efectul se produce aproape totdeauna în acelasi chip, la început o mare durere, dupa aceea sentimentul de a fi vindecat, apoi în câteva clipe, cel mult în câteva ore, simptomele bolii dispar, iar leziunile anatomice se repara.

Miracolul este caracterizat printr-o rapida accelerare a proceselor de vindecare.

Adeseori nu este nevoie ca însusi bolnavul sa se roage pentru ca fenomenele de vindecare sa se produca. Dar totdeauna sa fie lânga el cineva care sa se roage. Efectul depinde de calitatea si intensitatea rugaciunii si de dorinta celui bolnav de a se îndrepta. De asemenea, marele savant recomanda ca nu trebuie sa facem din rugaciune o doza de calmant sau remediu contra fricii de suferinta, boala sau moarte.

În alta ordine de idei, un mare istoric englez sustine ca marile civilizatii s-au dezvoltat datorita simtului sacru si au pierit datorita atrofierii acestui simt. Ca urmare a acestui fenomen, simtul moral dispare la scurt timp dupa disparitia simtului sacru, omul aflând-se atunci într-o stare de mare primejdie.

Simtul sacrului s-ar putea compara cu nevoia noastra de oxigen, iar rugaciunea ar avea functia similara cu cea a respiratiei. Cu alte cuvinte, rugaciunea este o functie normala a corpului si sufletului nostru.

S-a constatat ca, la cel ce are simtul sacrului format si se roaga permanent, scade consumul de proteine si o energie noua, necunoscuta, tine locul unei hrane abundente. Prin spirit si prin rugaciune, omul scoate în evidenta o energie calitativ noua, superioara, care întretine viata sau care face sa renasca viata celui bolnav.

Regulile de igiena biologica, alimentara, morala si sociala, pe care le cuprinde religia lui Iisus Hristos, fac din aceasta religie cea mai vestita stiinta. Profitând de aceasta stiinta, medicii ar putea reda permanent bolnavilor puterile pierdute.

Electrofiziologii Redkin si Hikley sustin ca forta rugaciunii consta în declansarea unor biocurenti electrici, demonstrând ca boala este o manifestare bioelectrica, iar greselile de comportament moral aduc modificari mecanice, chimice si fiziologice, modificari ce au la origine biocurentii gândului optiunilor omenesti. De asemenea, electrofiziologia a descoperit ca biocurentii se pot crea si înmulti prin exercitiu religios, facându-i sa actioneze în fiecare celula, în fiecare neuron. Austeritatea religioasa se dovedeste, astfel, o metoda de prevenire si tratament al bolilor din punct de vedere electrofiziologic. IUBIREA, pe care a predicat-o Iisus si care implica spalarea picioarelor, servirea aproapelui, devotamentul, e un generator de biocurenti. Prin activitatea de rugaciune, bioelectricitatea umana nu se concentreaza numai într-o portiune a scoartei cerebrale, ci se difuzeaza peste tot în organism.

Efectele rugaciunii si interventia divinitatii nu se produc decât dupa ce omul s-a rugat cu staruinta, pâna la completa purificare a trupului si sufletului. Cu ajutorul rugaciunii, celulele omului si fiziologia lor intra în substratul divin al vietii. Stimulul rugaciunii, odata ajuns în neuron, se propaga prin circuite neuronale corticale si subcorticale, iar de acolo se comunica întregului ansamblu fiziologic.

Boala este în cele mai multe cazuri urmarea încalcarii legilor firii. În acest sens ni se spune în Biblie: “Inima omului este nespus de înselatoare si rea, cine poate s-o cunoasca?”

Dar rugaciunea ne transforma si ne da o inima noua, asemanatoare cu a lui Hristos. Rugaciunea este o forta care restabileste echilibrul organic, reasezând toate celulele si functiile corpului în fata Puterii infinite a lui Dumnezeu, de la care obtinem “odihna” si refacere. Totul se petrece în asa fel, ca si cum Dumnezeu l-ar asculta pe om si i-ar da raspuns.

“Rugati-va neîncetat”. (I Tesal. 5, 17)

“Ceea ce va semana omul, aceea va si secera” se spune în Scriptura.

Cine seamana rugaciune, culege roadele ei binefacatoare si tamaduitoare.

2. RUGACIUNEA ÎN BISERICA - RUGĂCIUNEA DE OBŞTE

Biserica lui Hristos se îngrijeste de sanatatea sufletului si a trupului credinciosilor sai prin sfintele slujbe savârsite înca din primele secole crestine si care formeaza cultul divin public. La acesta participa toti crestinii ortodocsi, buni si pacatosi, împreuna cu îngerii si sfintii din cer, care nevazut se afla de fata în sfintele locase.

Toate slujbele religioase ce se savârsesc în locasele ortodoxe de cult se împart în patru categorii principale si anume:

a. Sfintele Taine.
b. Ierurgiile.
c. Laudele, Acatistele si Paraclisele.
d. Sfânta Liturghie.

A. Sfintele Taine

Dumnezeu este de-a pururi cu noi în Sfintele Taine. Sfintele Taine sunt o împreuna lucrare divino-umana în care este o cooperare între harul lui Dumnezeu si vointa libera a credinciosului. Amândoua sunt necesare, dar lucrarea lui Dumnezeu este mai importanta.

Tainele Bisericii, în numar de sapte, instituite si lasate de Fiul lui Dumnezeu si Mântuitorul lumii, sunt obligatorii pentru a putea obtine sanatatea sufleteasca si trupeasca.

Ele formeaza dovada celei mai înalte iubiri dumnezeiesti pentru neamul omenesc. Preotul, prin Sfintele Taine, invoca si împartaseste harul divin credinciosilor (vezi anexa 1).

1. Taina Sfântului Botez

Prin botez, devenim fii ai lui Dumnezeu dupa har si putem primi si celelalte Sfinte Taine. “Mergând, învatati toate neamurile, botezându-le în numele Tatalui si al Fiului si al Sfântului Duh...”. (Matei 28, 19)

Efectele botezului asupra celui nou botezat sunt urmatoarele:

2. Taina Sfintei Mirungeri

Prin ungerea cu Sfântul si Marele Mir a partilor principale ale corpului si prin rostirea cuvintelor “Pecetea harului Duhului Sfânt” noul botezat primeste harul Duhului Sfânt si toate darurile necesare vietii si mântuirii lui care izvorasc din har.

Crestinul pierde partial harul Duhului Sfânt de la Botez, când cade în pacate mari si nu se marturiseste la duhovnic, iar când se leapada cu totul de dreapta credinta, adica se face sectant sau devine ateu si îsi pierde toata credinta si nadejdea mântuirii, ori se sinucide, atunci acel om pierde definitiv harul Duhului Sfânt si mântuirea sufletului.

De cele mai multe ori, pierderea partiala sau totala a harului duce la îmbolnavirea sufleteasca, prin dobândirea patimilor, si la îmbolnavirea trupeasca, prin aparitia simptomelor de boala în diversitatea lor.

În schimb, Dumnezeu vrea ca tot omul sa se mântuiasca si sa se însanatoseasca. De aceea, trebuie sa multumim lui Dumnezeu pentru boala pe care ne-a dat-o pentru a putea ajunge si noi pacatosii la cunostinta adevarului.

Redobândirea harului Duhului Sfânt trebuie sa fie primul pas spre vindecare a celui cazut în patul suferintei. Aceasta se va realiza prin pocainta, prin spovedanie si rugaciuni speciale.

3. Taina Sfintei Spovedanii

Prin Taina Sfintei Spovedanii, numita si Taina Pocaintei sau a Marturisirii, întelegem marturisirea pacatelor, stabilirea tratamentului corespunzator bolii noastre si dezlegarea urmata de iertarea pacatelor marturisite.

Aceasta Taina a fost instituita de Mântuitorul nostru Iisus Hristos dupa Învierea Sa, când S-a aratat Apostolilor si a suflat asupra lor zicând: “Luati Duh Sfânt; carora veti ierta pacatele, le vor fi iertate si carora le veti tine, vor fi tinute”. (Ioan 20, 22-23)

Momentele Tainei:

a) Marturisirea pacatelor

Traditia Sfintei Biserici a stabilit ca Taina Spovedaniei sa fie împlinita de cel putin patru ori pe an, în perioada celor patru posturi. Bolnavii se vor spovedi mai des, lunar si, în unele cazuri grave, chiar saptamânal.

De vom cadea în pacat, îndata sa ne ridicam din el marturisindu-l, sa punem îndata peste rana sufletului nostru alifia pocaintei si sa mergem mai departe. Pacatul sa nu slabeasca osârdia inimii noastre si rana sa nu omoare puterea cugetului nostru. Sa nu uitam ca pacatele vechi, nemarturisite din diverse motive, ne pot aduce osânda (boala) noua, la intervale mari de timp de la faptuirea lor.

Este imposibil sa ne vedem pacatele înainte de a vedea lumina lui Hristos coborâta asupra noastra. Numai în masura în care acceptam venirea LUMINII HARICE, toata lumea înconjuratoare va deveni noua pentru fiecare. Atîta timp cât o camera se afla în întuneric, nu-i vedem murdaria, dar daca o luminam puternic, vom vedea fiecare firisor de praf. La fel este si pentru camara sufletului nostru. Mai întâi sa lasam sa intre lumina lui Hristos în viata noastra prin marturisirea sincera, pentru ca apoi sa începem cu adevarat sa întelegem pacatul. Nu putem sesiza prezenta minciunii, fara sa avem deja un simt al adevarului.

Mare folos aduce crestinului spovedania curata, facuta dupa “Pravila Bisericii”. În tara noastra, cel mai bun si mai complet îndrumar de spovedanie a fost compus acum 50 de ani de Protosinghelul Nicodim Mandita si poate fi procurat cu usurinta din mai toate manastirile si bisericile care se preocupa de raspândirea cartilor de învatatura crestina.

b) Stabilirea tratamentului spiritual (canon)

Dupa momentul chirurgical sufletesc de marturisire a pacatelor cu hotarâre, este necesar sa acceptam si sa urmam cu strictete tratamentul spiritual, care va duce cu siguranta la însanatosirea noastra. Aceasta operatie de salvare prin marturisirea pacatelor face ca pacatul sa fie sters din lagarele sufletului nostru. Dar la orice rana deschisa, dupa vindecare ramâne o cicatrice. Deci ceea ce a ramas în sufletul nostru este marca ranii respective, cicatricea corespunzatoare care, lovita în aceleasi circumstante cum s-a facut odinioara, se poate redeschide mai rau decât a fost. Prin urmare, canonul (tratamentul sufletesc) mentine mereu mintea treaza, pentru ca sa nu ne mai lovim în acelasi loc, adica, sa nu ne mai proiectam niciodata gândul catre pacatul respectiv.

Parintele duhovnic, fiind garantia vindecarii noastre în fata Dreptului Judecator, ne va da tamada cea mai potrivita materializata în rugaciuni, post, milostenie, împacarea cu toti si smerenie. Cel mai mare canon pentru pacatele noastre este sa le parasim pentru totdeauna. Canonul bolnavului este patul suferintei. El trebuie sa faca canon dupa putere pentru ispasirea pacatelor sale.

c) Dezlegarea si iertarea pacatelor

Partea harica principala este dezlegarea pacatelor prin punerea mâinilor în chipul crucii pe capul credinciosului, dupa terminarea marturisirii pacatelor si rostirea rugaciunii de dezlegare. Aceasta taina iarta toate pacatele pe care le face crestinul de la Botez si de la ultima spovedanie pâna în clipa marturisirii. Reamintim ca stergerea pacatelor face sa se rupa legatura dintre cauza si efectul bolii noastre, se desfac nodurile pe care omul le are în inima si nu le mai poate dezlega singur, se recapata harul vindecarii si puterea Duhului Sfânt.

Se vindeca si, în final, se mântuieste cel care accepta minunea ca Dumnezeu are cu adevarat puterea de a ierta pacatele. În spovedanie trebuie sa-L vedem pe Hristos Judecatorul, care ne elibereaza de sentinta osândirii, dar trebuie sa-L vedem si pe Hristos Vindecatorul, care restaureaza vasul spart de pacat si reînnoieste viata. Deci, Taina Spovedaniei trebuie privita atât sub aspect juridic, cât si terapeutic. Taina Spovedaniei alaturi de Taina Sfântului Maslu, trebuie vazute ca aspecte complementare ale uneia si aceleiasi “Taine Vindecatoare”.

Rezultatul Tainei Spovedaniei este influentat de urmatoarele conditii:

Taina Sfintei Spovedanii nu poate fi înlocuita cu stiinta psihologiei si psihiatriei, care dau raspunsuri si explicatii fiziologice. La rândul lor, parapsihologia si psihotronica încearca sa dea explicatii ce depasesc fiziologicul, însa deja aici au trecut în extrema ocultismului satanic. Aceste stiinte mentionate mai sus nu realizeaza decât examinarea constiintei, înlocuind terapeutica duhovniceasca doar pâna la un punct. Nici una din aceste stiinte nu poate înlocui Spovedania si duhovnicia.

În cadrul Sfintei Spovedanii se patrunde pâna în adâncul sufletului, unde se opereaza si se scoate toata tumoarea canceroasa a pacatului, iar eliminarea raului produs de necazurile zilnice nu se dobândeste decât printr-o dezvaluire sincera a tuturor starilor intime sufletesti în fata parintelui duhovnic. Atunci când bolnavul primeste iertarea prin mâinile duhovnicului, simte o stare de liniste, de bucurie sufleteasca, de împacare, fiind în acelasi timp si semnul ca Dumnezeu a iertat acel suflet, repunându-l în drepturile cele dintâi ale noului botezat.

Superioritatea Tainei Spovedaniei în raport cu psihologia si psihiatria este data de rezultatele care se obtin în urma savârsirii ei, cum ar fi:

În concluzie, pocainta si spovedania sunt o lucrare a lui Dumnezeu cu noi si în noi. “Sa primim de la Dumnezeu pocainta care ne vindeca”. Caci nu noi oferim, ci Dumnezeu este Cel care ne daruieste.

Vindecarea dobândita prin Taina Spovedaniei ia forma particulara a unei reîmpacari, iar viata fara de pacat pe pamânt ne deschide portile cerului. Nu bogatia mintii ne salveaza sufletul, ci viata fara de pacat ne pregateste sa traim cu Dumnezeu în veacul ce va sa vie.

Învăţăminte de folos la Traina Spovedaniei:

CUVÂNT DESPRE POCAINTA SI FALSA POCAINTA

“Faceti roade vrednice de pocainta”. (Matei 3,8)

Dorim în continuare sa zabovim asupra termenului “pocainta” pe care dorim sa-l lamurim în lumina Bisericii Ortodoxe. Vom pleca în dezbaterea sa de la cuvântul cainta. Fiecare dintre noi, când înfaptuim în viata noastra actiuni mai mult sau mai putin constiente, dupa unele ne simtim bine, iar dupa altele avem mustrari de constiinta, simtim ca am încalcat ceva, devenind nelinistiti si începem sa ne caim (sa ne para rau) de ceea ce am facut.

În orice act pe care îl savârsim în viata, daca ne simtim linistiti, este dupa Dumnezeu, iar daca nu ne simtim linistiti, ci avem mustrari de constiinta, producându-ne cainta, este de la opusul lui Dumnezeu, de la diavol si acest act trebuie evitat si depasit.

Aceasta cainta pe care o simtim în urma unui act, ne face sa credem ca am încalcat ceva, am calcat peste ceva divin care este în noi, am calcat porunca lui Dumnezeu si am facut un pacat.

O persoana, daca greseste de mai multe ori, simte la început mustrare de constiinta si cainta, însa daca nu se opreste si merge mai departe în greseli, la un moment dat, i se stinge simtirea, se departeaza divinul din el, cade în nesimtire spirituala, asa cum spune psalmistul: “Omul în cinste fiind n-a priceput si s-a alaturat dobitoacelor celor fara de minte”... (Ps. 48, 21)

Însa, o persoana care, chiar daca a gresit de mai multe ori, dar de fiecare data se caieste si plânge pentru ceea ce a facut, la un moment dat se opreste de a face acte necuviincioase, ce-i produc cainta si mustrare de constiinta, traieste de acum înainte într-o continua cainta. Acum, acea “cainta continua si staruitoare” se transforma în “pocainta”. Omul se pocaieste de tot ce a facut rau în viata, îsi da seama de greselile facute si încearca o contrabalansare a lor cu o viata nobila, cu o viata receptiva la chemarea la pocainta pe care ne-o face Dumnezeu.

Pocainta nu înseamna numai parasirea pacatelor, ci si o lucrare continua în virtuti, pentru contrabalansarea pacatelor si depasirea lor.

Pocainta nu înseamna aderarea la o secta, ca apoi sa se spuna: m-am mântuit. Pocainta nu are sfârsit, nu are hotar. Adevarata este acea pocainta care se afla într-un continuu progres pâna în clipa mortii.

Referitor la “pocainta”, putem cadea în doua extreme:

a) Se poate zice: “Ma pocaiesc la batrânete!”; În primul rând, nu stim daca ajungem la batrânete, putem în orice clipa sa ne stingem. În al doilea rând, aceleasi preocupari pe care le are omul la tinerete, le are si la batrânete. Este foarte greu sa te schimbi dintr-o data. Schimbarea trebuie sa o începem de atunci când ne dam seama ca trebuie sa facem o asemenea schimbare. Puterea pentru realizarea ei o avem mai mare la tinerete decât la batrânete, pentru ca atunci, ori este slabita, ori nu o mai avem deloc.

Deci pocainta trebuie sa o primim în acel moment când suntem constienti de valoarea ei si trebuie sa cautam sa-i gasim adevarata valoare tot timpul.

b) A doua extrema, în care putem cadea, este ignorarea totala a pocaintei, zicând: Pocainta este pentru calugari sau preoti. Aici iarasi este o mare greseala, deoarece toti suntem oameni, toti avem aceleasi legi ale firii si toti suntem raspunzatori înaintea lui Dumnezeu ca persoane umane. Nu exista om care sa nu greseasca, toti gresim (I Ioan 1, 8), însa, nu toti ne caim sau - mai mult - nu toti ne pocaim. Dupa cum în fiecare om exista slabiciunea de a gresi, tot asa exista în fiecare om puterea de îndreptare. Si sfintii au gresit. Unii au gresit putin, dar s-au pocait foarte mult. Altii au gresit mai mult, dar si pocainta lor a fost foarte mare, încât au reusit contrabalansarea si depasirea greselilor cu fapte bune si virtuti. Greselile le facem permanent cu gândul si cu toate simturile: cu vederea, cu auzul, cu pipaitul etc. si, deci, nimeni nu este scutit de a gresi.

Exemplele clasice de pocainta sunt sfintii, pe ei trebuie sa-i urmam, caci ne arata drumul clar spre Dumnezeu; nu trebuie sa bâjbâim singuri.

Falsa pocainta este atunci când cineva adera la o secta si începe sa se laude si sa se socoteasca “pocait” si “mântuit”. Sau atunci când cineva încearca sa faca un bine, respectiv sa posteasca mai mult, sa se roage mai mult etc. si în acelasi timp divulga si se lauda. Prin lauda si mândrie pierde tot. Adevarata pocainta este când omul înainteaza în bine stiind numai el, duhovnicul si Dumnezeu.

În Biserica noastra crestina ortodoxa deosebim trei feluri de pocainta:

a) pocainta ca “Taina” sau “Spovedania”, în care omul se pocaieste de ceea ce a facut, marturisindu-si pacatele preotului si acesta îl dezleaga de ele;

b) pocainta ca “virtute” poate sa fie de moment, însa poate sa fie si continua, în toata viata omului;

c) mai exista si pocainta ca stare continua. La pocainta ca stare continua au ajuns Sfintii lui Dumnezeu, carora toata viata le-a fost o urcare continua în virtute, datorita umilintei în dragostea lui Hristos.

Mântuitorul Iisus Hristos vrea, mai ales, de la noi acte interioare: mila, dragoste, cainta din tot sufletul.“Mila voiesc, iar nu jertfa”. El vrea sa-I aducem ca jertfa inima noastra curata, înfrânta si smerita. Are nevoie sa ne modelam inima, sa devenim buni, iertatori, asemenea unui copil nevinovat. Aceasta este pocainta crestina, facuta nu din frica de pedeapsa, ci din frica de a nu pierde pe Dumnezeu, de a nu pierde fericirea vesnica.

Credinta trebuie sa fie o traire personala, sa o primim de buna voie, aproape sa intre ea singura si sa lucreze în noi, nu sa ne fie impusa. Sau daca ne pocaim si facem câtiva pasi în bine, trebuie sa-i facem cât mai discret, sa nu observe aproapele nostru. Sa rugam deci pe bunul Dumnezeu sa ne dea tuturor pocainta cea adevarata în Duhul Sfânt. AMIN !

CUM SE CUVINE A NE PAZI DE PACATE

“Oricine savârseste pacatul este rob pacatului”. (Ioan 8, 34)

Sfintii Parinti arata ca cinci sunt pazirile de pacat dupa marturisire, spre a nu cadea omul în cele mai dinainte.

1. Întâia pazire este aducerea aminte de moarte si a nu uita de pacatele pe care le-a savârsit. Aducerea aminte de moarte ne ajuta foarte mult sa nu mai pacatuim, dupa marturia Sfintei Scripturi, care zice:“Fiule, adu-ti aminte de cele de pe urma ale tale si în veac nu vei gresi”. (Isus Sirah 7, 38) Cel ce pururea îsi aduce aminte de pacatele sale sa nu-si închipuie în minte si sa naluceasca persoanele acelea cu care a facut pacatul, pentru ca acest lucru este periculos pentru cel ce este înca patimas, dupa cum spune Sfântul Marcu Pustnicul. (Filocalia, Vol. I cap. 152-153)

Sfântul Ioan Scararul arata acelasi lucru, zicând: “Pentru pacatele cele trupesti si urâte, sa nu-si aduca aminte cineva de chipurile cu care le-a lucrat, iar de celelalte pacate pururea sa-si aduca aminte, ziua si noaptea”. (Op. cit. P. 105)

2. A doua pazire dupa spovedanie este fuga de pricinile pacatului. Cel ce a lunecat în pacate trupesti sa fuga de prietenia si vorbirea cu fetele cu care a pacatuit. Macar de ne-ar fi ruda sau prieten bun, sa ne aducem aminte de cuvintele Domnului care zice:“De te sminteste pe tine ochiul tau cel drept, scoate-l pe el, si-l leapada de la tine; ca mai de folos îti este sa pierzi unul din madularele tale, decât tot trupul tau sa se arunce în gheena”. (Matei 5, 55) Petrecerea împreuna cu fetele care ne-au vatamat ne va aduce vatamare, pentru ca scris este: “...sa nu crezi pe vrajmasul tau în veac”. (Isus Sirah 12, 10) De aceea zice si Sfântul Apostol Pavel: “Fugiti de desfrânare !” (I Tesaloniceni 4, 3)

Este un lucru foarte întelept ca omul sa se teama de primejdia pacatului, dupa cum ne învata Sfânta Scriptura: “Cel ce se teme de primejdie nu va cadea într-însa”. (Isus Sirah 3, 25) La fel spune si marele dascal al lumii, Sfântul Ioan Gura de Aur: “Cel ce nu fuge departe de pacat, ci calatoreste aproape de el, cu frica va vietui si de multe ori în ele va cadea”. (Sf. Ioan Gura de Aur, Cuv. 15)

3. A treia pazire este deasa spovedanie. “De ne vom marturisi pacatele noastre, credincios este Domnul si drept ca sa ne ierte pacatele. (I Ioan 1, 4)

Deasa spovedanie ne aduce cinci foloase:

a) Primul folos este ca, precum pomii, care se smulg des si se rasadesc, nu pot sa prinda radacina adânca în pamânt, asa si obiceiurile cele rele si deprinderile pacatoase, prin marturisire deasa, nu pot prinde radacini adânci în inima celui ce se marturiseste. Sau, precum un pom batrân si mare nu se poate doborî numai cu o singura lovitura de secure, asa si un obicei sau deprindere veche a pacatului, numai cu o singura durere a inimii nu se poate scoate si dezradacina usor. Dracii fug de cei ce se spovedesc des, caci cu deasa spovedanie stricam cuiburile si mrejele lor.

Reamintim pentru cei bolnavi trupeste, ca primul pas spre însanatosire trebuie sa fie îndeplinirea deasa a Tainei Sfintei Spovedanii în fata duhovnicului, de buna voie, cu umilinta, cu hotarârea de a nu mai pacatui. Bolnavul, realizând marturisire deasa, dreapta si neprihanitoare, ajutat de dumnezeiescul Har, va reusi sa rupa legatura dintre cauza si efectul bolii la nivel spiritual si apoi la nivel fizic. De asemenea, sub epitrahil, cel în suferinta descopera Vindecatorului Suprem direct neputintele, gândurile si dorinta de a se însanatosi sufleteste si trupeste iar pe masura nadejdii sale, va capata darul vindecarii.

“Desfateaza-te în Domnul si va împlini toate cererile inimii tale. Descopera Domnului calea ta, nadajduieste în El si Domnul va împlini”.

“Doamne, Dumnezeul meu, strigat-am catre Tine si m-ai vindecat”. (Ps. 29, 2)

“Si a înflorit trupul meu si de bunavoia mea Îl voi lauda pe El”. (Ps. 27, 10)

“Doamne, întru voia Ta, dat-ai frumusetii mele putere...”. (Ps. 26, 6)

Marturisirea dreapta înseamna sa spunem adevarul asa cum am facut toate, însa numele aceluia cu care am gresit sa nu-l rostim, iar ca spovedania sa nu fie prihanitoare, presupune sa nu dam vina pe nimeni, nici chiar pe diavoli, nici pe oameni, nici pe vreo alta zidire a lui Dumnezeu, spunând ca din cauza acestora am facut pacatul, ci numai pe noi sa ne învinuim si sa ne prihanim si sa zicem ca numai noi suntem pricina a pacatelor noastre si nimeni altul.

b) Al doilea folos al crestinului ce se spovedeste des este ca tine minte usor greselile facute de la ultima spovedanie; pe când cel ce se marturiseste rar, cu anevoie poate sa-si aduca aminte de toate câte a facut. Astfel, multe din pacate ramân nespovedite si, prin urmare, neiertate. Pentru aceea diavolul i le aduce aminte în ceasul mortii, dar fara folos, caci i se leaga limba si nu le mai poate marturisi.

c) Cel ce se marturiseste des, chiar daca i s-ar întâmpla sa cada într-un pacat de moarte, îndata alearga la duhovnic, se spovedeste si intra în harul lui Dumnezeu (revedeti anexa 1), caci nu sufera sa aiba pe constiinta greutatea pacatului, fiind deprins a se curati des prin Taina Spovedaniei.

d) Al patrulea folos al crestinului ce se marturiseste des este ca, pe unul ca acesta, îl afla moartea curatit si în harul lui Dumnezeu si având mare nadejde de mântuire.

Dupa marturia Sfântului Vasile cel Mare, diavolul merge totdeauna la moartea dreptilor si a pacatosilor, cautând sa afle pe om în pacate spre a-i lua Sufletul (Tâlcuire la Psalmul 70). La cei ce se marturisesc des si curat nu poate afla nimic, deoarece s-au marturisit, luând dezlegare pentru pacate.

e) Al cincilea folos al marturisirii dese este acela ca ne ajuta sa ne oprim si sa ne înfrânam de la pacate, aducându-ne aminte ca dupa putine zile ne vom marturisi din nou si vom primi canon de la duhovnic, însotit de mustrare pentru cele facute. Despre acest adevar Sf. Ioan Scararul ne marturiseste:

“Sufletul care socoteste rusinea, canonul si mustrarea cea de la marturisire, ca de un frâu se tine de la aceasta marturisire, spre a nu mai gresi”. (Cuv. 4 din Scara)

Referitor la aspectul rusinii Sfânta Scriptura ne marturiseste:

“Este rusine care aduce pacat si este rusine care aduce slava si har” (Isus Sirah 4, 24). Rusinea pe care o suferim la spovedanie ne va scuti de rusinea aceea pe care o vom suferi cu totii la ziua cea înfricosata a Judecatii lui Dumnezeu, dupa cum zice Sf. Ioan Scararul în Cuvântul 4:

“Caci nu este posibil fara de rusine a scapa de rusine”.

4. A patra pazire de pacat dupa spovedanie este cugetarea la înfricosatoarea Judecata de Apoi si la cuvintele ce le va spune Mântuitorul Iisus Hristos celor pacatosi:

“Duceti-va de la Mine, blestematilor, în focul cel vesnic, care este gatit diavolilor si îngerilor lui”. (Matei 25, 21)

5. A cincea pazire este aducerea aminte de chinurile iadului, aducerea aminte ca rautatea pacatului ne desparte de Dumnezeu si de fericirea dreptilor din Rai, precum si aducerea aminte de vesnicele chinuri ale iadului, care nu vor avea sfârsit.

Dupa ce am luat la cunostinta de modul cum se cuvine a ne pazi de pacate, e necesar sa stim ca, daca nu vom fi cu trezvie si în bagare de seama de la primele miscari ale pacatului în sufletul nostru, neîmpotrivindu-ne la timp si nechemând în ajutor numele Domnului prin rugaciunea din inima, pacatul, odata rasarit în mintea noastra, va creste parcurgând douasprezece trepte, ducându-ne în final la pierzare.

În prezentarea aspectelor legate de treptele pacatului vom pleca mai întâi de la o pilda a parintelui arhimandrit Cleopa Ilie: “Ati vazut poate, vreodata, când ia foc vreo casa sau vreo claie de fân sau paie. Daca se întâmpla pe acolo cineva si are la îndemâna o caldare mai înainte de a se întinde focul, îl poate stinge usor cu putina apa; daca însa focul a luat proportii, va trebui o mare osteneala si multa apa pentru a-l stinge, iar uneori este cu neputinta sa mai fie înabusita puterea focului. Asemenea se întâmpla si cu pacatul în noi”.

Consideram ca ne este de mare folos sa cunoastem ce este pacatul, cum ne însala, cum ne robeste si care sunt treptele lui de crestere de când se iveste în noi si pâna ajunge sa ne stapâneasca în chip desavârsit, ducându-ne la pierzarea vremelnica si vesnica.

Pacatul, dupa marturisirea Sfintelor Scripturi, este calcarea Legii lui Dumnezeu (Romani 5, 13); bold al mortii (I Corinteni 15, 56); lucrul întunericului (Romani 13, 12); urâciune înaintea Domnului (Romani 15, 9); rod al poftelor celor rele (Iacov 1, 15); lucrul diavolului (Ioan 8, 41-44); necuratie (Levitic 15, 31); lucru al trupului (Galateni 5, 19).

Dumnezeu priveste cu mare urâciune la pacat si mânia lui va veni peste oameni pentru pacate, osândindu-i dupa constiinta si întelepciunea fiecaruia, pe unii de la vârsta de 10 ani, iar pe altii de la o vârsta mai mare. Însusi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a murit pe cruce pentru pacatele noastre. (Isaia 53, Romani 6, 10)

“Pacatul este un drac rau - spune Sfântul Efrem Sirul - care nu se arata de la început a fi mare, ci, încetul cu încetul, furisându-se, pune stapânire pe noi. Însa cel ce se va trezi de la început nu se va lasa surprins, ci îl va omorî când este mic ca o furnica, nelasându-l sa creasca spre a se face leu”. De aceea Sfânta si dumnezeiasca Scriptura numeste pe diavol si pe pacat furnicoleu. (Iov 4, 11)

Pacatul uitarii are grija sa ne însele opunându-se trezviei sufletului, dupa cum ne spune Sf. Parinte Isihie, zicând: “Blestemata de uitare se opune atentiei ca apa, focului”. (Ibidem, p. 5)

În continuare vom trece în revista cele douasprezece trepte de crestere a pacatului:

1. Întâia treapta a pacatului este atunci când cineva face binele, dar nu bine, adica nu îl face cu scop bun si spre slava lui Dumnezeu. Fapta buna are trup si suflet: trupul faptei bune este lucrarea ei (fie ca postim, priveghem, facem milostenie sau altceva), iar sufletul faptei bune este scopul cu care se face. Daca scopul este bun si spre slava lui Dumnezeu, atunci si fapta noastra buna trece de partea scopului. Iar daca scopul este rau, atunci si fapta buna trece de partea scopului. Iar daca scopul este rau, atunci si fapta buna este rea si îsi pierde plata de la Dumnezeu. (Kiriacodromion, Bucuresti, 1857, P. 280) Sfântul Apostol Pavel ne învata zicând: “Sa facem toate spre slava lui Dumnezeu”. (I Tesaloniceni 4, 1; I Corinteni 10, 31) Iar Sfântul Maxim Marturisitorul, învatându-ne asemanator, zice: “Când auzi Scriptura zicând: Tu vei rasplati fiecaruia dupa faptele sale (Romani 2, 6), sa stii ca Dumnezeu nu va rasplati cu bine cele facute cu scop rau. Caci judecata lui Dumnezeu nu priveste la cele facute, ci la scopul celor facute”. (Filocalia, Vol. 2 pag. 63)

2. A doua treapta a pacatului este când cineva nu lucreaza desavârsit fapta buna. De exemplu: când cineva se roaga lui Dumnezeu, dar nu cu mintea sau cu inima, ci numai cu gura si cu buzele, iar cu mintea si cu inima sa se afla la cugetarea celor rele, se împlineste cuvântul proorocului care zice: “Aproape esti Tu Doamne, de gura lor, dar departe de inima lor” (Isaia 29, 13); sau când cineva face milostenie, dar nu din osteneala dreapta, ci din rapire sau furt, sau când posteste numai de mâncare si bautura, dar nu si de pacatul cu simtirile sale, cu mintea si cu inima. Precum mielul pentru jertfa s-a poruncit sa fie fara nici o meteahna si desavârsit sanatos (Levitic 22, 21), tot astfel si fapta buna trebuie sa o lucram în chip desavârsit.

3. A treia treapta a pacatului este bântuiala (momeala sau atacul) gândului rau, care vine necontenit cu vreun fel de patima. De exemplu: un gând de femeie, de bani, de slava desarta, de mânie sau de orice lucru, dar fara patima catre el, ci numai prin amintire.

4. A patra treapta a pacatului este unirea sau consimtirea, care se petrece atunci când sufletul nostru consimte sa stea de vorba cu gândul rau.

5. A cincea treapta a pacatului este lupta care se da pe toate treptele urmatoare ale pacatului. Sufletul, consimtind sa stea de vorba cu gândul despre lucrul cel rau si cunoscând ca acel gând îl duce la pacat, începe sa se lupte cu el, nevoindu-se ca sa-l biruiasca cu gânduri bune si mai ales prin rugaciunea facuta cu mintea catre Dumnezeu:

“Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul”.

6. A sasea treapta a pacatului este învoirea, ce are loc atunci când sufletul, din iubirea de sine si de pacat, cedeaza gândului pacatos, învoindu-se sa-l primeasca în mintea sa.

7. A saptea treapta este pacatul cu mintea, precum zice Sfântul Maxim Marturisitorul. Când omul se învoieste cu mintea sa primeasca gândul rau si patimas, se sileste sa-si întipareasca pacatul acela în minte atât de lamurit, ca si cum l-ar fi facut si cu lucrul. Când ajunge omul la aceasta treapta, prin închipuire (imaginatie), pacatul trece aproape pe nesimtite de la minte la simtirea trupului, dupa cum arata acelasi Sfânt Parinte Maxim Marturisitorul, zicând: “Precum trupul are ca lume lucrurile, asa si mintea are ca lume ideile. Si precum trupul desfrâneaza cu trupul femeii, asa si mintea desfrâneaza cu ideea femeii prin chipul trupului propriu”. (Filocalia, Vol. 2, P. 87) De aceea acest Sfânt Parinte ne sfatuieste: “Nu întrebuinta rau ideile ca sa nu fii silit sa întrebuintezi rau si lucrurile. De nu pacatuieste cineva mai întâi cu mintea, nu va pacatui nici cu lucrul”. (Ibidem, P. 71). Datoria fiecarui crestin este sa scape de gândurile rele prin marturisirea lor la preotul duhovnic. Asa cum sarpele, când iese din gaura, fuge, tot asa fuge din inima si gândul celui ce se spovedeste sincer. Caci spune Sfântul Antonie cel Mare ca de nimic nu se bucura satana mai tare, decât de omul care îsi ascunde gândurile sale. De asemenea, se stie ca lupta cu gândul împotriva pacatului nu ne paraseste pâna la moarte, caci: “Razboiul cu gândurile este mai greu decât razboiul cu însesi lucrurile” (Ibidem, P. 70), pericolul de a pacatui cu mintea aparând lesne în orice vreme si în orice loc. Daca ar voi cineva sa faca, de exemplu, pacatul desfrânarii cu lucrul, îi trebuie trei factori si anume: locul potrivit, timpul potrivit si lucrul, adica trup cu care sa pacatuiasca. La pacatul cu mintea însa, lipsa niciunuia din acesti factori nu-l împiedica sa pacatuiasca, caci cu mintea putem pacatui în orice loc si în orice vreme, chiar daca nu avem de fata trupul cu care vrem sa pacatuim.

8. A opta treapta a pacatului este împlinirea pacatului cu lucrul. Când cineva nu s-a luptat dupa putere la treptele amintite mai înainte ale pacatului, ci si-a îngaduit sa pacatuiasca mereu cu mintea, va trece si la lucrarea pacatului cu trupul si, astfel, va ajunge sa cada desavârsit. Aceasta se întâmpla nu numai cu pacatul desfrânarii, ci si cu oricare altul, fie al lacomiei pântecelui, al iubirii de bani, al uciderii, al furtului, al betiei etc.

9. A noua treapta a pacatului este obisnuinta cu pacatul. Un duhovnic iscusit poate afla usor în vremea marturisirii, chiar din gura celui ce se spovedeste, pe care treapta a pacatului a ajuns acesta, daca, de exemplu, îl întreaba: “Frate de ce faci cutare sau cutare lucru?”, acela singur spune: “Parinte m-am obisnuit cu el” (fie ca este vorba de desfrânare, betie, înjuraturi sau orice alt pacat). În acest caz, el singur arata pe care treapta a pacatului a ajuns, caci, marturisind ca s-a obisnuit cu unele ca acestea, se vede ca a ajuns la treapta a noua a pacatului.

10. Treapta a zecea a pacatului este împatimirea, care este foarte grea si periculoasa. Si la aceasta treapta, duhovnicul întelege, prin marturisirea celui ce se spovedeste, pe ce treapta se afla el cu greutatea pacatului, caci daca-l întreaba: “Frate, de ce nu parasesti pacatul acesta, de ce nu te lasi de betie, de fumat sau de orice alt pacat ?”, el spune: “Nu pot, parinte, caci m-am deprins cu acest pacat” sau : “Parinte, te rog sa-mi dai un sfat, caci m-am deprins foarte mult cu cutare sau cutare pacat”. Duhovnicul, aflându-l pe aceasta treapta periculoasa si grea a pacatului, trebuie sa depuna toata silinta si iscusinta ca sa-l întoarca de la deprinderea pacatului, lucru foarte greu de facut, deoarece deprinderea se face în el ca o a doua fire, facându-l pe om sa pacatuiasca vrând-nevrând. Tinându-l pe el în robia deprinderii pacatului, este în acelasi timp si rob al diavolului, deoarece zice Sfântul Ioan Evanghelistul: “Cine face pacatul este de la diavolul, pentru ca de la început diavolul pacatuieste” (I Ioan 3, 8); “Pacatul din diavol este” (Ioan 8, 44). Despre asezarea vrednica de jale si de osânda a unui asemenea om ajuns la deprinderea pacatului, Sfânta Scriptura zice: “Cine face pacatul, este rob al pacatului”. (Ioan 8, 34)

11. A unsprezecea treapta a pacatului este deznadejdea, care este mai grea decât toate, caci duce pe om la moartea vremelnica si vesnica.

Când diavolul va robi pe om cu pacatul pâna la treapta deprinderii, atunci îi zice: “Vezi ca te-ai deprins cu acest pacat de care nu mai poti scapa. Nu te mai gândi la pocainta si întoarcere spre Dumnezeu, deoarece de acum nu mai poti sa lasi pacatul acesta cu care te-ai deprins din copilarie (sau din tinerete sau de atâtia si atâtia ani)”. Deci îl sfatuieste sa pacatuiasca mereu, zicându-i: “Cele de dincolo le-ai pierdut, de acum înainte, cât mai ai de trait, macar îndulceste-te cu pacatul cu care te-ai deprins si de care, dupa cum vezi, nu te mai poti lasa”. Astfel, cu palosul deznadejdii îl taie de la nadejdea buna si sfânta a mântuirii sufletului sau.

De este omul mai carturar, îl învata sa amâne întoarcerea catre Dumnezeu si parasirea pacatului, zicându-i: “Lasa, ca ai sa parasesti tu pacatul acesta, dar nu chiar acum, caci mai ai vreme”. Si acest sfat al diavolilor este de a-l învechi pe om mai tare în deprinderea pacatului, cea vrednica de moarte vesnica, fiindca stiu diavolii ca cel ce nu paraseste azi pacatul, mai târziu cu atât mai greu îl va parasi, deoarece, dupa cum spun Sfintii Parinti, pacatul este asemenea unui cui pe care cineva îl bate într-un lemn tare: daca l-a batut putin, îl va scoate mai usor, iar daca l-a batut mai mult, cu anevoie si cu mare greutate îl mai poate scoate. Deci, nimeni sa nu se însele crezând ca daca nu a parasit azi pacatul, cu care s-a obisnuit sau s-a deprins, îl va parasi mai târziu. Cu cât se învecheste pacatul în noi, cu atât mai greu îl vom scoate mai târziu, si cu cât mai mult face omul pacatul, cu atât mai mult îl lupta diavolul cu deznadejdea.

12. Daca omul se lasa biruit mereu de gândurile deznadejdii si nu alearga repede la spovedanie si la pocainta, deznadejdea îl duce la treapta a douasprezecea a pacatului care este Sinuciderea, cea mai grozava moarte trupeasca si duhovniceasca, asa cum a sfârsit si Iuda Iscarioteanul.

Dupa ce am amintit în acest cuvânt, pe scurt, despre cele douasprezece trepte ale pacatului, sa urmam cu totii îndemnurile Sfintilor Parinti de a capata frica de Dumnezeu si de a ne mentine treaza atentia de la primele rasariri si trepte ale pacatului, înarmându-ne asupra lui cu împotrivirea mintii si inimii, prin sfânta rugaciune si ura fata de pacat.

Mila Preabunului si Preamilostivului nostru Mântuitor, prin rugaciunile Preasfintei si Preacuratei Sale Maici si ale tuturor Sfintilor Sai, sa ne întoarca de la orice treapta a pacatului pentru a dobândi sanatatea, fericirea si mântuirea în vecii vecilor. AMIN !

SFATURI ÎN LEGATURA CU DUHOVNICUL SI DUHOVNICIA

Nici un duhovnic nu poate dezlega la spovedanie pe cel legat de altul, decât numai daca cel ce l-a legat a murit sau l-a legat pe nedrept si este dezlegat de episcopul sau.

Când cineva s-a marturisit la un duhovnic de mai multe ori si, din pricina ca a cazut în aceleasi pacate, se rusineaza de el si se duce la altul ca sa se rusineze mai putin si sa primeasca un canon mai usor, acela “mai rau mânie pe Dumnezeu”.

Daca duhovnicul constata ca cineva nu este sincer, are datoria sa-l respinga de la spovedanie. Duhovnicul nu poate dezlega pe cel ce nu-l dezleaga Dumnezeu si nici nu poate lega pe cel ce nu s-a legat pe sine prin calcarea poruncilor lui Dumnezeu.

În situatia când ne-am mutat la alt duhovnic, dupa ce în prealabil am luat binecuvântarea duhovnicului dintâi, suntem datori sa facem mai întâi o spovedanie generala din copilarie, ca acesta sa ne poata cunoaste bine si astfel sa ne rânduiasca un canon potrivit, spre îndreptare.

Spovedania este necesar sa înceapa la copii de la vârsta de 6-7 ani. De la aceasta vârsta este bine sa fie spovediti si apoi împartasiti la 30 sau 40 de zile pentru ca astazi copiii vad si aud multe sminteli, în casa, la televizor si peste tot, nefiind supravegheati de parinti. Copiii cei nevinovati, pâna la vârsta de cinci ani, este bine sa fie împartasiti, daca se poate, si în fiecare Duminica.

Reamintim ca batrânii si bolnavii este bine sa se împartaseasca la fel, la trei-patru saptamâni, daca nu au vreo oprire de la Sfânta Împartasanie. Daca au pacate cu totul grele, de moarte, Sfintii Parinti rânduiesc sa se împartaseasca numai pe patul de moarte sau cum va hotarî duhovnicul lor.

Daca cineva duce o viata imorala si cauta prin înselaciune sa primeasca Sfânta Împartasanie, va intra satana în el (Ioan 13, 27), asemanându-se cu Iuda.

Daca cineva este pe patul de moarte si nu poate vorbi, i se poate da Sfânta Împartasanie pe marturia celor din jurul sau, cum ca bolnavul este om credincios, ca s-a spovedit regulat si a dorit cele sfinte. Iar daca cineva, nici pe patul de moarte, nu vrea sa se împace cu aproapele sau refuza cele sfinte, nu trebuie împartasit.

Totdeauna, înainte de a ne împartasi, dupa ce ne-am facut metaniile, dupa ce am parasit pacatul si ne-am facut canonul dat de preot, trei zile cel putin n-avem voie sa bem vin nici sa mâncam de dulce sau cu untdelemn. Iar, în afara postului, fara spovedanie, fara canon si fara o saptamâna de post sau macar trei zile, nu ne putem împartasi. Cel putin trei zile înainte de a ne împartasi sa nu mâncam cu untdelemn si sa nu bem vin; numai mâncare uscata.

Nimeni nu se poate mântui, nici mireni, nici calugari, nici clerici, fara spovedania pacatelor si fara dezlegarea de la duhovnic, deoarece “toti multe gresim”. (Iacob 3, 2)

“Luati Duh Sfânt, carora le veti ierta pacatele se vor ierta si carora le veti tine, tinute vor fi “ (Ioan 20, 23), Sfânta Scriptura ne arata de asemenea ca pacatul aduce moarte (Iacob 1, 15) si ca “nimic necurat nu va intra în Împaratia lui Dumnezeu”.

Pacatosii, prin spovedanie si pocainta, întorc mânia cea dreapta a lui Dumnezeu si capata mântuirea sufletelor. Cel mai mare pacatos, daca pe patul de moarte se spovedeste, plângând amar, asemenea tâlharului de pe cruce, poate fi împartasit.

Sufletul nostru în toata clipa greseste lui Dumnezeu, de aceea trebuie sa avem convingerea ca nu exista clipa când nu mâniem pe Dumnezeu, ori cu gândul, ori cu cuvântul, ori cu fapta, ori cu voie, ori fara voie, ori cu stiinta, ori cu nestiinta. Si pentru ca nu este clipa când nu mâniem pe Dumnezeu, nu este clipa când nu avem nevoie de ajutorul Lui. De aceea ne spune Scriptura, la Solomon: “Cela ce se încrede în sine, va cadea, cadere jalnica”. Fiecare sa fie paznic pentru el si sa-si aduca aminte ca îngerul Domnului este permanent lânga dânsul.

Sfântul Ioan Gura de Aur, în cartea numita Putul, ne îndeamna: “De este cu putinta, o, crestine, si-n fiecare ceas sa te spovedesti”.

Pentru smerenie si pentru ca omul sa nu uite neputintele lui, cu care a suparat pe Dumnezeu, Sfântul Nicodim Aghioritul spune: O data pe an, în Postul Mare, este bine sa faci spovedanie generala (din copilarie pâna în prezent). Ne va ajuta mult sa ne aducem aminte pacatele, pentru ca noi ne marturisim, dar dracul ne face sa uitam pacatele noastre cu care am mâniat pe Dumnezeu.

Este absolut recomandabil ca cel putin o data în viata sa cautam un duhovnic bun si iscusit si sa ne spovedim din copilarie pâna la momentul Spovedaniei.

În situatia când, în parohie avem un duhovnic de care suntem nemultumiti, va trebui:

Ř sa ne rugam lui Dumnezeu pentru el, de cel putin doua ori pe zi, zicând “Doamne, lumineaza-l, întareste-l si povatuieste-l spre calea cea buna pe parintele nostru pentru a ne putea mântui împreuna”;

Ř sa ne rugam pentru duhovnic înainte de a merge la Spovedanie. Nu trebuie sa asteptam un raspuns sau un sfat bun de la duhovnic si sa stam cu mâinile în sold, ci trebuie, în primul rând, sa-l ajutam pentru a ne putea ajuta. Sa ne rugam zicând: “Doamne, pune în mintea si în gura duhovnicului meu raspunsul care îmi este de folos”. Daca nu ne vom ruga, vom primi un raspuns mai mult omenesc. Acel raspuns obiectiv, divin si folositor vine doar datorita starii sufletesti a penitentului (crestinului), a credintei sale, pentru ca prin glasul duhovnicului ne vorbeste însusi Dumnezeu.

Când ajungem în fata duhovnicului la Scaunul marturisirii trebuie sa cerem sfaturi pentru viata: “Mântuirea sta întru mult sfat” spune Sfânta Scriptura sau “Cine vrea sa se mântuiasca cu întrebarea sa calatoreasca” spun Sfintii Parinti în Pateric. De aceea, tot timpul, în viata sa nu facem nimic fara sfatul duhovnicului. Daca vom întreba întru smerenie, vom avea protectia Duhului Sfânt. Întrebarile în duh la scaunul marturisirii sunt foarte importante pentru ca putem, cu mila lui Dumnezeu, sa obtinem un raspuns de disciplinare a vietii. Daca Dumnezeu vede ca-l întrebam cu toata sinceritatea si cainta, nu numai ca ne da raspunsul adevarat, ci ne da si puterea de a-l realiza.

O situatie delicata pentru duhovnici poate fi atunci când preotii, la botezul copiilor, din diverse motive (oboseala, graba etc.), n-au facut bine lepadarile de satana - “Ma lepad de satana si de toate lucrurile lui...” sau poate nici Botezul, vrajmasul gasind portita si intra înapoi în inima copilului. În acest sens în pravila sta scris: “Copiii care se îmbolnavesc – si, uneori, nu se îmbolnavesc când sunt mici, ci când sunt mari - îi ia vrajmasul în primire, ca preotul n-a bagat de seama si n-a citit toate dezlegarile de satana”. Terapeutica consta în repetarea dezlegarilor de satana 10 zile la rând, dupa Sfânta Liturghie, perioada care trebuie sa fie precedata de rugaciune, postul si spovedania din copilarie a întregii familii.

Pacatele pe care le-a cunoscut omul ca sunt pacate si le-a marturisit la duhovnic si i-a parut rau si a facut canon pentru ele se iarta. Iar acelea pe care omul nu le-a stiut ca sunt pacate sau le-a uitat, nu din rea vointa, ci din neputinta, acelea se acopera din mila lui Dumnezeu, ca altfel nici un suflet nu ar ajunge în Rai.

“Fericiti carora li s-au iertat faradelegile si carora li s-au acoperit pacatele”.

CÂTEVA DIN UNELTIRILE DIAVOLULUI LA TAINA SFINTEI SPOVEDANII

Diavolii uneltesc asupra crestinilor, când acestia au buna initiativa de a împlini Taina Spovedaniei, pentru ca aceasta este asa de mare, încât are putere sa-l curete pe om de orice pacat, sa-i dezlege toate pacatele, dupa cuvântul Mântuitorului din Evanghelie: “Tot ce va dezlega preotul pe pamânt, va fi dezlegat si în cer”.

Când omul a fost dezlegat de preot pe pamânt, Duhul Sfânt a sters din cer toate pacatele lui.

Dintre uneltirile diavolilor putem aminti:

Spunerea pacatelor repede pentru ca duhovnicul sa nu le bage în seama, nici sa poata sa cerceteze cu de-amanuntul pricinile si urmarile acelor pacate.

Marturisirea pacatelor la mai multi duhovnici, tâlcuindu-le în asa fel încât sa le înfatiseze fara adevarata lor vina.

Cautarea duhovnicilor foarte îngaduitori, care iarta fara canon si chiar le dau si Sfânta Împartasanie.

Marturisirea incompleta a pacatelor, ascunzându-le pe cele mari, uitând ca Dumnezeu, prin atributul atotcunoasterii, are clara realitatea pacatelor savârsite cu lucrul, cu cuvântul si cu gândul. De asemenea, se uita realitatea ca duhovnicul nu este decât un martor înaintea lui Dumnezeu, un organ prin care Duhul Sfânt lucreaza taina iertarii pacatelor.

Schimbarea duhovnicului fara temei. Când vom gasi un duhovnic bun, sa nu ne mai ducem la altul, caci, daca negutatorim marturisirea nu ne putem folosi. De asemenea, starea de rusine sa nu fie motivul schimbarii duhovnicului, indiferent de gravitatea si numarul pacatelor. Daca ne vom rusina si vom merge la alt parinte duhovnic, la care ne rusinam mai putin, si primim un canon mai usor, atunci mai rau vom mânia pe Dumnezeu.

Spovedania incompleta prin tainuirea pacatelor mari. Diavolul ne da mare curaj atunci când facem pacatul si ne rusineaza în momentul când vrem sa ne spovedim, sa ne curatam. În timpul spovedaniei, la fiecare pacat marturisit ne iese un sarpe din gura (diavol). De aceea, pacatele mari nespovedite din diverse motive sunt serpi foarte mari în noi care atrag înapoi toate pacatele marturisite. Sa ne fereasca Dumnezeu sa ajungem în aceasta situatie, pentru ca este mai rau decât daca nu ne-am fi spovedit, deoarece adaugam la pacatele pe care le avem si pe cel al minciunii si înca ce minciuna! Sa minti pe duhovnic si pe Dumnezeu!

Uneori diavolul îi sopteste credinciosului, prin oameni rai si bârfitori, cum ca duhovnicul ar spune altora pacatele de la spovedanie. De asemenea, tot când ne marturisim, sa nu aplecam urechea la glasul diavolului care ne sopteste în minte zicând: “Oare ce va zice duhovnicul când va auzi astfel de pacate ?”.

Cel mai mare efort îl depun diavolii pentru a-i determina pe oameni sa amâne pocainta. Tot omul trebuie sa stie ca cel mai bun sfat al dracilor pentru a câstiga suflete pentru împaratia iadului este de a-l învata pe om sa amâne pocainta, fapta buna de azi pe mâine, de mâine pe poimâine, de la tinerete la batrânete, pe patul mortii, si asa sa-i duca pe toti în iad.

Pentru ca sa-i faca sa se îndoiasca pe credinciosi de parintii duhovnici, satana sopteste la urechile lor multe bârfeli. În acest sens, sfântul Ioan Gura de Aur ne povatuieste:“A preotului este numai a deschide gura, si harul lucreaza”. De vom vedea pe preot beat, cazut în sant, sa ne ducem sa-i sarutam mâna si îndata ne vom umple de harul lui Dumnezeu. Pentru ca nu se amesteca niciodata pacatele lui cu harul lui Dumnezeu, pe care l-a luat la hirotonie, ca atunci n-ar fi har. Preotul nu lucreaza în virtutea personala, ci în virtutea harului pe care l-a primit. Evanghelia nu da voie crestinilor sa-si judece duhovnicii, ci numai sa faca ce zic ei, iar daca vor spune ceva rau sa nu faca.

“Pe scaunul lui Moise si al lui Aaron au sezut carturarii si fariseii, arhiereii si preotii; tot ce va învata ei sa faceti, sa faceti, ca ei legea lui Dumnezeu învata, dar dupa faptele lor sa nu faceti, ca ei zic si nu fac.” (Matei 23, 2-3)

Sa rugam pe Bunul Dumnezeu sa ne lumineze mintea pentru a simti la timp uneltirile diavolesti si sa ne curateasca pe noi de toata întinaciunea si nedreptatea.

4. Taina Sfântului Maslu

Taina Sfântului Maslu se savârseste în Biserica Ortodoxa pentru vindecarea bolnavilor. Ea se întemeiaza pe învatatura Sf. Apostol Iacov care spune:

“Este cineva în suferinta ? Sa se roage... Este cineva bolnav între voi ? Sa cheme preotii Bisericii si sa se roage pentru el ungându-l cu untdelemn în numele Domnului. Si rugaciunea credintei va mântui pe cel bolnav si, de va fi facut pacate, se vor ierta lui”. (Iacob 5, 13-15)

Sfântul Maslu se face, de obicei, în zilele de post cu trei, cu cinci sau cu sapte preoti. Iar credinciosii bolnavi si rudele lor, care participa la aceasta taina si doresc cu adevarat sa-si usureze suferinta trupului si a sufletului, trebuie sa vina la Sfântul Maslu cu mare credinta în Dumnezeu, împacati cu toti, spovediti, postiti si întariti cu multe rugaciuni.

Participantii la Taina Sfântului Maslu trebuie sa aduca la biserica putina faina, ulei si o haina sau lenjerie de la bolnavi pentru binecuvântare, apoi sa asculte cu credinta slujba Sfântului Maslu. Acasa sa faca mici turtite din faina si ulei sfintit, pe care sa le manânce bolnavii în loc de anafura.

Efectele harice ale Sfântului Maslu sunt mai multe, dintre care Sf. Apostol Iacov aminteste doua: vindecarea partiala sau integrala a suferintelor trupesti si iertarea pacatelor. Iata ce zice în Epistola sa: “Rugaciunea credintei va mântui pe cel bolnav si Domnul îl va ridica si, de va fi facut pacate, se vor ierta lui”. (Iacob 5, 15) Astfel, taina Sfântului Maslu vindeca atât trupul de boli, cât si sufletul de pacate, prin ungerea cu untdelemn sfintit. Alte efecte harice ale Sfântului Maslu sunt si acestea: întareste credinta în Dumnezeu si nadejdea mântuirii, aduce pace si smerenie în inima, pregateste sufletul pentru marea calatorie spre cer si primirea Sfintei Împartasanii, alunga frica de moarte, uneste si împaca pe credinciosi prin Harul Duhului Sfânt si ne învredniceste pe toti de sfârsit crestinesc. De aceea, Sfântul Maslu se savârseste saptamânal pentru cei bolnavi, în zilele de post.

Sfântul Maslu cu mai multi preoti, facut cu credinta si post pentru cei bolnavi si ungerea lor cu untdelemn sfintit formeaza cea mai puternica slujba si rânduiala de vindecare si alinare a bolilor sufletesti si trupesti în Biserica Ortodoxa.

În unele cazuri se mai pot citi si alte rugaciuni de sanatate pe capul bolnavilor. Iar celor posedati de duhuri rele, adica celor demonizati si epileptici, li se pot citi dupa Sfântul Maslu si molitfele Sf. Vasile cel Mare si ale Sf. Ioan Gura de Aur, pentru izgonirea diavolilor si a farmecelor din oameni. Aceste rugaciuni se citesc mai ales de preoti batrâni, cu har, cu multa credinta si cu post. De asemenea, atât bolnavii cât si rudele lor, trebuie sa fie spovediti din copilarie, sa se roage cu mare evlavie si sa posteasca dupa putere, pentru a fi miluiti si vindecati de Domnul nostru Iisus Hristos, Mântuitorul lumii. Fara aceste conditii obligatorii - credinta dreapta, spovedanie generala, rugaciune multa cu lacrimi si post, împacare cu toti si parasirea definitiva a pacatelor mari, de moarte, din partea celor bolnavi si a rudelor lor - Sfântul Maslu si rugaciunile de vindecare si de izgonire a duhurilor rele nu-si ating pe deplin scopul, iar bolnavii se întorc acasa doar usurati.

Timpul cel mai potrivit pentru savârsirea Sfântului Maslu este perioada postului, atât în cele patru posturi, cât si în zilele de miercuri si vineri. În aceste zile, crestinii care participa la Sfântul Maslu trebuie sa posteasca pâna seara, sa se roage mai mult si sa-si marturiseasca mai întâi pacatele la duhovnic.

În cazuri grele de boala si primejdie de moarte, Sfântul Maslu se poate savârsi în orice zi, ori de câte ori este nevoie, în casele celor suferinzi, dupa ce mai întâi bolnavii sunt spovediti din copilarie si împacati cu toti, spre a lor alinare si iertare, ca sa nu plece la Hristos fara aceasta Sfânta Taina. La urma, cei grav bolnavi trebuie împartasiti cu Trupul si Sângele Domnului, ca sa fie pe deplin pregatiti pentru marea calatorie la cer. Aceasta este cea mai buna si cea mai completa pregatire pentru moarte, pe care o ofera Biserica Ortodoxa fiilor ei pe pamânt. Adica, Spovedania, Sfântul Maslu si Sfânta Împartasanie.

Cel mai solemn Sfânt Maslu în Biserica Ortodoxa se savârseste în Sfânta si Marea Miercuri din saptamâna Sfintelor Patimi, în amintirea femeii pacatoase care a uns cu mir picioarele Domnului, înaintea mântuitoarelor Sale patimi (Matei 26, 7-13; Luca 7, 37-38). În aceasta zi se face Sfântul Maslu solemn si în Biserica Sfântului Mormânt, cu sapte mitropoliti, în frunte cu Patriarhul Ierusalimului, în prezenta a zeci de mii de pelerini din toata lumea.

Cele mai multe vindecari de boli le-a facut însusi Fiul lui Dumnezeu, cât a stat pe pamânt, despre care se scrie pe larg în Sf. Evanghelie. Dupa înaltarea Sa la cer si dupa pogorârea Duhului Sfânt, a dat aceasta putere harismatica, de vindecare a bolilor si de izgonire a diavolilor din oameni, Sfintilor Apostoli si, prin ei, episcopilor, preotilor si tuturor barbatilor sfinti.

Iata cuvintele Domnului, adresate ucenicilor Sai înainte de Înaltare: “Mergeti în toata lumea si propovaduiti Evanghelia la toata faptura. Cel ce va crede si se va boteza, se va mântui, iar cel ce nu va crede, se va osândi. Iar celor ce vor crede, le vor urma aceste semne: în numele Meu vor izgoni demoni, în limbi noi vor grai, serpi vor lua în mâna si de vor bea ceva de moarte, nu-i va vatama; peste bolnavi îsi vor pune mâinile si se vor face sanatosi”. (Marcu 16, 15-18)

Pe cine vindeca Hristos? În majoritatea cazurilor, Domnul vindeca numai pe cei bolnavi care cereau aceasta cu credinta, atât ei, cât si rudele sau însotitorii lor. Cei care nu aveau credinta puternica nu se faceau sanatosi. Iata câteva exemple de vindecari.

Cel bolnav de lepra se ruga lui Dumnezeu, zicând: “Doamne daca voiesti, poti sa ma curatesti. Iar Mântuitorul i-a raspuns: Voiesc, curateste-te! Si îndata s-a curatit de lepra sa.” (Matei 8, 23)

Doi orbi strigau si cereau vindecare, iar Fiul lui Dumnezeu i-a întrebat: “Credeti ca pot sa fac Eu aceasta? Da, Doamne!, au raspuns ei. Dupa credinta voastra fie voua, le-a zis Domnul” (Matei 9, 28-29) si s-au vindecat ochii lor.

Tatal unui copil demonizat cerea cu îndoiala vindecarea fiului sau. Iar Domnul i-a spus: “De poti crede, toate sunt cu putinta celui ce crede”. Dupa ce tatal a strigat cu lacrimi: “Cred, Doamne! Ajuta necredintei mele!”, atunci Hristos a izgonit demonul din copil. (Marcu 9, 22-24)

“Altadata, patru oameni au adus la Hristos un slabanog. Dar, vazând ca nu pot ajunge la El, au desfacut acoperisul casei si l-au pus înaintea Lui. Domnul, vazând credinta lor, l-a vindecat pe cel bolnav”. (Marcu 2, 3-12)

Deci, prima conditie obligatorie a oricarei vindecari miraculoase în Biserica lui Hristos este credinta tare si statornica în harul si mila lui Dumnezeu. Fara acestea, Sfântul Maslu nu vindeca deplin.

Observam, de asemenea, ca Mântuitorul a întrebat pe cel ce si-a adus copilul bolnav ca sa fie vindecat: “Câta vreme este de când i-a iesit aceasta? Si tatal a raspuns: Din pruncie”. (Marcu 9, 21) Adica mai întâi Domnul l-a marturisit pe cel bolnav si apoi l-a vindecat, stiind ca o boala veche, sufleteasca sau trupeasca, mai greu se vindeca.

A doua conditie obligatorie pentru cel ce vine la Sfântul Maslu si doreste sa se vindece este ca mai întâi sa-si marturiseasca toate pacatele si sa le paraseasca, apoi sa ceara sanatate si iertare.

Cum îi vindeca Hristos pe cei bolnavi? În cele mai multe cazuri îi vindeca prin atingerea cu mâna de trupul si de ranile celor ce veneau la El cu credinta. Asa a vindecat Domnul pe soacra lui Petru. Numai s-a atins de mâna ei si au lasat-o frigurile si s-a sculat si Îi slujea Lui (Matei 8, 14-15). Iar când veneau la El bolnavi multi, Iisus Hristos, punându-si mâinile pe fiecare dintre ei, îi facea sanatosi (Luca 4, 40).

Prin atingerea cu mâna de ochii celui orb din nastere si prin ungerea cu tina si spalare, l-a vindecat de întunericul orbirii (Ioan 9, 2-7). Prin atingerea cu mâna de vesmintele Domnului, s-a vindecat de curgerea sângelui femeia bolnava de 12 ani.(Luca 8, 43-46)

Aceeasi putere a Duhului Sfânt iese din Hristos si o primim tainic când ne atingem cu credinta de El, prin Sfânta Împartasanie, când ne atingem de Sfintele Icoane, de Sfintele Moaste, de Sfânta Evanghelie, de untdelemnul sfintit la Sfântul Maslu, de Sfântul Potir si de mâinile si de vesmintele preotilor care savârsesc cele sfinte în Biserica lui Dumnezeu.

De aceea credinciosii se ating cu evlavie de toate cele sfinte si le saruta, caci poarta în ele harul Duhului Sfânt.

Iata pentru ce parintii îsi duc copiii la Sfintele Slujbe sau cei sanatosi îsi duc bolnavii sau macar hainele lor la Sfântul Maslu, ca, prin atingerea de Evanghelie, de Cruce, de agheasma si de mâinile si de vesmintele preotilor sa-si vindece bolile sufletesti si trupesti, sa se izbaveasca de patimi, de diavoli, de vrajitorie, de toata rautatea si sa se întoarca sanatosi si mângâiati la casele lor.

Citind Evanghelia cu vindecarea slabanogului de 38 de ani, vedem ca el era bolnav din cauza pacatelor sale din tinerete. De aceea, când zacea bolnav, Domnul l-a întrebat: “Voiesti sa te faci sanatos? Iar el a raspuns: Doamne, nu am om care sa ma arunce în scaldatoare”. (Ioan 5, 6-7) Scaldatoarea bolnavilor este Sfânta Spovedanie, numita si “al doilea botez”. Iar omul care poate spala sufletul în aceasta baie este preotul. El este dator, ca duhovnic, sa spovedeasca pe cei ce asteapta vindecarea si, numai dupa marturisire, sa savârseasca slujba Sfântului Maslu, cu multa credinta, evlavie si post.

Dupa vindecare l-a întâlnit Hristos în Biserica pe cel ce fusese slabanog si i-a spus: “Iata, te-ai facut sanatos. De acum sa nu mai pacatuiesti, ca sa nu-ti fie ceva mai rau!” (Ioan 5, 14) Prin aceste cuvinte, Mântuitorul face atenti pe toti credinciosii care iau parte la Sfântul Maslu sa paraseasca definitiv pacatele facute pâna atunci, ca sa nu se îmbolnaveasca mai greu dupa vindecare sau sa le fie “mai rau”, adica sa moara în pacatele lor, fara pocainta.

5. Taina Sfintei Împartasanii

Sfânta Împartasanie, numita si Euharistie, este Însusi Trupul si Sângele lui Hristos, pe care Domnul l-a purtat pe pamânt dupa Înviere si pe care ni-l ofera în dar tuturor celor ce credem în El si facem voia Lui, spre iertarea pacatelor si viata de veci.

Trebuie sa o primim cu mare evlavie si credinta, stiind ca este foc mistuitor care curata si iarta pe cei vrednici, iar pe cei nevrednici îi arde si-i osândeste. Daca Taina Botezului si Taina Mirungerii ne fac fii ai Bisericii si ai lui Dumnezeu dupa har, Taina Spovedaniei si Taina Împartasaniei ne fac fii si mostenitori ai Împaratiei cerurilor. “De nu veti mânca trupul Fiului Omului si de nu veti bea sângele Lui, nu veti avea viata întru voi”. (Ioan 6, 53)

Sfânta Împartasanie este cea mai înalta hrana duhovniceasca oferita în dar omului pe pamânt, care desavârseste iertarea pacatelor spovedite si ne uneste cel mai mult cu Dumnezeu. Ea se da numai celor vrednici, cu dezlegarea duhovnicului, cel putin de patru ori pe an, în cele patru posturi. Bolnavii se vor împartasi la 40 de zile, iar cei pe patul de moarte si cei care merg la operatie, mai des.

Efectele harice ale Tainei Sfintei Împartasanii sunt urmatoarele:

De aceea, prima grija pentru cei bolnavi si batrâni este sa-si sfârseasca viata împacati cu toti, spovediti si împartasiti, conditii fara de care nu ne putem mântui.

6. Taina Sfintei Cununii

Nunta este cea mai veche taina, întemeiata de Însusi Dumnezeu în Rai. Ea sta la temelia vietii pe pamânt. De aceea a fost binecuvântata de Mântuitorul, care a participat la nunta din Cana Galileei si a facut aici prima Sa minune.

Familia se va bucura pe deplin de sanatate sufleteasca si trupeasca daca va respecta conditiile principale ale Nuntii ortodoxe si daca vor ajunge sa împlineasca scopul Nuntii crestine.

Conditiile principale ale nuntii sunt:

Împlinirea conditiilor principale ale Nuntii va aduce cu siguranta trairea unei vieti crestine dupa Evanghelie, în înfrânare, în rugaciune, în curatenie, în milostenie, în post si în toate faptele bune, cu nadejdea mântuirii sufletelor.

Pacatele care au îmbolnavit fara vindecare familia si societatea crestina de astazi, sunt urmatoarele:

Acestea sunt cele mai grele pacate care au îndepartat harul lui Dumnezeu din familie, ducând la aparitia bolilor sufletesti si trupesti fara leac, la moartea sufletului si a trupului. Cei ce nu vor sa duca viata conjugala cu rânduiala si înfrânare, spun parintii batrâni, nasc uneori copii bolnavi, redusi mintal, copii nervosi si patimasi, ca si parintii lor, caci efectele pacatelor si slabiciunile parintilor se transmit copiilor, chiar din clipa zamislirii lor.

Femeia crestina, în timpul sarcinii, trebuie sa se comporte în felul urmator:

Familia nu trebuie sa uite ca într-un fel va fi un copil zamislit la betie, în zilele de post sau în sarbatori si nedorit de parinti si altfel va arata un copil zamislit ca rod al rugaciunii, în zile rânduite si dorit de parintii sai. Copilul care se zamisleste la întâmplare, fara rânduiala crestina, din pacat, dupa avort si paza si nedorit de parinti va fi, de cele mai multe ori, un copil neascultator, agitat, îndaratnic, lenes la rugaciune si învatatura si stapânit din frageda vârsta de pacate trupesti si boli. Un asemenea copil va iubi mai mult cele pamântesti decât cele sufletesti, va fugi de biserica si va aduce multe necazuri parintilor.

Copiii se îmbolnavesc trupeste în general din cauza pacatelor parintilor care nu s-au marturisit la timp la preot si nici n-au facut canon pentru ele. Aceasta este cauza principala a suferintelor în familie. Alte cauze sunt si acestea:

Parintii care au copii bolnavi trebuie sa împlineasca urmatoarele:

Daca copilul bolnav nu se face sanatos, este semn ca unul din parinti sau amândoi înca nu s-au spovedit la preot si n-au parasit pacatele de moarte.

În educatia religioasa a copiilor, parintii sa nu minimalizeze rolul major al preotului duhovnic. În timp ce parintii trupesti îi influenteaza numai emotional si firesc pe copii, preotul îi influenteaza mai ales haric, divin. Cuvântul lui este cuvântul lui Hristos, rugaciunea lui coboara Duhul Sfânt peste oameni, binecuvântarea lui lumineaza mintea si inima, dezlegarea facuta de el elibereaza sufletul de pacate si de diavoli si îl uneste cu Hristos.

Putini tineri care doresc sa-si întemeieze o familie apeleaza la ajutorul Bisericii, la sfatul preotului, la spovedanie si la sfânta rugaciune. Si aceasta nu din necredinta în Dumnezeu, ci mai ales din lipsa de educatie si de sfatuire din partea parintilor si a preotilor, fapt care îi mentine în starea de indiferenta.

Numai viata spirituala, alcatuita din multe eforturi, îi poate aduce pe membrii familiei la o constiinta crestina, la un raport direct si personal cu Dumnezeu.

CUVÂNT DESPRE UCIDEREA DE COPII (AVORTUL)

"Iata, fiii sunt mostenirea Domnului, rasplata rodului pântecelui.

Precum sunt sagetile în mâna celui viteaz, asa sunt copiii parintilor tineri.

Fericit este omul care-si va umple casa de copii; nu se va rusina când va grai cu vrajmasii sai în poarta.” (Ps. 126, 3,4,5)

Un adevar strigator la cer, dar pe care nu-l aude decât Dumnezeu, ne arata ca, în ultimii noua ani, în tara noastra s-au facut peste 11.000.000 de avorturi. Un adevarat genocid national, peste un milion de avorturi pe an!

Atâtea suflete pierdute într-o tara de crestini, care pâna mai ieri lupta contra invaziei pagânilor.

Oamenii trebuie sa realizeze ca, în momentul conceptiei, o noua existenta îsi câstiga dreptul sau la viata, acelasi drept pe care îl are un nou nascut, un copil de scoala ori un adult. Este un pacat de neiertat, împotriva Duhului Sfânt, ca mama sa stinga licarul acelei vieti. Iar pacatul este cu atât mai mare cu cât este savârsit împotriva unei fiinte care este condamnata la moarte fara nici o vina, pacat de moarte împotriva unei fiinte neajutorate, pacat de moarte împotriva lui Dumnezeu si chiar împotriva propriului neam, pe care îl saraceste în numarul sau.

Oare câte talente ori oameni de geniu se vor fi sfârsit înainte de a vedea lumina zilei?

Sufletul viu al fatului ucis poarta chipul lui Dumnezeu în el, iesind desavârsit din mâinile Creatorului. Gravitatea pacatului este cu atât mai cutremuratoare, atunci când rodul pântecelui este ucis de propria lui mama.

Toate pacatele se pot ierta spun Sfintii Parinti, dar pacatul acesta al avortului, al crimei asupra unui suflet nevinovat poate fi iertat doar cu pretul unor mari nevointe, care uneori pot dura o viata întreaga, pentru ca acei prunci avortati plâng înaintea lui Dumnezeu si cer razbunarea sângelui varsat de mama. De asemenea este bine sa retinem ca sufletele copiilor avortati stau într-un loc unde nu este nici întuneric, nici lumina. Nici nu se bucura, nici nu se chinuiesc. Si ei striga la Dumnezeu “Doamne, pentru ce suntem noi lipsiti de bucuria fetei Tale, caci noi nu am vazut lumina soarelui, nu am vazut frumusetile din aceasta lume si nici nu am facut vreun pacat?” . Si atunci glasul lor se ridica la Dumnezeu iar Dumnezeu va cere sufletele din mâna mamelor ucigase. Iar parintii care au omorât copiii în pântece, daca fac canon, îi elibereaza pe copiii lor din acea stare.

Cel mai mare bine pe care-l putem face în viata, ca om casatorit, este sa dam viata mai departe. Oricât am posti, oricât ne-am ruga, oricât am da de pomana, oricâta nevointa am face în viata, nu este mai mare lucru ca atunci când dam viata unui om. Toti sfintii din ceruri, cu toti îngerii si întregul cer se bucura când se naste un copil.

Mama, daca refuza a da viata, refuza ea însasi a avea viata vesnica. Majoritatea femeilor, foarte comod, justifica faptul ca nu nasc copii mai mult datorita contextului în care traiesc: ca nu au cu ce sa-i hraneasca si sa-i creasca. Însa aceasta este o mare cursa pe care le-o întinde satana.

Trebuie sa fim constienti ca Dumnezeu niciodata nu va da voie sa se nasca un copil fara a avea asigurata bucatica lui de pâine. Este un mers firesc si natural al lucrurilor sa se întâmple asa. Atunci când nu avem credinta în Dumnezeu se produce nefirescul, iar când o mama îsi avorteaza roada pântecelui, nu are credinta în Bunul Dumnezeu, în faptul ca El este deasupra si va ocroti acel copil.

Daca vom dori cu adevarat sanatatea familiei, aceasta stare de lucruri trebuie sa înceteze, dându-ne toata silinta pentru redobândirea credintei în Dumnezeu si înlaturarea indiferentei din sufletele noastre. Sfaturile parintilor duhovnici date celor ce nu voiesc sa aiba copii sunt:

Ř sa nu se casatoreasca, pazindu-si fecioria;

Ř sa traiasca în înfrânare (curatie), cu învoirea ambilor soti.

Mântuitorul aseamana pe cei ce se casatoresc numai pentru pacat sau de ochii lumii sau pentru avere, cu smochinul blestemat care nu voia sa aduca nici o roada pe pamânt. Pentru ca nasterea de copii nu este numai o datorie sociala, fireasca, ci este mai întâi o porunca dumnezeiasca, care contribuie foarte mult la mântuirea parintilor. Sotii care nu vor sa nasca copii, care îi avorteaza sau practica pacatul pazei, sunt pedepsiti de Dumnezeu cu boli de tot felul, cu necazuri în viata, cu grea mustrare de constiinta, iar dincolo cu osânda vesnica ...

7. Taina Sfintei Preotii

Prin Taina Preotiei întelegem cele trei trepte ale slujirilor bisericesti - diaconi, preoti, episcopi - care sunt hirotoniti, adica sfintiti de episcopi prin punerea mâinilor pe capul lor si prin chemarea harului Duhului Sfânt peste ei, în timpul Sfintei Liturghii. Preotii si episcopii, prin hirotonie, primesc de la Dumnezeu întreita putere de a învata lumea cuvântul Sfintei Evanghelii, de a savârsi sfintele slujbe sfintind pe oameni prin Sfintele Taine si de a conduce pe toti care cred în Hristos pe calea mântuirii.

Fara preoti nu putem avea vindecare de boli, pentru ca harul vindecarii de boala vine de la Dumnezeu, neavând cine sa mijloceasca pentru noi.

Numai prin preotie se savârseste lucrarea Duhului Sfânt pe pamânt, în Biserica, în familie, în societate, pentru ca ea prelungeste pâna la sfârsitul veacului preotia Mântuitorului.

Sfintitii preoti si episcopi formeaza puterea harica de legatura dintre Dumnezeu si oameni, dintre cer si pamânt, dintre Hristos si Biserica, prin harul Duhului Sfânt pe care l-au primit la hirotonie si prin Sfintele Taine, Sfânta Liturghie si toate slujbele pe care le savârsesc. Ei se roaga, de asemenea, Mântuitorului, Maicii Domnului si tuturor Sfintilor sa mijloceasca înaintea Prea Sfintei Treimi pentru întoarcerea la dreapta credinta si mântuirea tuturor oamenilor, caci Fiul lui Dumnezeu s-a jertfit pentru toti. De asemenea, preotii sunt avocatii lui Hristos, lucrând dupa legile lui Dumnezeu si orientându-se în toate situatiile dupa canoanele Bisericii, care reprezinta coduri ale Duhului Sfânt.

Mai trebuie retinut faptul ca nu exista nici o deosebire harica între preotii de parohie si cei de manastiri: harul si cinstea preotiei sunt aceleasi. Preotii de mir cu atât se deosebesc de cei din manastiri, ca sunt casatoriti si au parohie, adica au un numar de suflete încredintate lor spre pastorire, pentru care trebuie sa dea raspuns în fata lui Dumnezeu.

B. Ierurgiile

Sunt rugaciuni speciale care se fac de catre preoti si episcopi cu scopul de a curati, binecuvânta si sfinti pe om, natura înconjuratoare, bisericile, obiectele de cult, casele, cele casnice, roadele câmpului si toate lucrurile de care omul are nevoie în viata, pentru lauda lui Dumnezeu si mântuirea sufletului.

Este nevoie sa sfintim permanent natura înconjuratoare, pentru ca prin pacate zilnice omul îsi întineaza inima, simturile, casa, mintea si trupul. Prin pacat îsi tulbura întreaga familie, sotia, copiii, vecinii, lucrurile cu care se hraneste, animalele care îl slujesc, deci totul.

De aceea, pentru a scoate pacatul din om si duhul diavolului, care cauta sa se faca stapân peste cel robit de patimi si peste întreaga zidire, omul trebuie sa alerge la Dumnezeu si la Biserica pentru a fi iertat de pacate si pentru a i se face rugaciuni speciale de sfintire si iertare.

Roadele ierurgiilor sunt urmatoarele:

¨ omul devine din nou vas al Duhului Sfânt;

¨ patimile se linistesc;

¨ vrajmasii fug;

¨ bolile se vindeca;

¨ oamenii se întaresc în dreapta credinta si primesc binecuvântare si har.

Ierurgiile se deosebesc de Sfintele Taine prin aceea ca Tainele sunt întemeiate direct de Mântuitorul si sunt obligatorii pentru mântuirea omului, sfintind momentele principale din viata lui, pe când ierurgiile sunt rânduite de Biserica si sfintesc nu numai pe oameni, ci si natura înconjuratoare, nefiind obligatorii pentru mântuire, fiecare din credinciosi cerându-le dupa credinta si nevoie.

Ierurgiile sunt de doua feluri:

1. Ierurgii care sfintesc persoanele .

2. Ierurgii care binecuvinteaza si sfintesc lucrurile si natura înconjuratoare de care are omul nevoie pe pamânt.

1. Ierurgiile care sfintesc persoanele se împart în trei categorii:

a) Ierurgii sau rugaciuni în legatura cu nasterea omului:

b) Ierurgii care sfintesc viata omului pe pamânt:

c) Ierurgii care privesc sfârsitul omului pe pamânt, cum sunt:

2. Ierurgiile care binecuvânteaza si sfintesc lucrurile si natura înconjuratoare se împart si ele în trei categorii:

a) Ierurgii sau slujbe de sfintire a obiectelor de cult .

b) Ierurgii privind sfintirea apei (agheasma mica si agheasma mare de la Boboteaza) si a obiectelor legate de viata omului.

c) Ierurgii speciale . Amintim aici, în special pentru cei bolnavi, rânduiala litaniilor, procesiuni în care au loc scoaterea pe câmp si prin sate a sfintelor moaste si a icoanelor facatoare de minuni, pe timp de razboi, de seceta, de boli, cutremure si alte primejdii mari care ameninta viata oamenilor.

În continuare, ne vom îndrepta atentia mai mult asupra ierurgiilor legate de restabilirea sanatatii. Cele mai importante rugaciuni de vindecare se citesc la Sfântul Maslu. Apoi sunt molitfele Sfântului Vasile cel Mare, în numar de trei, molitfele Sfântului Ioan Gura de Aur, în numar de patru, rugaciunile la Sfintele Moaste si icoanele facatoare de minuni si multe alte rugaciuni de sanatate ce se afla în Molitfelnic.

Molitfele Sfântului Vasile cel Mare

Molitfele Sfântului Vasile cel Mare si ale Sfântului Ioan Gura de Aur numite si exorcisme sunt cele mai puternice rugaciuni împotriva duhurilor necurate din oameni si case.

Ele se citesc numai de preoti si duhovnici batrâni care au viata curata si sunt mari postitori si care au dezlegare de la duhovnicii lor sa le citeasca, caci daca le citesc preoti tineri, fara post si viata cât mai curata, diavolii chinuiesc mai tare pe cei bolnavi si nu ies din oameni, ba uneori se razbuna cu mari ispite asupra celor care au citit molitfele.

Moliftele de izgonire a diavolilor din oameni si chiar din animale se citesc numai în zile de post, mai ales la miezul noptii în biserica, în fata icoanelor facatoare de minuni sau lânga racla cu moaste ale sfintilor. Atât preotul care le citeste cât si cei bolnavi de duhuri necurate împreuna cu rudele si însotitorii lor trebuie sa tina post negru cel putin o zi si o noapte, uneori chiar trei zile.

Când bolnavii posedati de duhuri rele nu se vindeca, se va face spovedania generala a celor bolnavi si a rudelor lor, ca nu cumva cineva dintre ei sa fi facut pacate grele si sa fi ramas nespovedite.

Apoi se repeta molitfele Sfântului Vasile cel Mare de trei ori la miezul noptii, cu câte o zi pâna la trei zile de post negru. Dupa putin timp bolnavul trebuie sa fie dus la Sfintele Moaste si la Icoanele facatoare de minuni din tara ca sa i se citeasca si acolo molitfele Sfântului Vasile cel Mare.

Rugaciunile la Sfintele Moaste si Icoanele facatoare de minuni

Cinstim moastele sfintilor pentru ca ele sunt pline de har si vindecatoare de boli, fiind bine mirositoare si nestricacioase, pentru viata sfânta si curata pe care au dus-o sfintii înaintea lui Dumnezeu.

Bolnavii care se vor ruga cu credinta, cerând ajutor sfintilor înaintea cinstitelor moaste, primesc har, sanatate si cele de folos.

Din Noul Testament aflam ca numai atingerea de umbra si hainele Sfintilor Apostoli vindeca pe cei bolnavi.

De asemenea, cinstim Sfintele Icoane pentru ca ele reprezinta chipul Mântuitorului întrupat, chipul Maicii Domnului cu Pruncul Iisus în brate, care se roaga neîncetat pentru noi, si chipul Sfintilor care au purtat în ei pe Dumnezeu si s-au jertfit pentru Hristos pe pamânt, iar în cer se roaga pentru toata lumea.

Icoanele se sfintesc de Biserica si unele sunt facatoare de minuni, primind har deosebit în ele, atât pentru rugaciunile sfintilor respectivi, cât si pentru credinta si lacrimile credinciosilor care le cer ajutor.

În trecut, se obisnuia ca dupa trei Sfinte Masluri, daca bolnavii nu se ameliorau din cauza unor pacate grele, sa fie îndrumati pe la Sfintele Moaste si la Icoanele facatoare de minuni. Altii mergeau la preoti si duhovnici harismatici cu viata deosebita si se usurau de suferintele lor. Iar cei care aveau de la Dumnezeu un canon mai greu de îndeplinit, rabdau boala cu barbatie pâna la moarte si ajungeau la o înalta traire duhovniceasca. Ba, unii dintre ei, desi suferinzi, dobândeau harul vindecarii si alinau suferintele altor bolnavi, spre lauda lui Dumnezeu, iar pe ei nu se tamaduiau.

În Vietile Sfintilor si în scrierile patristice citim despre multe minuni si vindecari de boli. Unii vindecau bolnavii prin rugaciune si punerea mâinilor pe capul lor, mai ales preotii. Altii atingeau bolnavii cu hainele lor si cu Sfânta Cruce si îi tamaduiau. Altii îi vindecau prin atingerea de Sfintele Icoane si prin stropire cu agheasma. Iar cei mai multi, stiind ca oamenii se îmbolnavesc din cauza pacatelor lor si ale parintilor copiilor pâna la al 4-lea neam, posteau si se rugau împreuna cu bolnavii si rudele lor, un anumit timp. Apoi îi dezlegau de pacate prin spovedanie, le faceau Sfântul Maslu si bolnavii se vindecau pe masura credintei si a pocaintei lor. Iar cei care nu paraseau pacatele de moarte, nu se vindecau sau se îmbolnaveau mai greu.

Un parinte sfânt, simtind cu duhul ca a fost adusa o femeie bolnava la poarta manastirii, a trimis ucenicul sa-i spuna: “Femeie, parasesti pacatul cutare ca sa te vindeci sau te întorci acasa nevindecata”. Dupa ce bolnava s-a cait de pacatul ei ascuns si l-a marturisit, cuviosul a zis ucenicului: “Întrucât femeia si-a marturisit pacatul si a fagaduit ca nu-l mai face, ia haina mea si toiagul si te atinge de trupul ei si se va vindeca si la suflet si la trup” si s-a întors sanatoasa la casa ei.

Sfântul Grigorie Decapolitul, ale carui Sfinte Moaste se afla în Manastirea Bistrita din judetul Vâlcea, facea numeroase minuni de vindecare. Odata, a venit la el un crestin bolnav si-l ruga sa-l vindece. Dar cuviosul nu voia. Atunci el a intrat pe ascuns în chilia Sfântului si s-a culcat în patul lui si îndata s-a facut sanatos.

Moastele Sfintei Parascheva de la Iasi, de asemenea au facut si fac nenumarate minuni de vindecare. O femeie bolnava a fost consultata de medici si acestia i-au diagnosticat un cancer. Înainte de internare pentru operatie, s-a închinat la racla Sfintei Parascheva si a citit cu lacrimi Acatistul ei, ca sa scape cu bine. Dupa internare, la ultima consultatie înainte de operatie, a fost gasita sanatoasa si s-a întors acasa, multumind lui Dumnezeu.

La moastele Sfântului Mc. Ioan cel Nou de la Suceava s-au vindecat nenumarati bolnavi. În anul 1975 s-a vindecat aici un profesor care avea mâinile paralizate, în urma iradierii din laboratorul în care lucra.

La moastele Sfântului Calinic de la Cernica s-au vindecat multi crestini bolnavi de tot felul de boli, printre care si o copila nascuta oarba.

Apa sfintita în Biserica Ortodoxa

Apa este elementul cel mai însemnat pentru toate creaturile.

Crestinii, în general, si bolnavii, în special, trebuie sa consume apa sfintita. În felul acesta se vor împartasi de energiile necreate ale Duhului Sfânt ce exista în compunerea ei.

Sfintirea apei înseamna aducerea ei la starea initiala, asa cum o crease Dumnezeu la început, când era apa vie, sfânta si nealterabila. Dar, dupa caderea omului în pacat, a început alterarea si pierderea calitatii de apa vie.

Preotul nu face decât sa-i redea apei actuale, ale carei molecule se misca dezordonat (miscarea Browniana), nealterabilitatea - stare în care miscarea moleculelor este ordonata si ritmica. În acest sens, putem afirma din nou cu toata convingerea ca sfintitii liturghisitori ai Bisericii noastre ortodoxe, prin Sfintele Taine si Ierurgiile pe care le savârsesc, sfintesc materia prin harul Duhului Sfânt.

Sfintirea apei, în Biserica noastra, se realizeaza în patru feluri:

1. Primul fel de sfintire a apei este chiar la nastere.

Copilul, stim ca se naste cu pacatul stramosesc, deci, este necurat. De aceea, Biserica a rânduit ca moasa copilului sa vina la biserica cu un vas cu apa, pe care o va sfinti preotul. Cu aceasta apa se spala pruncul în albie, se stropeste si se da sa înghita putin. Se procedeaza astfel pentru a nu trai pruncul fara sa se împartaseasca de harul lui Dumnezeu, prin aceasta apa sfintita, pâna la botezul lui, când se împartaseste pe deplin cu Hristos.

2. O a doua sfintire a apei se face la savârsirea Tainei Sfântului Botez. Deci, când se boteaza pruncul, se sfinteste mai întâi apa din cristelnita si dupa aceea se boteaza pruncul în apa sfintita.

3. Cea de-a treia sfintire a apei este Agheasma Mica sau Sfestania. Aceasta se face ori de câte ori este nevoie. De obicei în fiecare luna. Cu aceasta apa se stropeste casa, lucrurile din casa, gospodaria, animalele, oamenii bolnavi, ogoarele, masinile si, în general, toate dependintele omenesti, fara deosebire. Apa care ramâne de la sfintire, se pune într-un vas la un loc curat si se ia în fiecare dimineata pe nemâncate dupa anafura, când suntem curati trupeste si sufleteste si ne-am împlinit rugaciunile diminetii. Copiilor le este recomandata în fiecare dimineata.

Bolnavii mai pot fi stropiti si cu Agheasma Mica de la Izvorul Tamaduirii, sarbatoare ce este asezata în calendar dupa Sfintele Pasti, în vinerea din Saptamâna Luminata.

4. A patra sfintire a apei se numeste Agheasma Mare si se sfinteste o singura data pe an, la Boboteaza (Botezul Domnului), 6 ianuarie. Se consuma de la 6 ianuarie pâna la 14 ianuarie, dimineata pe nemâncate. Dupa aceea, în tot cursul anului aceasta Agheasma Mare se pastreaza într-o sticla la loc curat si nu se consuma decât atunci când omul posteste si nu manânca nimic toata ziua, pâna la 4-5 dupa-amiaza si este spovedit, dupa care se ia anafura.

Fiecare crestin trebuie sa aiba în casa sa, în sticle curate, la un loc curat, cele doua feluri de apa sfintita: Agheasma Mare si Agheasma Mica. De asemenea, trebuie sa mai aiba anafura (pâine sfintita) si ulei sfintit de la Sfântul Maslu. Astfel, dimineata, dupa ce ne sculam, ne spalam, ne îmbracam, ne închinam si spunem rugaciunile diminetii, luam o bucatica de anafura, înghitim de trei ori Agheasma Mica si ne ungem pe frunte în semnul Sfintei Cruci cu untdelemn sfintit la Sfântul Maslu.

Tot legat de modul de folosinta al apei sfintite dorim sa mai adaugam:

Prin împartasirea în fiecare zi cu aceste elemente sfintite, cu credinta, cu rugaciune si cu post, se dobândeste sanatate trupeasca si sufleteasca, se întareste credinta, se sfinteste tot ce tine de casele oamenilor si se alunga diavolii, teama, frica de moarte, visele rele si orice primejdie. Acea zi este binecuvântata de Dumnezeu.

C. Laudele, Acatistele şi Paraclisele

Laudele sunt slujbe bisericesti care se savârsesc în fiecare zi în Biserica Ortodoxa, mai ales în manastiri.

Ele sunt în numar de sapte si anume:

Miezonoptica, Utrenia cu Ceasul întâi, Ceasul al treilea, Ceasul al saselea, Ceasul al noualea, Vecernia si Pavecernita.

Însusi împaratul David se scula la rugaciune de sapte ori pe zi: “De sapte ori pe zi Te-am laudat, pentru judecatile dreptatii Tale”. (Ps. 118, 164) Mântuitorul nostru, Domnul Iisus Hristos ne îndeamna: “Privegheati dar, ca nu stiti când va veni stapânul casei: seara, la miezul noptii, la cântatul cocosilor sau dimineata”. (Marcu 13, 35)

Bolnavii, care iubesc sfintele slujbe din biserica sau le vor citi acasa dupa putere, vor primi mare dar si mângâiere de la Duhul Sfânt. Laudele se gasesc scrise în Ceaslov si în unele carti bogate în rugaciuni. Daca nu vom avea carti sau timp, sa învatam trei psalmi pe de rost, sau macar Psalmul 50 si Crezul si sa repetam pentru fiecare Lauda de câte trei ori rugaciunile începatoare, Psalmul 50, Crezul si Cuvine-se cu adevarat...; ori sa facem un numar de câte 20-30 de metanii sau închinaciuni pentru fiecare lauda, dupa obiceiul monahilor. Daca nici acestea nu putem face, sa zicem macar de câte 20-30 de ori pentru fiecare lauda rugaciunea mintii: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul.

Sa laudam, deci, pe Dumnezeu ziua si noaptea, cum fac îngerii în cer si crestinii evlaviosi pe pamânt. Fiecare sa se roage cum poate, numai sa se roage, decât sa vorbeasca de rau pe aproapele sau, sa glumeasca si sa piarda timpul la distractii, la televizor si la lucruri pamântesti.

D. Sfânta Liturghie

Dumnezeu dupa ce ne-a zidit, vine sa ne caute ca pe niste oi ratacite. Apoi ne învata calea mântuirii si, la urma, Se jertfeste din iubire pentru noi, stiind ca fara jertfa nu se poate mântui lumea si nici un crestin.

Sfânta Liturghie este cea mai înalta rugaciune de lauda, multumire si cerere pe care o aduce Biserica lui Dumnezeu pe pamânt înaintea Prea Sfintei Treimi. Este jertfa nesângeroasa a Legii celei noi crestine, pe care Domnul a desavârsit-o prin jertfa Sa pe cruce. A fost întemeiata de Domnul nostru Iisus Hristos la Cina cea de Taina, lasând porunca Sfintilor Apostoli: “Faceti aceasta întru pomenirea Mea!” (Luca 22, 19)

Sfântul Ignatie Teoforul a spus: “Veniti la Biserica, veniti la Liturghie. Nu lipsiti trupul lui Hristos de unul din madularele Sale, nu Îl lipsiti de ceva care Îi apartine Lui. Absenta ta este o lipsa din trupul Lui”. Asa e, fiindca Biserica este trupul lui Hristos, iar noi toti suntem madularele Lui.

Trebuie sa ne obisnuim sa gustam din bucuria si dulceata Sfintei Liturghii, deprindere ce va contribui cel mai mult la restabilirea sanatatii noastre.

În timpul Dumnezeiestii Liturghii ne rugam Sfintilor, Îngerilor si Prea Sfintei Nascatoare de Dumnezeu si suntem siguri ca si ei mijlocesc pentru noi la Dumnezeu, iar prin aceasta rugaciune reciproca ne unim dincolo de hotarele mortii printr-o legatura puternica si de nedespartit.

Prin rugaciune, în general, si prin Sfânta Liturghie, în special, Hristos se apropie cel mai mult de inimile noastre, ramâne cu noi, vorbeste cu noi, Îl simtim în noi, Îi auzim glasul care ne cheama si traim zilnic în prezenta Lui tainica. Prin Sfânta Liturghie, Hristos se afla permanent în comuniune cu lumea, cu fiecare dintre credinciosi.

Sfânta Liturghie se compune din doua parti principale, si anume:

1. Proscomidia sau partea pregatitoare, care se savârseste dimineata în taina;

2. Liturghia propriu-zisa, care se savârseste în auzul tuturor.

Mare grija trebuie sa aiba crestinii din sate si orase, mai ales cei bolnavi, ca la orice Sfânta Liturghie sa fie pomeniti la Proscomidie si sa li scoata particele, pentru ei, pentru toti ai casei lor, vii si raposati. Pentru ca nu avem alt ajutor si nu putem face ceva mai bun pentru noi si pentru cei raposati, decât sa fie pomeniti regulat la Sfânta Liturghie, un timp cât mai îndelungat.

În acest scop, în fiecare Duminica si sarbatoare si peste saptamâna când pot si au nevoie pentru casa si sufletul lor, credinciosii sunt datori sa mearga la biserica din timp, înainte de ora 9, sa se roage, sa se închine, sa ceara sfatul si binecuvântarea preotului si mai ales, sa fie pomeniti la Proscomidie si sa asculte Sfânta Liturghie.

Preotul, la Proscomidie, poate pomeni si scoate particele pentru toti crestinii ortodocsi care frecventeaza regulat biserica si sunt cununati la preot, care nu înjura de cele sfinte si sunt împacati cu toti oamenii, adica nu urasc, nici nu au judecata cu cineva, care se spovedesc regulat la preot si nu merg la adunari sectare. Iar dintre cei raposati poate pomeni pe cei ce au decedat în credinta ortodoxa, care au fost spovediti, împartasiti si împacati cu toti oamenii.

În fiecare Duminica si sarbatoare credinciosii sunt datori sa asculte Sfânta Liturghie. Daca nu pot veni toti din casa, sa vina macar unul din soti ori copiii singuri, iar la nevoie macar unul sau doi din casa, ca sa vorbeasca cu Hristos la Biserica si sa fie pomeniti la Proscomidie. Prin aceasta se sfinteste casa, se linistesc ispitele, se izgonesc patimile si vine Hristos în acea casa. Iar daca nu vine nimeni din casa la Sfânta Liturghie, mai ales în sarbatori, casa aceea este lipsita de binecuvântare, cei din casa sunt loviti de ispite grele, de boli, de patimi, de saracie si nu au multumire sufleteasca, pentru ca au refuzat sa se întâlneasca si sa vorbeasca cu Hristos, au refuzat sa laude pe Domnul si Mântuitorul lumii.

Întrucât biserica este cer duhovnicesc, iar în timpul Sfintei Liturghii este de fata însusi Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii, cu Maica Domnului, cu toti sfintii si îngerii din cer, credinciosii trebuie sa stea în biserica cu smerenie, în liniste si tacere, în rugaciune si lacrimi, îmbracati cuviincios, cu fetele senine, cu inimile pline de bucuria Duhului Sfânt, cu cainta pentru pacatele facute si cu mare nadejde de mântuire.

Nimeni sa nu intre tulburat în biserica, nimeni sa nu fie certat cu cineva pentru cele pamântesti, nimeni sa nu se gândeasca acasa, la copii, la vite, la mâncare, la cele trecatoare. Doua ore, cât tine Sfânta Liturghie, sa stam numai cu Hristos, sa ne gândim numai la Hristos, sa vorbim numai cu Hristos.

Cu frica, bucurie si mare evlavie se cade sa stam de vorba cu Hristos, care vine sa se jertfeasca în timpul Sfintei Liturghii pe Sfânta Masa pentru noi.

Toti crestinii care vin la biserica certati, care nu vor sa se împace cu aproapele, care traiesc în desfrânare si concubinaj, care au judecati, care avorteaza copii, care au pe constiinta pacate grele si nu s-au pocait de ele, pot sa asculte slujba Sfintei Liturghii numai pâna la iesirea cu Sfintele Daruri, apoi sa se retraga la usa bisericii, în pridvor sau chiar în curtea bisericii si acolo sa se caiasca pentru pacatele facute.

La fel si cei ce au îndraznit sa intre în biserica fara macar o zi de curatenie trupeasca cu sotia, cei care nu vor sa ierte pe semenii lor, ca si cei ce sunt fumatori, betivi, robiti de desfrânare si înjura de cele sfinte, precum si femeile vopsite, îmbracate necuviincios si cu capul descoperit, urmând ca pe viitor sa vina la biserica mai bine pregatiti, ca sa nu ia osânda în loc de iertare si binecuvântare.

Cei nepregatiti sa se teama de focul Duhului Sfânt care vine sa sfinteasca Sfintele Daruri. Iar daca se spovedesc cu cainta si parasesc pacatele, sa stea la biserica cu toata evlavia pâna la urma si sa faca tot canonul dat de preot, ca sunt iertati de Dumnezeu.

Spre finalul Liturghiei propriu-zise, toate particelele ce s-au scos la Proscomidie pentru Maica Domnului, pentru sfinti, pentru toti cei vii, sanatosi si bolnavi dupa cererile lor, ca si particelele scoase pentru cei adormiti se toarna la un loc în Sfântul Potir si se amesteca cu dumnezeiescul Sânge si Trupul Domnului nostru Iisus Hristos, Mântuitorul lumii. În clipa aceasta, atât cei vii cât si cei morti, pentru care s-au scos particele, se împartasesc în chip nevazut cu Hristos, cum ne învata Biserica, prin atingerea de Trupul si Sângele Domnului, ca semn al marii Sale iubiri de oameni.

Prin aceasta, Hristos îmbratiseaza pe cei vii si pe cei raposati, primeste rugaciunile noastre si ale preotului pentru iertarea pacatelor tuturor, rânduieste cele de folos în viata si scoate din iad sufletele celor raposati nemântuite înca.

Aceasta unire mistica cu Hristos aduce pentru unii bolnavi vindecare si le slabeste durerile cumplitelor suferinte. Caci, daca nu suntem vrednici sa ne împartasim mai des cu Sfintele Taine din Potir, sa ne împartasim mistic cu Hristos Domnul prin particelele ce se scot pentru noi, si se pun în Sfântul Potir împreuna cu Sfântul Trup si Sângele cel datator de viata care spala pacatele crestinilor care s-au pomenit.

Dupa aceasta scurta prezentare a câtorva aspecte legate de Sfânta Liturghie, dorim sa punctam în continuare principalele daruri si foloase pe care ni le aduce aceasta, atât în viata de pe pamânt cât si în viata viitoare:

· Sfânta Liturghie repeta zilnic, în chip nesângeros si mistic, jertfa sângeroasa, unica, de pe Cruce, precum si întreaga viata a Mântuitorului pe pamânt, de la nastere pâna la înviere si înaltarea la cer;

· Prin Sfânta Liturghie se coboara, nevazut, Fiul lui Dumnezeu pe pamânt si ramâne permanent între noi. Când va înceta Sfânta Liturghie pe pamânt, atunci va fi sfârsitul tuturor veacurilor si Fiul lui Dumnezeu va veni sa judece lumea;

· În timpul Sfintei Liturghii sunt de fata, nevazuti în biserica, nu numai Fiul, ci toate cele trei Persoane ale Prea Sfintei Treimi - Tatal, care ne binecuvânteaza, Fiul, care se jertfeste pe Sfântul Altar pentru lume, si Duhul Sfânt, care sfinteste Darurile si le preface în Trupul si Sângele Domnului nostru Iisus Hristos;

· În timpul savârsirii Sfintei Liturghii sunt de fata, în biserica, toti sfintii si îngerii din cer, în frunte cu Maica Domnului;

· Sfânta Liturghie uneste pe toti sfintii cu puterile ceresti si îi face mijlocitori si fierbinti rugatori pentru mântuirea noastra;

· Sfânta Liturghie aduna la biserica pe toti crestinii iubitori de Dumnezeu, oferindu-le posibilitatea ca, împreuna cu sfintii si îngerii din cer, sa multumeasca, sa slaveasca si sa se roage pentru mântuirea tuturor;

· Prin Sfânta Liturghie, Trupul si Sângele Domnului se ofera crestinilor ca cel mai mare dar de pe pamânt, spre iertarea pacatelor si mântuire;

· La Sfânta Liturghie, prin particelele ce se scot la Proscomidie pentru vii si morti, se unesc cei din cer cu cei din iad si de pe pamânt, se aduc de fata, nevazut în biserica, sufletele celor adormiti fara pocainta si se învrednicesc de mila lui Hristos si de iertare;

· În cadrul Sfintei Liturghii se hirotonesc diaconii, preotii si episcopii si se sfinteste Sfântul si Marele Mir;

· În timpul Sfintei Liturghii se împartasesc crestinii vrednici cu Trupul si Sângele lui Hristos, fara de care nu ne putem mântui;

· În timpul Sfintei Liturghii se împartasesc nevazut toti cei vii si adormiti pentru care se scot particele, mai ales când se ating de Trupul si Sângele Domnului în Sfântul Potir;

· Prin Sfânta Liturghie se iarta pacatele celor vii si raposati care se pomenesc la biserica, mai ales daca si-au marturisit pacatele si sunt pomeniti 40 de zile la rând;

· Sfânta Liturghie uneste cerul cu pamântul, pe Sfinti cu cei binecredinciosi de pe pamânt si pe toti cu Dumnezeu;

· Sfânta Liturghie arde pe diavoli si goleste iadul de suflete pe care le muta în Rai, spre lauda Prea Sfintei Treimi si bucuria îngerilor din cer;

· Sfânta Liturghie împaca si înfrateste pe crestini, pe frati, pe soti si pe vecini, daca participa neîntrerupt la aceasta;

· Sfânta Liturghie este cel mai puternic mijloc de împacare între Dumnezeu si oameni, prin rugaciunile ce se fac si particelele ce se aduc;

· Sfânta Liturghie învata pe oameni cea mai înalta rugaciune;

· Sfânta Liturghie învata pe crestini calea mântuirii si dogmele dreptei credinte;

· Sfânta Liturghie învata pe credinciosi Sfânta Scriptura si rusineaza pe atei si pe pagâni;

· Sfânta Liturghie apara dreapta credinta si risipeste sectele care n-au Liturghii si dezbina Biserica si pe crestini;

· Sfânta Liturghie înmulteste credinta pe pamânt si ne întareste sa marturisim dogmele Ortodoxiei în fata tuturor sectelor;

· Sfânta Liturghie este cununa Bisericii, Lauda Ortodoxiei si nadejdea mântuirii noastre. De aceea diavolul, prin mijlocirea tuturor sectelor, se lupta sa ne rupa de Biserica si sa ne lipseasca de mântuitoarea Liturghie;

· Sfânta Liturghie este izvor de sfintenie, de pace si de binecuvântare pentru crestinii dreptmaritori si pentru toata lumea si zidirea;

· Sfânta Liturghie ne ajuta cel mai mult la cresterea noastra duhovniceasca, la dobândirea rugaciunii din inima si ne învredniceste de darul lacrimilor;

· Sfânta Liturghie aduce har, pace si armonie divina în lume, în tara noastra cu zece mii de altare, în familie, în societate, în scoli, în manastiri, în armata, în orice loc de munca, daca ne rugam, daca ne marturisim pacatele si mergem regulat la biserica;

· Sfânta Liturghie este singura si cea mai mare nadejde de mântuire pentru sufletele celor raposati, daca li se scot regulat particele si se da milostenie pentru ei;

· Sfânta Liturghie pazeste pe credinciosi de boli grele, de cumpene mari, de pagube, de dezbinari si îi ajuta sa dobândeasca sfârsit crestinesc;

· Sfânta Liturghie pregateste pe credinciosi pentru jertfa, pentru rabdare în lupta vietii, pentru împacare cu toti, pentru apararea Ortodoxiei si dobândirea mântuirii;

· Sfânta Liturghie ne pregateste pe toti pentru pocainta si Sfânta Împartasanie;

· Sfânta Liturghie ne întareste pe toti în ispite si primejdii;

· Sfânta Liturghie ne ajuta la împlinirea tuturor cererilor de folos spre mântuire.

Daca cugetam la toate cele de mai sus, ne dam bine seama ca nu este mântuire pentru nici un suflet fara Sfânta si Dumnezeiasca Liturghie. Ca urmare, vom puncta în continuare si principalele datorii ale crestinilor pentru Biserica si pentru Sfânta Liturghie:

sa iubeasca Biserica cu toate sfintele slujbe care se fac în ea si pe sfintii slujitori ca pe Însusi Hristos, Mântuitorul lumii;

sa nadajduiasca în viata vesnica si sa nu lipseasca niciodata de la Sfânta Liturghie, jertfa mântuirii noastre;

sa se roage mult acasa, la lucru, pe câmp, ziua si noaptea, cu credinta, cu bucurie, smerenie, cu lacrimi, împreuna cu toti ai casei lor pentru a fi pregatiti în clipa mortii, când se vor prezenta la judecata si vor trebui sa dea raspuns pentru întreaga lor viata pe pamânt;

sa ierte si sa traiasca în dragoste cu toti, sa ajute pe cei saraci, sa cerceteze pe cei bolnavi, sa mângâie pe cei întristati si sa faca milostenie, ca aceasta acopera multime de pacate.

Dupa ce am trecut în revista mijloacele prin care Biserica Ortodoxa îsi îndeplineste puterea sfintitoare, vom enumera în continuare situatiile în care bolnavii nu pot beneficia de aceste comori inestimabile, pe care Mântuitorul Iisus Hristos le-a asezat în sânul Bisericii luptatoare, pentru depasirea starilor patologice si limpezirea duhovniceasca:

când cei bolnavi nu cred în Dumnezeu, nici macar când sunt bolnavi pe moarte;

pentru cei ce sunt de alta credinta;

pentru cei îndoielnici în credinta;

pentru cei care nu vor sa posteasca si nici sa se roage;

pentru cei care nu vor sa paraseasca pacatele grele si nici sa se spovedeasca la duhovnic;

pentru cei care nu sunt botezati sau cununati în biserica.

În aceste vremuri grele, de vom fi receptivi la informatiile prezentate legate de necesitatea rugaciunii particulare si în biserica, vom gasi suportul moral si spiritual de a merge mai departe, vom birui ispitele, vom rusina pe sectantii hulitori de Dumnezeu, vom alunga pe demoni, vom scapa de cursele mortii, vom patrunde în tainele Ortodoxiei, ne vom împartasi de sfintenia ei, vom constientiza identitatea reala a crestinismului, vom dobândi sanatate în viata aceasta si mântuire în cea viitoare

E. Postul sub ascultare

POSTUL CRESTIN ORTODOX

Este o înfrânare pe un anumit timp, fie partial, fie definitiv, de la mâncare, bautura, viata conjugala, distractii, vorbire multa si alte desfatari, cu scopul de a ne ruga mai mult lui Dumnezeu, de a ne pocai, a ne spovedi si a ne împartasi cu Trupul si Sângele Domnului.

Porunca postului a fost data în Rai: “Nu mâncati din pomul cunostintei binelui si raului” (Fac. 2, 17), a poruncit Dumnezeu lui Adam si Evei.

Acest pom avea un dublu simbol: al dependentei fata de Dumnezeu si al avertizarii ca în ziua în care vor mânca, vor amesteca binele cu raul si vor muri cu trupul. Daca Adam si Eva ar fi postit, n-am mai fi avut nevoie de postul de acum.

Ne-am îmbolnavit prin neascultare si trebuie sa ne vindecam prin ascultarea de Dumnezeu si prin post (înfrânare).

Cei ce se plâng ca nu pot posti o fac din doua motive: fie ca nu înteleg rostul postului, fie ca sunt bolnavi sufleteste si nu vor sa porneasca pe calea însanatosirii morale. Acei oameni care nu postesc nu pot simti prezenta lui Dumnezeu, nu pot sa realizeze lucrari duhovnicesti în viata, nu pot sa aiba ajutorul lui Dumnezeu.

Disciplinarea biologicului, schimbarea traiectoriei tentatiei, canalizarea energiei înmagazinate în fiinta noastra pot fi foarte usor controlate cu ajutorul harului Duhului Sfânt din Sfintele Taine ale Bisericii noastre Ortodoxe. Deci numai Biserica, prin Sfintele Taine, prin preot, ne poate ajuta.

Postul Creştin:

1. Temeiul scripturistic al postului

Dumnezeu a dat în Rai porunca de a nu mânca din pomul cunostintei binelui si raului, pentru ca omul sa practice virtutea înfrânarii, care este prima masura si conditie a însanatosirii morale.

Omul este chipul lui Dumnezeu (Fac. 1, 26), prin ratiune, vointa, sentiment (Treimea umana) si este asemenea lui Dumnezeu prin sfintenie, care se obtine prin practicarea virtutilor.

Atunci când omul se înfrâneaza în ceea ce priveste mâncarea, el devine stapânul trupului, nu se mai lasa ispitit de el si nu mai este robul lui.

Adam, nesocotind porunca Divina, a amestecat binele cu raul, porunca lui Dumnezeu de a nu mânca si ispita diavolului de a mânca, rezultând pacatul care a adus blestemul lui Dumnezeu si moartea trupeasca. (Rom. 7, 13) Astfel, Adam si Eva au pierdut, prin MÂNDRIA MINTII si POFTA TRUPULUI, comuniunea harica cu Dumnezeu, fiind dezbracati de haina cea tesuta de Dumnezeu - camasa Duhului Sfânt, care i-a protejat pâna la acea data împotriva greutatilor vietii.

Sfintii Parinti ai Bisericii Ortodoxe arata ca lacomia pântecelui este primul pacat capital, din care izvorasc toate patimile. Într-adevar, îmbuibarea duce adesea la betie si lene, iar acestea aprind trupul spre desfrânare.Toate acestea, având nevoie de bani, conduc la furt, înselaciune, avaritie. Cine nu poate dobândi bani se întristeaza, se mânie si invidiaza pe cei care au si, astfel, rezulta pacate mari a caror urmare este moartea sufleteasca si trupeasca.

Postul este, în schimb, spre folosul trupului si al sufletului, pe care le purifica si le întareste prin harul lui Dumnezeu. Din aceste motive si legea Vechiului Testament recomanda postul si arata foloasele lui: “Nu fi nesatios întru toata desertaciunea si nu te apleca spre mîncaruri multe... pentru nesat multi au pierit, iar cel înfrânat îsi va spori viata”. (SIRAH 37, 32-34)

Mântuitorul a postit 40 de zile si 40 de nopti (Mt. 4, 2) si tot El ne învata cum sa postim (Mt. 6, 16-18), pentru ca “diavolul nu poate fi izgonit decât prin post si rugaciune”. (Matei 17, 21) În Noul Testament “Sfintii Apostoli slujeau Domnului, se rugau si posteau”. (Fapt. 14, 23, 13, 2-3; II Cor. 6, 5)

2. Temeiul patristic si canonic al postului

Biserica Crestina Ortodoxa a rânduit postul pe temeiul practicii Mântuitorului, a Sfintilor Apostoli si a ucenicilor acestora, pentru toti crestinii.

În mod special, în perioada celor patru posturi (Craciunului, Pastelui, Sfintilor Apostoli Petru si Pavel si Sfintei Marii) - crestinii se pregatesc sufleteste si trupeste pentru Sfânta Spovedanie si Sfânta Împartasanie.

Sfintii Parinti spun ca postul:

potoleste poftele trupului (Sf. Evagrie Monahul);

deprinde vointa sa domine asupra lacomiei pântecelui, care alunga toate virtutile (Nil Ascetul);

Având în vedere importanta postului, s-a ajuns la stabilirea obligatiei de a tine posturile rânduite de biserica prin canoanele Sfintilor Apostoli si ale Sfintilor Parinti. Astfel, canonul 69 apostolic sanctioneaza pe clerici cu caterisirea daca nu tin Postul Mare si Postul de miercuri si vineri, iar pe laici cu afurisirea (exceptie fac bolnavii).

Canonul 52 de la Laodiceea repeta obligatia de a posti miercuri si vineri. Canonul 8 al lui Timotei din Alexandria dezleaga de post pe femeia care naste, iar canonul 10 dezleaga de post pe cei bolnavi.

Cel ce nu poate posti din cauza bolii, sa faca mai multa milostenie, sa se roage mai mult, sa împlineasca cu râvna poruncile dumnezeiesti.

Principiul calauzitor cu privire la hrana este, dupa Sf. Casian, de a nu da trupului spre satisfacerea placerii ci spre îndreptarea slabiciunii.

Sfântul Maxim Marturisitorul spune: “Cei ce se împartasesc de mâncare, din alte motive decât de hrana si tamaduire, se vor osândi cu cei care s-au dat desfatarii“.

Sfântul Ioan Gura de Aur spune ca postul ni s-a dat de Dumnezeu ca leac salvator, prin care sa se stârpeasca pacatul desfrânarii si grija lumeasca sa se îndrepte spre activitatea duhovniceasca.

3. Cum sa postim

Exista postul simturilor, al mintii si al duhului. Pacatul vine prin doua izvoare: prin mânie si prin lacomie, iar prin post si rugaciune acestea seaca.

Înainte de a posti trebuie sa ne împacam cu toti semenii nostri. De la Mântuitorul Iisus Hristos am aflat ca Dumnezeu este iubire si porunca cea mai mare este porunca iubirii de Dumnezeu si de oameni.

Una din legile iubirii se numeste iertare si, împlinind-o, vom înfrânge mânia. Mântuitorul Iisus Hristos ne-a spus: “De veti ierta oamenilor gresealele lor, ierta-va si voua Tatal vostru cel Ceresc; iar de nu veti ierta oamenilor gresealele lor, nici Tatal vostru nu va va ierta gresealele voastre”. (Mt. 6, 14-15)

Pentru a fi numiti “fiii Tatalui Ceresc” trebuie sa iubim pe vrajmasii nostri, sa facem bine celor ce ne urasc si sa ne rugam pentru cei ce ne asupresc. (Mt. 5, 43)

A rasplati binele cu raul este lucrare diavoleasca, a rasplati raul cu raul este lucrare dobitoceasca, a rasplati binele cu bine este lucrare omeneasca, iar a rasplati raul cu bine este lucrare dumnezeiasca si virtute crestina.

Prin iubire si iertare biruim mânia, din care izvorasc atâtea rele, iar prin post secam fântâna otravitoare a atâtor patimi aducatoare de moarte.

Trebuie apoi sa mergem la duhovnic pentru a ne spovedi si a ne usura sufletul de pacate. Dupa aceea vom primi binecuvântarea de a posti si astfel vointa noastra va fi ajutata de puterea harului dumnezeiesc.

Cu privire la post, Sfântul Ioan Gura de Aur ne îndeamna astfel: “Nu numai gura si stomacul vostru sa posteasca, ci si ochii, picioarele si mâinile si toate madularele trupului vostru. Mâinile sa posteasca, ramânând curate de hotie si lacomie, picioarele nealergând spre locuri pacatoase, ochii sa nu priveasca la frumuseti straine, gura sa posteasca de sudalme si de vorbiri rusinoase”.

Vremea postului este o vreme de bucurie duhovniceasca, în care simti cum te eliberezi de lanturile patimilor care te tineau în robie. Numai fariseii erau tristi când posteau, fiindca o faceau ca sa fie laudati de oameni si nu pentru a se apropia de Dumnezeu.

4. Treptele postului

Vom enumera în continuare treptele postului, adica cele sapte feluri de hrana pentru crestini:

1. Prima treapta a postului este cea a CARNIVORILOR. În aceasta categorie intra persoanele care, în afara zilelor de miercuri, vineri si posturile rânduite de Biserica, folosesc în alimentatie si carne. Acest tip de alimentatie încetineste foarte mult progresul la rugaciune.

2. A doua treapta este aceea a LACTO-VEGETARIENILOR, adica a acelora care nu manânca niciodata carne, ci lapte si produse lactate, oua si legume fierte. Aceasta este de obicei viata de obste a calugarilor.

3. A treia treapta a postului este aceea a VEGETARIENILOR, adica a acelora care manânca numai zarzavaturi si legume fierte sau crude. În aceasta treapta a postului ajung de obicei calugarii cei mai râvnitori. De aici încep treptele postului cele mai aspre, pe care pasesc de obicei, cu binecuvântarea duhovnicilor, sihastrii si pustnicii cei mai nevoitori.

4. A patra treapta a postului este aceea a FRUCTIVORILOR, adica a acelora care manânca o data în zi pâine si fructe fierte sau crude. Cine a ajuns în aceasta treapta a postului, poate stapâni cu usurinta trupul, gândurile si poate spori repede pe calea rugaciunii.

5. A cincea treapta a postului este cea a HRANEI USCATE, la care ajung de obicei pustnicii cei mai râvnitori, care, în aceasta aspra nevointa, manânca numai pesmeti muiati în apa cu sare sau putin otet, o data în zi, cu masura. Astfel se nevoiau sihastrii de pe Valea Nilului.

6. A sasea treapta a postului este MANA DUMNEZEIASCA, la care ajung foarte putini asceti, dupa o îndelungata nevointa, întariti fiind cu darul Duhului Sfânt.

Acestia se îndestuleaza numai cu Sfânta si Dumnezeiasca Împartasanie, pe care o primesc o data sau de doua ori pe saptamâna, fara a mai gusta altceva, decât putina apa. Ei traiesc pe pamânt viata îngereasca, mintea lor fiind rapita în extaz, nu au nevoie de nimic material (hrana, îmbracaminte, odihna), fie ca este iarna sau vara nu simt frigul sau caldura, fiind acoperiti cu Harul lui Dumnezeu.

5. Felurile postului

Postul crestinilor variaza, dupa râvna si puterea postitorilor:

1. - primul post este postul negru, când postitorii nu beau si nu manânca nimic în ziua când postesc;

2. - al doilea post este postul mijlociu, în care se manânca o data pe zi dupa ora 15 putina pâine si apa;

3. - al treilea post este atunci când crestinii manânca mâncare fiarta (de post), o data în zi, cu cumpatare;

4. - al patrulea post este atunci când crestinii manânca mâncaruri de post fierte, de doua ori sau de trei ori pe zi;

5. - postul îngaduitor este acela în care crestinii manânca mâncaruri îndulcite cu untdelemn sau peste si beau putin vin.

Postul adevarat este totala înfrânare de mâncare si mâncare uscata; iar mâncarea cu untdelemn, peste si vin în timpul postului se numeste dezlegare partiala a postului.

6. Durata postului

Dupa durata, postul este de o zi, de trei zile, de o saptamâna si mai lung, cum sunt cele patru posturi de peste an:

. Postul Pastelui, de sapte saptamâni;

. Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel care variaza între o zi si câteva saptamâni, în functie de data Pastelui;

. Postul Adormirii Maicii Domnului, de doua saptamâni;

. Postul Craciunului, de sase saptamâni.

 

Miercurea postim caci atunci a fost vândut Mântuitorul la evrei de catre Iuda vânzatorul, pe 30 de arginti. Iar vinerea postim caci atunci a fost judecat Iisus Hristos si rastignit pe crucea Golgotei la orele 12, iar dupa trei ore si-a dat duhul pe Cruce si a fost înmormântat, pentru mântuirea întregii lumi.

În aceste zile postesc obligatoriu în tot cursul anului toti credinciosii, când manânca numai legume si zarzavaturi, afara de unele exceptii prevazute în calendar.

Postul de luni este obligatoriu pentru calugari si benevol pentru credinciosi. Lunea postim ca sa întreaca postul crestinilor cu o zi fata de postul Legii vechi, care tinea numai doua zile, lunea si joia.

Pentru a fi primit de Dumnezeu, postul trebuie tinut de crestini numai cu sfatul si binecuvântarea duhovnicului si nu dupa propria rânduiala a fiecaruia.

Participând la toate slujbele Sfintei Biserici în timpul postului, sufletul si trupul nostru se vor întari cu puterea harului dumnezeiesc pentru a posti.

Chiar daca nu am postit, trebuie sa ne spovedim, pentru a ne usura sufletul de pacate si astfel sa punem început bun mântuirii noastre. În acest caz, vom primi dupa spovedanie Sfânta Agheasma mare.

Rugaciunea împreuna cu postul sunt ca doua aripi cu ajutorul carora vom putea urca la înaltimea vietuirii duhovnicesti, adumbriti în permanenta de darul lui Dumnezeu.

7. Dezlegari de posturi pentru bolnavi si suferinzi

Bolnavii si suferinzii, pentru a via lui Dumnezeu, dupa cuvântul Dumnezeiestii Scripturi, dobândesc dezlegare de la cei în drept. Aceasta dezlegare se da însa cu multa atentie, spre a folosi, iar nu spre a pagubi.

Astfel, bolnavii si suferinzii, numai dupa consultarea unui medic iscusit, drept credincios crestin, temator de Dumnezeu, care este lamurit ca pacientul sau are trebuinta de supraalimentatie pentru reînsanatosire si întarire, pot capata dezlegare în posturi de la Arhiereul ori Duhovnicul lor, spre a mânca anumite feluri de bucate de dulce (frupt), care sunt oprite cu desavârsire a se mânca de cei sanatosi, în posturile anului (Can. 69 Apost.). Aceasta se recomanda atât bolnavilor care sunt internati în spitale, cât si celor ce sunt acasa.

Sf. Apostol Pavel zice: “Cel ce manânca sa nu dispretuiasca pe cel ce nu manânca, iar cel ce nu manânca sa nu judece pe cel ce manânca, fiindca Domnul l-a primit... Cel ce manânca, pentru Domnul manânca, caci multumeste lui Dumnezeu; si cel ce nu manânca, pentru Domnul nu manânca si multumeste lui Dumnezeu. Caci nimeni dintre noi (drept-credinciosii, tematorii si iubitorii de Dumnezeu crestini) nu traieste pentru sine si nimeni nu moare pentru sine. Ca daca traim, pentru Domnul traim, si daca murim, pentru Domnul murim. Deci si daca traim si daca murim, ai Domnului suntem...” (Rom. 14, 3, 6-8; Mt. 15, 11; Mc. 7, 15; F. Ap. 10, 15; Rom. 14, 20; I Tim. 4, 4; Tit. 1, 15)

Postul este o potrivire a vietii omului, ca apa din oala pe care o pui la foc. Daca oala pusa la foc este goala, mai pui apa în ea, ca sa nu se sparga de taria focului; iar daca e plina ochi, mai deserti din ea, ca nu cumva fierbând, sa curga în foc si sa-l stinga.

La întretinerea vietii omenesti trebuie alimentatie cu chibzuiala, sanatoasa si înteleapta. Ce e prea mult vatama si ce e prea putin pagubeste. Sf. Vasile cel Mare zice asa: “Înfrânarea (de bucate) se masoara fiecaruia dupa puterea sa trupeasca”.

8. Foloasele postului

Dupa marturisirea Sfintei Scripturi, postul este de folos:

. în vremea judecatii lui Dumnezeu (Ioan 3, 4-7);

. în vreme de nenorociri si primedjii (2 Regi 1, 12);

. pentru izbavirea de primejdiile viitoare (Ioil 12, 12);

. în vreme de suferinta a Bisericii (Mt. 9, 15);

. pentru a ajuta pe cei în suferinta (Ps. 34, 12), vindecându-se de tot felul de boli sufletesti si trupesti;

. pentru întoarcerea la Dumnezeu (2 Par. 20, 13).

Sfântul Apostol Pavel ne spune ca: “...trupul pofteste împotriva Duhului, iar Duhul împotriva trupului”. (Gal. 5, 17) Deci sa taiem placerile trupului pentru a întari prin Harul Dumnezeiesc sufletul si astfel sa biruim, prin post, patimile si pe diavol.

Prin post ne smerim trupul, iar prin priveghere si rugaciune ne luminam mintea. Mâncarurile grase si alcoolul ridica din stomac un nor material gros, care împiedica luminile Duhului Sfânt sa se pogoare asupra mintii.

Daca vrei sa fii întelept, da fiecarei parti din tine, adica sufletului si trupului, cele de care sunt vrednice:

¨ partii rationale a sufletului da-i sa citeasca scrieri duhovnicesti si rugaciuni;

¨ mâniei da-i dragoste duhovniceasca care se opune urii;

¨ poftei da-i cumpatare si înfrânare;

¨ trupului da-i hrana si îmbracaminte, atâta cât sunt de trebuinta.

Daca postim, diavolii se îndeparteaza iar îngerul pazitor, plin de bucurie, se apropie de noi. Postul este zid puternic asezat de Dumnezeu în calea pacatelor, palat al lui Hristos si cetate a Duhului Sfânt, pavaza a credintei, semn al dragostei si întarire a întelepciunii.

Postul face ca sufletul sa straluceasca si înalta simturile, supune pe trup duhului, face inima zdrobita si smerita, nimiceste norul poftelor, stinge aprinderea desfrânarii si lumineaza întelepciunea omului.

Postul pazeste pe prunci, face curat pe tânar, umple de vrednicie pe batrân, este pazitorul fecioriei, goneste râsetele dezmatate, cântecele desfrânate, dansurile desucheate.

“Daca lumea ar posti, nu s-ar mai face arme, n-ar mai fi razboaie, tribunale si închisori. Postul i-ar ajuta pe toti sa se înfrâneze, nu numai de la mâncare, ci sa izgoneasca iubirea de arginti, lacomia si orice viclesug. Postul ne face asemenea cu îngerii”. (Sf. Vasile cel Mare)

Medicina recomanda înfrânarea si postul ca mijloace de preîntâmpinare si de vindecare a bolilor. Medicii au constatat ca dupa trei zile de mâncare cu carne, în organism se afla 67.000 de microbi/cm 3 , iar dupa un regim vegetarian se gasesc numai 1.500 de microbi/cm 3 .

Cel care nesocoteste porunca postului fara motive îndreptatite de vârsta, sanatate si conditii de munca, este calcator de porunca dumnezeiasca.

Vremea postului este vreme de lupta pentru a înfrânge mândria mintii prin smerenie, mânia prin iertare si lacomia trupului prin înfrânare.

Postul care îi place lui Dumnezeu (Is. 58, 3) este atât cu sufletul, cât si cu trupul, sprijinit si întarit de rugaciune, fapte bune, spovedanie si pecetluit cu Sfânta Împartasanie.

Postul este mica noastra jertfa, pe care o aducem lui Dumnezeu din dragoste, ca raspuns la jertfa si dragostea Sa mare pentru mântuirea noastra. Postul este marturie a legaturii noastre harice cu Dumnezeu.

Drept aceea, lasând sa încolteasca aceste învataturi în inima noastra, sa umblam în vremea postului: “Cuviincios ca ziua: nu în ospete si în betii, nu în desfrânari si în fapte de rusine, nu în cearta si în pizma; ci îmbracati-va în Domnul Iisus Hristos si grija de trup sa nu o faceti spre pofte”. (Rom. 13, 13-14)

Rezultatele postului vor fi optime numai în masura în care credinciosul îsi îndumnezeieste firea sa omeneasca prin har, care transforma persoana omului într-un mediu de actiune a energiilor divine.

În concluzie, reamintim ca postul este cea dintâi porunca dumnezeiasca, data pentru mântuirea noastra.

9. Virtutile medicale ale postului

Omul, prin procesul chimic de metabolism, încorporeaza elemente chimice din mediul exterior în mediul interior pe baza individualitatii organismului sau. Astfel, substanta primita din exterior este metabolizata, transformata în compusi chimici din care se alcatuieste trupul omenesc, devenind tesuturi si organe. Dar tesuturile si organele noastre mor în fiecare clipa si, de aceea, sunt înlocuite, tot în fiecare clipa, prin procesele chimice permanente de la nivelul celulelor.

Principala functie a celulei este nutritia, termen care poate tine locul termenului de “metabolism”. Nutritia înseamna viata. În cadrul proceselor metabolice de nutritie, celula furnizeaza organismului si energia de care acesta are nevoie.

Pentru a fi utila organismului, deci celulelor, hrana trebuie radical transformata în compusi chimici care pot fi primiti de catre celule.

Celula primeste proteine, zaharuri si grasimi, iar cu ajutorul enzimelor, ea divizeaza acesti compusi în fragmente din ce în ce mai mici. Apoi, tot celula recompune fragmentele în substante complexe, pe care le încorporeaza în propria sa substanta, realizând astfel permanenta înlocuire a tesuturilor noastre.

Schimburile chimice la nivelul celulelor îsi mentin ritmul si în cele mai vitrege conditii, adica si în situatia în care organismul nu mai este hranit. În acest caz, celula consuma substante din rezervele organismului.

Orice schimb chimic produce deseuri la nivel celular. Când aceste deseuri devin importante, ele perturba mecanismele de nutritie, în special în prima lor componenta, aceea de fragmentare a substantelor primite de celula. Mai pe întelesul tuturor, celula rupe aceste substante conform unor scheme precise pentru a obtine niste compusi precisi; exactitatea este esentiala, fiindca altfel acesti compusi nu pot fi folositi mai apoi.

Din diverse cauze, printre care se numara si acumularea acestor deseuri, celula face la un moment dat o greseala: în loc sa rupa corect o substanta, o fragmenteaza aberant, ceea ce rezulta din aceasta operatie fiind un compus pe baza caruia nu se poate sintetiza nici o substanta utila, fiind si nociv în acelasi timp. Asemenea compusi aberanti sunt celebrii “radicali liberi”, iar nocivitatea lor este data de faptul ca pot afecta ADN-ul, informatie genetica necesara celulei pentru a functiona.

Deci, nutritia, esentiala vietii, este în acelasi timp cauza îmbatrânirii si mortii si se afla la originea unor afectiuni extrem de grave, cum ar fi cancerul.

Revenind la problema bolii, trebuie facute câteva precizari:

Ř bolile infectioase sunt boli de atac, produse de agresiuni asupra organismului; ele sunt rezultatul virusilor si bacteriilor patrunse în corp. Chiar si o banala “raceala” este, în realitate, o viroza, iar o amigdalita este o infectie bacteriana;

Ř bolile degenerative sunt rezultatul fie al lipsei unor hormoni (de pilda cazul diabetului), fie al absentei unor vitamine sau a altor elemente chimice necesare organismului;

Ř bolile fara leac cele mai grave au la origine ceea ce am putea numi “auto-intoxicatia”, adica prezenta în organism a unor substante nocive produse chiar de tesuturile umane.

Cea mai mare parte a cazurilor de cancer se pot explica prin aceasta notiune de “auto-intoxicatie” prin care radicalii liberi pot deregla informatia genetica a celulei, prin afectarea lantului ADN, perturbând ritmul de multiplicare a celulelor, în urma careia se formeaza tesuturile.

Tumorile maligne sunt dezvoltari aberante ale unui tesut, rezultate în urma unei multiplicari celulare incorecte.

Perturbarea procesului de diviziune celulara se datoreaza erorilor ivite în mecanismul de nutritie, iradierilor puternice sau îndelungate, atmosferei din ce în ce mai poluate din orase, stilului de viata caracterizat prin stress, supraalimentatie si sedentarism.

Mâncam si bem ceea ce ne place, nu neaparat ceea ce ne face bine. În tot ceea ce priveste stilul de viata, ne-am departat de natural, de ceea ce-i prieste organismului. De pilda, unele mecanisme fiziologice esentiale, numite functii adaptative, sunt din ce în ce mai putin folosite. Prin aceste functii, organismul se adapteaza la modificarile mediului exterior, mecanismul de termo-reglare fiind una din aceste functii.

În atmosfera vietii moderne de astazi, aceste functii au ajuns aproape nefolosite, ele fiind înlocuite cu mecanisme artificiale, de investitii ale omului în perpetua sa cautare a maximei placeri prin efort minim.

Stingerea functiilor adaptative duce la disparitia functiilor fiziologice importante. Organismul nostru, creat de Dumnezeu cu legi precise de functionare, este dereglat datorita acestor schimbari petrecute într-un interval foarte scurt de timp.

Am înlocuit din dieta noastra produsele naturale, îmbuibându-ne cu o gramada de otravuri bine ambalate. S-a perturbat de asemenea pâna si ritmul alimentatiei. Frecventa si mai ales abundenta meselor noastre au facut sa dispara o functie esentiala a organismului nostru, aceea de adaptare la lipsa hranei. Societatea contemporana, facând din ce în ce mai putin efort fizic, ar fi normal sa manânce mai putin. S-a întâmplat însa invers: sedentarismul lumii contemporane este asociat unei abundente alimentare incredibile.

Singurul obicei bine încetatenit, prin care s-a pastrat functia de adaptare la lipsa de hrana, este postul. El este urmasul normalitatii alimentare pe care am uitat-o de demult. Exista o ordine, o întelepciune în asezarea posturilor:

Ř postul Pastilor se tine primavara si reprezinta cea mai benefica si mai radicala cura de dezintoxicatie, fiindca în mesele zilnice apar o multime de plante cu efecte depurative (diuretice);

Ř postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel si postul Adormirii Maicii Domnului deschid vara si, respectiv, anunta venirea toamnei, dispunerea lor fiind deosebit de utila în cadrul igienei alimentare din acea perioada a anului;

Ř postul Craciunului este ultima perioada de detoxificare din cursul anului.

Acestor intervale de post le corespund perioade fara oprelisti alimentare, în care gastronomia româneasca se desfasoara în toata bogatia sa. În timpul unei perioade de post negru intra în actiune o multitudine de mecanisme subtile în care este implicat întregul organism, pâna la nivelul celular:

§ lipidele din tesuturile sub-cutanate sunt consumate;

§ arderile se obtin si pe seama proteinelor din tesutul muscular;

§ tot ce este în exces în trupul nostru se consuma, tot organismul participând la efort.

Cea mai mare parte a “miraculoaselor” vindecari de cancer sunt asociate unui regim alimentar foarte sarac în proteine animale, grasimi si zaharuri. Sub numele de cancer se ascund diverse tumori maligne caracterizate de înmultirea aberanta a unor celule care au degenerat; acestea invadeaza tesutul în care au aparut si, prin metastaza (fiind transportate prin vasele de sânge sau prin sistemul limfatic), prolifereaza în noi zone ale organismului. Interesant este însa faptul ca organismul nu poate, practic, lupta împotriva acestor tumori. Sistemul imunitar nu reactioneaza cum ar trebui, fiindca nu considera noile tesuturi surse ale unei agresiuni. Ele nu sunt în mod fundamental straine organismului pe care-l invadeaza si de aceea nu sunt distruse.

Medicina, în lupta împotriva unui inamic atât de perfid, cunoaste trei mari mijloace:

¨ extirparea chirurgicala a tumorilor;
¨ chimioterapia prin citostatice;
¨ radioterapia.

Solutia chirurgicala se preteaza în situatiile în care cancerul a fost depistat devreme, iar celelalte mijloace au ca scop încetinirea sau chiar stoparea multiplicarii celulare în tesuturile canceroase, adica oprirea dezvoltarii tumorilor, fie prin substante chimice, fie prin iradiere.

Exista, în medicina populara, atât de dispretuita astazi, plante cu efect anticancerigen, o parte din aceste plante urmând a fi prezentate în aceasta lucrare. Dar la fel de important este regimul alimentar.

Tumorile sunt considerate de catre organism tesuturi normale si, din acest motiv, sunt perfect irigate; toate substantele necesare dezvoltarii lor le parvin din abundenta. Dar, într-o perioada de abtinere de la hrana, organismul începe sa consume din propria sa substanta, tot ce este în exces contribuind la acest efort de a mentine necesarul energetic fara “aprovizionare” din exterior.

Dupa ce lipidele din tesuturile sub-cutanate sunt consumate primele, organismul foloseste, într-o ordine precisa, tot ce poate fi necesar arderilor. Din moment ce pâna si proteinele din tesutul muscular sunt consumate, este logic ca tesuturile bolnave, tumorile maligne, sa fie si ele utilizate.

Explicatiile de mai sus, asa simplist cum au fost enuntate, sunt singurele care pot arunca o raza de lumina asupra asa numitelor “vindecari miraculoase” în care postul apare ca o constanta. Natura este cel mai bun medic si abtinerea de la hrana a organismelor bolnave este o regula. Sa ne aducem aminte de reactia în fata bolii a unui animal bolnav care este mult mai normala decât a noastra. El refuza orice fel de hrana, multumindu-se cu putina apa.

S-a observat, chiar si statistic, ca în “vindecarile miraculoase” exista o relatie între aceste cazuri si ceea ce se numeste “stare de rugaciune”, “starea mistica”. Indiferent daca suntem credinciosi si întelegem ca rugaciunile pot fi împlinite sau daca suntem rationalisti si ajungem la concluzia ca auto-sugestia face minuni, realitatea ramâne: exista oameni care se vindeca în cazuri pe care medicina le considera pierdute, iar, în vindecarea lor, o anumita stare de spirit - specifica momentelor în care ne rugam cu credinta nestramutata - are o importanta covârsitoare.

Trebuie sa fim convinsi ca vindecarea adevarata nu se datoreaza doar regimului alimentar, stilului de viata si ceaiurilor de plante pe care le-am baut; toate acestea nu ar fi de ajuns fara acea convingere intima stimulata de rugaciune, ca bunatatea lui Dumnezeu se poate revarsa asupra omului în suferinta, vindecându-l.

Mergând pe firul acestei dimensiuni spirituale, putem cita în continuare cuvintele Mântuitorului nostru: “Eu sunt calea, adevarul si viata” si tot Domnul nostru Iisus Hristos ne îndeamna: “Rugati-va neîncetat”. Mântuitorul nostru este viata pentru ca ne-a rascumparat din pacatul savârsit în urma neascultarii protoparintilor nostri Adam si Eva, care au creat pe pamânt boala si moartea.

Mântuitorul ne-a repus la dispozitie ENERGIILE HARICE NECREATE ALE DUHULUI SFÂNT, care vor ajuta celulele organismului nostru sa-si împlineasca functia de nutritie normal, suplinind în acelasi timp lipsa de energie rezultata în urma abtinerii de la mâncare. (vezi anexa 2)

Prin urmare, se poate afirma ca postul nu este numai un mijloc de prevenire a bolilor degenerative, între care cancerul are un loc de frunte, ci si cea mai naturala cale de vindecare în acest tip de afectiuni.

10. Aspectele terapeutice si profilactice ale postului în tratamentul afectiunilor tumorale

Pentru obtinerea de rezultate favorabile în tratamentul afectiunilor tumorale, vom avea nevoie de o perioada de aproximativ un an de zile, în care efortul nostru se va îndrepta atât catre regimul alimentar, cât si catre domeniul pregatirii spirituale.

a. Regimul alimentar

Meniul zilnic va consta din:

- ceaiuri de plante neîndulcite, cu aproximativ 2-3 h înainte de masa;

- fructe, legume crude rase cu aproximativ 1, 1/2 - 2 h înainte de masa, din care morcovul sa fie nelipsit;

- o farfurie de ciorba (bors), ce va fi însotita de o cantitate tot mai mare de ceapa, usturoi, hrean, crude si putina pâine. Usturoiul si ceapa sunt plante care ar putea înlocui farmacii întregi. Ele stimuleaza circulatia, scad tensiunea, combat arteroscleroza si sunt un bun antidiabetic; în plus sunt deosebit de eficace împotriva bolilor contagioase. Consumate crude, au un rol preventiv în unele forme de cancer. În uz extern, cataplasmele cu usturoi sunt excelente în cazul reumatismului si diverselor nevralgii.

- Vinerea vom tine post negru.

În toata perioada de vegetatie a gradinii noastre sa preparam cât mai des borsul straveziu de stevie. Iarna, ciorba e bine s-o acrim cu zeama de varza murata.

Plantele medicinale pentru ceaiuri, proaspat culese, sa le folosim o perioada cât mai mare de timp, în functie de sezonul lor, dupa care le folosim uscate. Gama ceaiurilor, care se beau de mai multe ori pe zi, trebuie sa se largeasca din ce în ce mai mult.

Dieta alimentara sa fie însotita si de un efort fizic mediu (lucrul mâinilor).

Folosirea vegetalelor nefierte în alimentatie ne va ajuta si la disparitia senzatiei de foame.

Nu trebuie sa uitam ca omul primitiv avea o alimentatie vegetariana: 50-60 % din alimente erau cereale, iar restul erau muguri, fructe si legume din flora spontana. Mai târziu, dupa ce oamenii au descoperit focul si au început sa vâneze, schimbându-si alimentatia, echilibrul sanatatii lor a fost destabilizat si au aparut primele boli.

Noi, oamenii moderni, continuam si acum acest obicei nesanatos, iar efectele le vedem zilnic. Practic, nici un produs de sinteza nu poate înlocui vitaminele, sarurile minerale si enzimele vegetale. Enzima este un ferment natural proteic, care se gaseste numai în cruditati si alimente neprelucrate termic. Este bine sa se stie ca la temperatura de 38° enzimele încep sa se deterioreze, iar la 54°, ele dispar complet din alimente. Orice om bolnav are o carenta de enzime. Iata deci cum numai una din componentele naturale, de care avem atât de multa nevoie, este practic exclusa din alimentatia noastra zilnica.

Respectând meniul amintit, cu timpul va apare indiferenta fata de orice tentatie culinara, ceea ce înseamna un progres, renuntând practic la desfatarea alimentara. De asemenea, va apare senzatia de usurinta fizica datorata reducerii vizibile a greutatii corporale. Alimentatia foarte saraca trebuie sa duca la consumarea completa a tesuturilor tumorale, fie ele chiar maligne si metastazate.

b. Pregatirea spirituala

Celalalt element al curei tine de domeniul pregatirii spirituale prin:

Ř participarea la slujbele manastirii si împlinirea Tainelor Bisericii, amintite la timpul potrivit în lucrare;

Ř implicarea în viata bisericeasca, prin însusirea cântarilor. Aceste cântari au rol vindecator pentru ca transpun pe bolnav într-o stare de liniste, de contemplatie relaxanta în care gândurile negre sunt cu totul izgonite, canalizându-ne mintea spre o gândire pozitiva.

Câteva luni la rând, singura noastra ocupatie trebuie sa devina respectarea unui stil de viata aspra, în care sa îmbinam disciplina spirituala stimulata de cântec (cântari de rugaciune), alimentatia foarte saraca si efortul fizic.

Importanta este, în primul rând, credinta bolnavului în Dumnezeu si vointa de a lupta. La fel de importanta este si întoarcerea la un regim de viata mai aproape de natura, în care raportul dintre efortul fizic si hrana de zi cu zi este diferit de cel din lumea de astazi.

Vindecarea celor bolnavi trebuie sa fie doar punerea în practica a unei întelepciuni stravechi, inspirata din natura: un animal bolnav se abtine de la orice mâncare. În plus, omul, vazându-se în aceasta situatie grava, trebuie sa lupte împotriva convingerii sale ca nu o va putea înfrânge, împotriva gândurilor pesimiste care îi fac mai mult rau decât ne putem închipui. Pentru izgonirea lor este foarte indicat efortul fizic (preocuparea de a face ceva).

Osteneala fizica atrage asupra noastra Duhul Sfânt si alunga lucrarea diavoleasca din jurul nostru. Munca, împreuna cu postul, au un efect conjugat. Ca urmare a efortului, arderile sunt mai intense, organismul consuma energie din orice, nevoile energetice sunt mai mari, oferta nutritiva fiind mai mica.

Sfintii Parinti ne învata ca Duhul Sfânt nu vine decât într-un trup istovit (obosit). Prin atragerea Duhului Sfânt asupra noastra, deschizându-ne mintea si inima catre Dumnezeu, nu facem decât sa compensan lipsa de energie, cauzata de aportul alimentar scazut, cu Energiile Harice Necreate pe care ni le ofera Duhul Sfânt. În esenta, îndemnam organismul uman sa utilizeze ENERGIA HARICA DUMNEZEIASCA, realizând, cu mila si atotbunatatea proniei ceresti, minunea vindecarii asupra noastra si, în acelasi timp, devenim si lucratori ai asemanarii noastre cu Dumnezeu. Amintim aici faptul ca omul a fost creat dupa chipul lui Dumnezeu, prin cele trei dimensiuni pe care le are personalitatea sa: vointa, ratiunea si sentimentul, si totodata ne putem asemana cu Dumnezeu numai prin Sfintenie. Iar sfintenia nu o putem dobândi decât prin chemarea si tinerea Duhului Sfânt asupra noastra pe o perioada cât mai mare de timp.

Duhul Sfânt este a treia persoana a Sfintei Treimi, având Energie Harica Necreata Sfintitoare, ce izvoraste din Sfânta Treime, fiind pretutindeni în acest univers si împlinitoare a tot lucrul bun. De aceea, ne îndeamna Mântuitorul sa ne rugam neîncetat si sa ne punem nadejdea numai în Dumnezeu. “Veniti la Mine toti cei osteniti si împovarati si Eu va voi odihni pe voi”. (Mt. 11, 28)

Reamintim, înca o data, ca mijloacele de dobândire a Duhului Sfânt nu ni le pune la dispozitie decât Biserica, parcurgând sub îndrumarea ei cele trei etape ale restabilirii omului pe pamânt, pentru însanatosire.

Pe cei sanatosi, postul, însotit de rugaciune, îi va ajuta sa se fereasca de boala. Pentru ca e mult mai usor sa prevenim boala decât sa o vindecam.

Nu trebuie sa facem din postul negru sau din vegetarism niste principii absolute. Oamenii trebuie sa tina post atunci când este necesar si când a rânduit Biserica, dupa sfatul parintilor duhovnici la care sunt sub ascultare, si sa manânce suficient atunci când este îngaduit. Aceasta îngaduinta nu este acordata întâmplator, existând o logica în alternanta sezoniera a posturilor din timpul unui an. Totul este perfect armonizat în aceasta desfasurare, de la alternanta intervalurilor de post si a celor de dulce, pâna la perioadele de maxima eficienta a ierburilor de leac de care ne vom ocupa în paginile urmatoare.

Dorim sa mentionam ca, atunci când ne-am propus a concretiza un model practic de regim alimentar, necesar de urmat în caz de tumori, am plecat de la exemple concrete de bolnavi care s-au vindecat. Amintim aici cazul medicului german Alexander Reinhardt, de confesiune catolica care, în 1987, a aflat ca nu mai are de trait mai mult de un an. Suferea de un cancer pulmonar inoperabil, deja metastazat. Întrerupe tratamentul radioterapic si chimioterapic, fiindca nu faceau decât sa-i întârzie sorocul mortii si sa-i faca asteptarea chinuitoare. În primavara aceluiasi an, a hotarât sa plece la Manastirea Agapia, unde a parcurs în întregime toate treptele restabilirii sanatatii sufletesti si trupesti, prin intrarea sub ascultarea unui parinte duhovnic iscusit, împlinind rugaciunea particulara, rugaciunea în Biserica si postul dupa toata rânduiala ascultarii. Dupa un an de zile, tesuturile canceroase fusesera aproape complet consumate, iar medicul vindecat. Având ca puternic suport motivational vindecarea sa, editeaza cartea POVETELE MAICII SOFRONIA (Editura L.V.B., 1991) unde, în termeni simpli, explica minunea vindecarii sale, în care arata ca importanta a fost în primul rând credinta în Dumnezeu, în vindecarea sufleteasca si vointa de a lupta. De asemenea, a fost importanta întoarcerea la un regim de viata mai aproape de natura. Bineînteles, plantele de leac au puteri nebanuite, dar ele singure nu pot vindeca pe oricine de orice.

11. Terapia prin plante (fitoterapia)

Într-o epoca în care atât de multi oameni se îndeparteaza tot mai mult de modul de viata naturist si sunt amenintati de boli grave din cauza unei false atitudini în fata vietii, ar trebui sa regasim drumul ce duce spre plantele noastre medicinale, pe care Dumnezeu, prin bunatatea Sa, ni le-a daruit înca din timpuri stravechi.

“Domnul lasa doctoria sa creasca din Pamânt si un întelept n-o dispretuieste”. (Sirah 38, 4)

Dumnezeu a lasat pentru fiecare boala sa creasca o mica planta. Astfel, fiecare om îsi poate ajuta propria sanatate, daca va culege, va folosi cu grija si la timp plante din “farmacia Domnului”.

Ca urmare a faptului ca, în perioada postului, utilizarea plantelor medicinale în dieta alimentara zilnica are un rol important în restabilirea echilibrului metabolic, ne vom ocupa în continuare de problematica terapiei prin plante (fitoterapia), oferind date despre avantajele, culegerea, uscarea, pastrarea si formele prin care pot fi administrate plantele de leac. Exista înca imens de multe valente inexplicabile ale acestor medicamente naturale.

Medicina chimioterapeutica, folosind substante de sinteza, lucreaza cu un numar mai mic de principii active decât putem întâlni în regnul vegetal.

Fitoterapia este tot o chimioterapie, numai ca “laboratorul” este însasi planta, iar produsele sunt mult mai benefice. Stiinta a demonstrat ca elementele chimice benefice ale plantelor sunt mai asemanatoare compusilor organismului uman, decât compozitia medicamentelor de sinteza. De aceea, asimilarea lor si influenta asupra proceselor noastre metabolice este mult mai buna.

De asemenea, substantele active din plante nu sunt sub forma pura, ele având în compozitia lor o serie întreaga de compusi, care potenteaza actiunea terapeutica, scazându-le în acelasi timp si toxicitatea. De multe ori, efectul benefic este datorat interactiunii mai multor principii active, unele înca nestudiate de farmacologi.

Planta, în întregimea ei, este un medicament si nu doar o suma de substante, fiindca acestea din urma se potenteaza reciproc si o fac sa fie mult mai bine tolerata de organismul uman. Din acest motiv, nici un medicament de sinteza, în care autorii îsi închipuie ca au concentrat toate valentele plantei, nu va fi la fel de folositor trupului nostru ca planta în sine.

Interesant de subliniat este una din credintele cele mai misterioase din întreg domeniul ierburilor de leac: înainte ca boala sa fi dat primele semne de alarma, înainte deci de orice simptom, plantele “simt” afectiunea ce e pe cale de a se naste! De aceea, în jurul casei taranesti cresc si ierburi de leac, care pot contracara o parte din bolile gospodarului, iar aparitia si dezvoltarea acestora este departe de a fi întâmplatoare. De aici rezulta ca taranul traieste într-o comuniune profunda cu natura, uimitoare pentru noi, cei crescuti la oras. Însa, cea mai mare parte dintre plantele medicinale sunt culese din locuri salbatice, din luminisurile padurilor.

De la majoritatea plantelor se folosesc partile aeriene, recoltate îndeosebi în timpul înfloririi. Momentul recoltarii depinde de multi factori, dar, în general, urmatoarele principii trebuie sa fie respectate:

· radacinile, rizomii, tuberculii si bulbii se recolteaza toamna târziu, dupa caderea primei brume, sau primavara, înainte de a da frunza; în aceste perioade, principiile active sunt concentrate în radacini;

· ramurile se recolteaza la începutul toamnei, când frunzele nu mai sunt în activitate, iar substantele esentiale nu au coborât înca în radacini;

· frunzele se strâng când sunt bine dezvoltate, dar înainte de aparitia butonilor florali;

· florile se culeg înainte de desfacerea completa si fecundatie;

· mugurii se culeg primavara, cât mai devreme, înainte de perfecta circulatie a sevei prin planta;

· fructele se culeg coapte, dar nu trecute din copt;

· semintele se culeg când plantele încep sa se usuce.

Exista un calendar al culegerii plantelor de leac, pe care, în liniile sale principale, îl vom parcurge în continuare:

Ř ianuarie : vâsc;

Ř februarie : muguri de mesteacan, coaja de salcie, urechelnita;

Ř martie : podbal, muguri de plop, frunze de papadie, pochivnic;

Ř aprilie : frunze de ciubotica-cucului, urzica, fumarita;

Ř mai: radacini de raculet, flori de iedera, trei frati patati, mierea ursului, nasturel, napraznic, pelin, lingurea, roinita, paducel, limba mielului;

Ř iunie : cicoare, mac, telina, anghelica, arnica, lemnul Domnului, brusture, cretisor, miruta, musetel, parul Maicii Domnului, vinarita, maces, brâncuta, silur, nalba, dumbet, sulfina, soc, galbenele, verbina;

Ř iulie-august : frunze si vârfuri înflorite de busuioc, catusnica, coada soricelului, cimbrisor, coltul lupului, isop, iarba neagra, matasea porumbului, tei, albastrele, flori de musetel, lumânarica, splinuta;

Ř septembrie si octombrie : pentru majoritatea plantelor de leac este vremea recoltarii fructelor.

Trebuie avut grija ca recoltarea sa se faca întotdeauna pe timp uscat si însorit. De asemenea, la culegere trebuie evitate zonele din apropierea suprafetelor agricole, care pot fi stropite cu substante chimice sau unde s-au raspândit îngrasaminte; trebuie cautate poieni izolate în mijlocul padurilor, locuri neumblate. Nu se vor culege niciodata plante cu insecte pe ele sau plante aflate în locuri cu ciuperci.

Pentru uscare, se vor folosi încaperi aerisite, spatioase, cu temperatura ridicata (20°-25°C) în care plantele, legate în buchete rare, pot fi suspendate. În ceea ce priveste formele de administrare, cele mai des întâlnite sunt infuzia, decoctia si maceratia. Mai sunt folosite alcoolatul, vinul medicinal, siropul, esenta, extrasul, sucul.

Infuzia înseamna oparirea plantei sau amestecului de plante în apa clocotita si lasarea vasului acoperit timp de aproximativ 10 minute (în cazul radacinilor, în jur de 25 de minute).

Înainte de oparire, se recomanda lasarea plantelor timp de câteva minute în apa rece. Dupa oparire, infuzia se strecoara. Eficienta terapeutica maxima a infuziilor este atunci când se beau calde, dupa aproximativ 15-20 de minute de la preparare.

Decoctia este fierberea plantelor în apa, la foc molcom, timp de 15-30 de minute. Este un procedeu specific de preparare a ceaiurilor din radacini, fructe si scoarta ramurilor.

Infuziile si decoctiile nu se îndulcesc. Daca totusi se simte nevoia acoperirii gustului uneori cam amar al plantei, vom folosi numai miere. În acest caz sa evitam produsele industriei alimentare. Este de preferat mierea naturala, cumparata direct de la producator. De asemenea, trebuie avut grija ca florile din care a fost obtinuta mierea sa nu interactioneze cu planta pe care o folosim în infuzie sau decoctie.

Maceratia înseamna lasarea plantei în apa rece, în alcool, în vin sau în ulei. Timpul maceratiei este diferit de la planta la planta, între o noapte, câteva zile sau chiar câteva saptamâni, dupa care se strecoara.

Siropul se obtine fierbând maceratiile împreuna cu mierea (50%), iar sucul se obtine prin presarea plantelor proaspete, îndeosebi a fructelor.

Ierburile de leac pot fi administrate pe cale bucala, prin bai, prin cataplasme, prin fumigatie sau inhalare.

O observatie esentiala, care priveste orice prelucrare a plantelor în apa, se refera la calitatea apei. Sa nu folosim apa de la robinet. Aceasta este tratata chimic, iar compusii care au participat la acest tratament pot influenta actiunea substantelor din planta. Apa buna înseamna fie apa de izvor sau de fântâna, fie apa plata. Trebuie retinut de asemenea faptul ca nu trebuie folosite vase din metal sau daca sunt din metal, peretii interiori trebuie sa fie smaltuiti.

Deoarece spatiul îndrumarului nu ne permite sa intram mai în amanuntime, pentru a ne largi dimensiunea cunoasterii personale, recomandam consultarea urmatoarelor titluri de lucrari în acest domeniu:

I. Marturisirile Maicii Sofronia de Alexander Reinhardt.

II. Sanatate din farmacia Domnului de Maria Treben.

III. Terapia naturala -

Bucataria fara foc -

Minitratat de hrana vie de Elena Nita Ibrian.

Cel ce se decide sa întrebuinteze plantele medicinale, ar trebui sa înceapa cu cele depurative (care curata sângele), cum ar fi leurda, urzica, ventrilica, papadia si patlagina.

Reamintim ca este foarte important sa se consume în timpul zilei o cantitate mare de ceai în cazul bolilor ce par incurabile.

În acest capitol ne-am straduit a îndruma oamenii atât spre plantele medicinale si puterile lor, dar mai ales spre forta suprema a Creatorului, în ale carui mâini se afla cuibarita viata noastra.

La El sa cautam ajutor si mângâiere, iar la boala grea sa luam, smeriti si cucernici, ierburi din farmacia Lui. El ne conduce, de El depinde sa ne umplem de daruri si sa ne dirijeze viata dupa vointa LUI.

12. Radioul si televizorul în timpul postului

Ansamblul vietii de familie a fost radical transformat de posturile de radio si televiziune. Aceste mijloace de comunicare în masa patrund astazi, în toata viata noastra. Nu mai este nevoie sa iesi pentru a fi afara. Într-o clipa lumea întreaga este lânga tine.

Putin câte putin, experienta elementara de a fi în inima unei lumi launtrice, chiar sentimentul frumusetii acestei lumi launtrice, au disparut pur si simplu din cultura moderna.

Daca nu este televizorul, este muzica. Muzica a încetat sa mai fie ceva ce se asculta, ea a devenit cu repeziciune un fel de fond sonor pentru conversatie, lectura, corespondenta etc. De fapt, aceasta nevoie de a asculta constant muzica releva imposibilitatea în care se afla omul modern de a mai gusta linistea.

Daca crestinul de alta data traia, în mare parte, într-o lume interioara, care îi oferea posibilitatea de a se concentra, cel de astazi trebuie sa faca un efort deosebit pentru a regasi dimensiunea esentiala a linistii, care este singura în masura sa ne puna în contact cu realitatile superioare. De aceea, problema radioului si a televiziunii în timpul Postului nu este o problema marginala ci, sub multe aspecte, este o chestiune de viata si de moarte spirituala.

Trebuie sa ne dam bine seama ca este imposibil de a-ti împarti pur si simplu viata între “tristetea îmbucuratoare” a Postului si ultimile noutati de pe ecran. Aceste doua lucruri sunt incompatibile si unul va ucide în mod necesar pe celalalt. Si este foarte posibil ca, în lipsa unui efort deosebit, “ultima noutate” sa aiba sansa de a iesi biruitoare.

De asemenea, televizorul a devenit, fara macar sa sesizam, idolul familiei noastre, la care ne închinam zilnic un timp cât mai îndelungat, de la cel mai mic pâna la cel vârstnic.

Sa ne reamintim cum a hotarât Dumnezeu sa pedepseasca în Vechiul Testament închinarea la vitelul de aur a poporului lui Israel.

“ Si a zis Domnul catre Moise ...

Lasa-Ma dar acum sa se aprinda mânia Mea asupra lor, sa-i pierd ...

... Pe acela care a gresit înaintea Mea, îl voi sterge din cartea Mea.

... Iata îngerul Meu va merge înaintea ta, si în ziua cercetarii Mele voi pedepsi pacatul lor”.

Astfel a lovit Domnul poporul, pentru vitelul ce îsi facuse, pe care-l turnase Aaron. (IESIREA 32, 9, 10, 33, 34, 35)

Acum, la cumpana dintre milenii, idolii popoarelor si-au sporit numarul îngrijorator, ceea ce a atras asupra omenirii dreapta mânie a lui Dumnezeu, care se face, pe zi ce trece, din ce în ce mai simtita, atât în tara noastra, cât si în lume.

O prima masura, care poate fi sugerata, ar fi deci reducerea serioasa a folosirii radioului si televizorului în perioada Postului. Nu putem spera la un post total, dar cel putin la unul ascetic, de exercitiu care, asa cum stim, presupune înainte de toate schimbarea regimului obisnuit de ascultare si reducerea lui. Nu este nimic rau, de exemplu, în a continua sa urmaresti stirile sau sa alegi programe serioase, mai interesante, care te pot îmbogati intelectual si spiritual.

Ceea ce trebuie sa înceteze, cel putin în perioada Postului, este acea vizionare continua la televizor, care transforma omul într-un obiect înfundat într-un fotoliu, lipit cu privirea de ecran si absorbind pasiv tot ceea ce se transmite.

Postul trebuie simtit ca un timp special, un timp care este continuu prezent si care nu trebuie sa fie întrerupt, sa se piarda, sa se distruga.

Cu cât mintea omului va fi golita mai mult de tot ceea ce este creatural, de toate imaginile si ideile lucrurilor si fiintelor, cu atât se va putea înalta mai mult catre Dumnezeu, Îl va cugeta si-L va cuprinde.

“Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu” - cuvinte pe care Sfântul Grigore de Nissa le comenteaza asa: “Cel care si-a curatit sufletul de orice înclinare pacatoasa si de tot ceea ce este creatural, acela poate vedea chipul Naturii Dumnezeiesti, în propria lui frumusete”.

Marii duhovnici ai poporului român subliniaza în scrierile lor ca, în casa în care exista televizor, acolo nu troneaza Dumnezeu, nu petrece Dumnezeu în acea casa.

“Idolii neamurilor sunt argint si aur, lucruri facute de mâini omenesti. Gura au si nu vor grai; ochi au si nu vor vedea;

Urechi au si nu vor auzi, ca nu este duh în gura lor.

Asemenea lor sa fie toti cei ce-i fac pe dânsii si toti cei ce se încred în ei”. (Ps. 134, 15, 16, 17, 18)

Singura sansa de însanatosire a poporului român nu este decât aceea de a urma îndemnul psalmistului si a intra sub ascultarea Bisericii - corabia mântuirii neamului crestinesc. “Întoarce ochii mei sa nu vada desertaciunea”. (Ps. 118, 37)

“Ca va judeca Domnul pe poporul Sau si de slugile Sale se va milostivi”. (Ps. 134)

III. IMUNOTERAPIA TRUPEASCĂ ŞI SUFLETEASCĂ

A. DESPRE IMUNOTERAPIE

 Omul, creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, este o fiinta duala, alcatuita din trup si suflet.

Sufletului omenesc Creatorul i-a daruit haina de lumina a Duhului Sfânt (revedeti anexa 1), ca sa-l protejeze din toate directiile de lumea nevazuta a raului.

La rândul sau, trupul a fost înzestrat cu o arma nemaipomenita - IMUNITATEA.

Sistemul imunitar este cel care tine sub control permanent organismul uman. Ordinea pe care o impune sistemul imunitar în sistemul fizic este asemanatoare ordinii eterne, care guverneaza întreg universul pentru a-i sluji omului, ca acesta, la rândul lui, sa lucreze în vederea îndeplinirii scopului sau ultim - mântuirea.

Imunitatea este vistieria sanatatii noastre, pe care o primim în dar înca din momentul zamislirii. Ea poate fi mai bogata la unele persoane si mai saraca la altele, în functie de cum parintii si înaintasii nostri, pâna la a patra generatie, au stiut sa respecte legile armoniei universale.

În acest sens, citim la Iesire: “... Eu, Domnul Dumnezeul tau, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc pe copii pentru vina parintilor ce ma urasc pe Mine, pâna la al treilea si al patrulea neam,

Si Ma milostivesc pâna la al miilea neam, catre cei ce Ma iubesc si pazesc poruncile Mele”. (IESIREA 20, 5, 6; 34, 7; Deuteronom 5, 9; Psalmi 36, 28; 108, 13; Isaia 14, 21; 13, 16; Ieremia 32, 18; Numerii 14, 18; Iov 5, 4; 21, 19)

Asadar, din aceste marturii ale Sfintei Scripturi, putem întelege de ce copiii se nasc cu deficite imunitare si din ce pricina sufera, nevinovati, ispasind pacatele parintilor.

Datele cercetatorilor din ultimii ani ne aduc la cunostinta ca omenirea are 30 - 34% indivizi subminati mintal; bolile ating 80% din oameni, iar restul de 20% îi cara în spate, muncind si pentru ei. Concluzia este surprinzatoare: atât timp cât 80% din oameni sunt bolnavi, societatea însasi este bolnava.

Pe tot parcursul vietii pamântesti, în functie de legalitatea activitatilor sale în fata proniei ceresti, omul poate influenta în sens pozitiv sau negativ activitatea sistemului imunitar. De aceea, imunologia este o specialitate controversata unde 2+2=4 de obicei, dar nu de putine ori 3 sau 5, în functie de cum individul uman reuseste sa tina în inima sa energiile harice necreate ale Duhului Sfânt, ce izvorasc din Sfânta Treime, sustinând tainic atât sistemul imunitar, cât si viata sufleteasca a omului (revedeti anexa 1).

“De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc; de n-ar pazi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o pazeste.

În zadar va sculati dis-de-dimineata, în zadar va culcati târziu voi care mâncati pâinea durerii, daca nu v-ar da Domnul somn, iubiti ai Sai”. (Ps.126, 1, 2); casa si cetatea, dupa tâlcuirea data de Sfintii Parinti, reprezinta omul, ca zidire dumnezeiasca.

Ca urmare a acestui fapt, vom aborda problematica terapiei imunitare pe cele doua directii mentionate chiar în titlul acestui capitol.

B. IMUNOTERAPIA TRUPEASCA

Evaluarile oamenilor de stiinta sustin ca omul ar trebui sa traiasca aproximativ 150 de ani, daca s-ar naste cu un sistem imuno-formator puternic si într-un mediu lipsit de agresori, lucru ce a fost practic posibil la primele generatii de oameni.

Agresorii care nu mai fac posibila aceasta longevitate se împart în patru categorii:

1. Fizici : traumatismele, iradiatiile, frigul, caldura, particulele de praf din mine, lenea sau munca istovitoare, foamea sau supraalimentatia etc.

2. Chimici : substantele toxice din mediul înconjurator poluat, alcoolul, tutunul, drogurile, alimentele alterate etc.

3. Microbiologici : bacterii, virusuri, paraziti etc. Acesti microbi sunt invizibili pentru ochiul liber si se vad numai cu microscopul. Ei ne înconjoara din toate partile si patrund în organism pe nestiute.

4. Psihici : stress-ul etc.

În continuare, ne vom canaliza atentia catre agresorii microbiologici, pentru ca lupta împotriva lor s-a putut face târziu, dupa anul 1880, de catre Pasteur si urmasii lui, când s-au inventat vaccinurile, substantele antiseptice, sterilizarea prin fierbere si sub presiune.

Agresorii microbiologici formeaza 4 grupe, care se instaleaza în organismul uman la 4 ore de la nastere:

a) Agresori nepatologi: acesti microbi nepatogeni se mai numesc si “comensabili”, caci traiesc în simbioza cu organismul, ajutând la formarea vitaminelor si la digestia normala, fiziologica, prelungind viata catre 100 de ani.

b) Agresori cu patogenitate slaba-latenta: virusuri, bacterii: herpes, stafilococ alb, candida etc.

c) Agresori cu patogenitate medie: grupul asa numitilor “microbi oportunisti” cu virulenta (înmultire) si toxicitate medie, cantonati în organism de la nastere si tinuti “în sah” de un sistem imunoformator destul de puternic, dar care devin activi si periculosi când acesta este blocat de agresorii fizici, chimici si psihici, ducând de foarte multe ori la moarte prin septicemie (generalizare). Ei sunt: streptococul, piocianicul, virusul poliomielitic etc.

d) Agresorii foarte patogenici: virusul variolic, bacilii tifici, difterici, holerici etc., care au produs epidemii nimicitoare de populatii din localitati si regiuni întinse.

Lumea invizibila a microbilor este împartita si grupata în genuri, familii, specii etc. dupa anumite caracteristici care le apropie.

Prin restrângerea caracterelor populatiei din lumea invizibila, s-a ajuns la notiunea de specie, dealtfel ca si în lumea plantelor si animalelor. Restrângerea a continuat, ducând astfel la notiunea de “tulpina” sau “suse” dupa francezi. Pe scurt, stafilococul de la Popescu nu este identic cu cel de la Ionescu.

Pentru a avea clara notiunea de imunitate, sa ne închipuim fiinta ca o cetate. Zidul cetatii îl reprezinta pielea, mucoasele. Soldatii sunt reprezentati de leucocite, macrofage, imunoglobuline etc.

Soldatii alearga sa astupe sparturile din zid facute de agresori. Cu cât soldatii sunt mai numerosi, mai puternici, mai ageri si mai bine dotati cu arme specifice contra agresorilor, cu atât astupa mai repede gaurile facute de acestia.

De obicei, atacurile agresorilor microbiologici sunt precedate de “salve de artilerie, bombardamente aeriene” ale agresorilor fizici si chimici.

E bine sa retinem, în acest sens, exemplul ca alcoolul, îmbatând omul, blocheaza reflexele, dar, în acelasi timp, îmbata si leucocitele care devin lenese, iar miscarile browniene si emiterea de pseudopode pentru fagogitarea microbilor sunt aproape paralizate.

Organismul, în care patrunde un microb patogen, se apara producând substante biologice organice corespunzatoare “ca o stanta” la substantele biologice ale microbului pentru neutralizarea si distrugerea lui. Astfel, substantele biologice organice de aparare au fost numite “ANTICORPI”, iar microbii care le dau nastere “ANTIGENE”.

Deci, simplist, pentru întelegerea de catre omul de rând, imunitatea este puterea de a nu-i lasa pe agresorii patogeni sa invadeze organismul si, atunci când totusi au patruns, sa-i blocheze, sa-i neutralizeze si, în final, sa-i distruga. Aceasta aparare prin imunitate este naturala, mostenita de la parinti, actioneaza “non stop” de la nastere pâna la moarte si cu cât parintii au fost mai sanatosi, cu atât ea este mai puternica. Odata cu uzura si îmbatrânirea, puterea imunitara slabeste, se epuizeaza, iar organismul este omorât de agresori.

Pentru o mai buna întelegere, sa ne închipuim ca sistemul imunoformator care produce soldatii reprezinta zestrea parintilor lasata copilului, sa zicem de 10.000 lei, din care sa cheltuiasca zilnic 1 leu pentru întretinere (cheltuieli de aparare), zestre care-i va ajunge pâna la adânci batrânete.

Cu cât zestrea este mai mica, agresorii mai multi si rai, cheltuielile de aparare mai mari, cu atât mai repede depozitul de bani din banca scade, în final dispare si, odata cu el, si omul.

Asa se explica de ce foarte multi oameni mor pâna la 40 de ani, când peste masura, beau, fumeaza, manânca dulciuri si grasimi prajite, duc o viata destrabalata. Agresorii fizici si chimici favorizeaza dezvoltarea agresorilor microbieni, producând boli cronice infectioase, autoimune si tumorale.

Oamenii învatati si dotati cu spirit de observatie au reusit sa învete lumea cum sa se apere de agresorii fizici si chimici care, în majoritatea lor, sunt vizibili. Acestia au obtinut la bolnavi o vindecare prin metode fizice sau chimice, deblocând sistemul imunoformator, obtinând o imunitate paraimunologica.

Problema foarte grea si de lunga durata a fost cercetarea lumii invizibile, care produce epidemiile devastatoare. De-a lungul vremurilor, prin înaintarea în cunoastere, descoperiri si tehnologii noi, omul a reusit sa produca în mod artificial imunitate prin vaccinare, eradicând epidemiile nimicitoare. Imunitatea este obtinuta prin întrebuintarea corpilor microbieni-antigene, care dau nastere în organism la anticorpi, proces biologic asemanator celui natural, conducând la o imunizare imunologica, spre deosebire de imunizarea paraimunologica, mai mult fizico-chimica.

1. Imunitatea artificiala este activa când se introduc în organism corpi sau toxine microbiene (antigene), care dau nastere la anticorpi. Aceasta imunizare este activa, pentru ca organismul este solicitat sa se apere fabricând el însusi anticorpi.

2. Imunitatea artificiala este pasiva când se introduce ser de la un bolnav care a trecut prin boala respectiva (este imunizat - are anticorpi în exces), unui om la care agresorul a patruns în organism: vaccinarea artificiala contra tifosului exantematic sau seroterapia antidifterica, tetanica etc, anticorpi straini.

Timpul scurs de la patrunderea agresorului în organism si pâna la declansarea simptomelor de boala este mai scurt decât cel al anticorpilor aparuti dupa vaccinarea activa. Acest inconvenient, care aduce multa suferinta si scaderea temporara a capacitatii de munca a omului, a început sa fie înlaturat acum 30 de ani, când a avut loc prima administrare a autovaccinului celulomicrobian total în bolile infectioase cronice si autoimune, inclusiv în boala canceroasa, de doctorul român Constantin Gh. Bacanu, microbiolog, imunolog si medic de laborator la Institutul de seruri si vaccinuri “I. Cantacuzino”.

Dorim, în continuare, sa aducem la cunostinta semenilor datele cercetarilor din acesti ani, astfel ca oamenii sa se lamureasca mai cu seama asupra acestei crunte boli (cancerul), care a luat o amploare de epidemie, sa înteleaga imunitatea preventiva si cea curativa, care capata din ce în ce mai mare greutate si importanta, si sa-si însuseasca metodele pentru pastrarea sanatatii mostenite de la parinti.

Astfel, oamenii trebuie sa învete cum se prepara autovaccinul, cum se administreaza, trecând prin etapele vindecarii clinice, paraclinice, microbiologice, imunologice si, corolarul acestora, vindecarea psihica.

În anul 1998, la Ioanina, în Grecia, în cadrul celui de-al XXV-lea Simpozion al Saptamânii Medicale Balcanice, a fost prezentata lucrarea ce a purtat titlul: Aspecte imunologice, profilactice si terapeutice ale autovaccinului celulomicrobian total complex ca factor principal si prioritar în tratamentul afectiunilor tumorale, la 30 de ani de la administrare.

Metoda a fost folosita atât în tratamentul tumorilor, cât si în alte afectiuni virale sau microbiene.

Plecând de la redescoperirea si confirmarea superioritatii principiului terapeutic dacic de acum 3000 de ani, prin tratarea întregului organism, imunologul român s-a adresat întregului amintit de Platon în scrierile sale, realizând autovaccinul celulomicrobian total complex (A.V.C.M.T.C.).

În cei 30 de ani de cercetare privind administrarea AVCMTC în patologia majoritatii specialitatilor medicale, a reusit sa redescopere limbajul sacru al trupului, cu care viata s-a aparat de la aparitia ei pe pamânt si care, împreuna cu o conduita spirituala bazata pe poruncile lui Hristos, vor duce societatea româna la stadiul sanatatii depline.

Pentru a întelege mai bine rezultatele terapiei, vom pleca de la unul din numeroasele exemple privind vindecarea, din istoria biblica a Vechiului Testament: atunci când poporul Israelit a grait împotriva lui Dumnezeu si a lui Moise. La acel timp, Domnul a trimis asupra poporului serpi veninosi, care îi muscau, murind multime de popor din fiii lui Israel. Îndurerat, poporul a venit la Moise si i-a zis: “Am gresit graind împotriva Domnului si împotriva ta; roaga-te Domnului, ca sa departeze serpii de la noi”. Si s-a rugat Moise Domnului pentru popor.

Iar Domnul a zis catre Moise: “Fa-ti un sarpe de arama si-l pune pe un stâlp; si de va musca sarpele pe vreun om, tot cel muscat care se va uita la el, va trai”.

Si a facut Moise un sarpe de arama si l-a pus pe un stâlp, si când un sarpe musca pe vreun om, acesta privea la sarpele de arama si traia.

Vindecarea minunata, dupa tâlcuirea data de Sfintii Parinti, survine:

Ř în urma ascultarii poporului Israelit de proorocul Moise;

Ř prin pocainta facuta de popor fata de Dumnezeu;

Ř cu puterea sarpelui de arama atârnat pe stâlp de catre Moise, ce era o închipuire a lemnului Sfintei Cruci, prin care a fost biruit diavolul prin jertfa Mântuitorului.

Pentru medicina, acest episod biblic da o rezolvare controversei din imunologie când 2 + 2 poate da 3 sau 5. Exemplul amintit este relevant pentru ca, în prima etapa a neascultarii poporului de legea Dumnezeiasca, 2 + 2 = 3, ceea ce ne face sa întelegem ca sistemul imunoformator al celor muscati nu putea face fata agresiunii veninului, iar când poporul a intrat din nou sub ascultarea poruncilor divine, 2 + 2 = 5. În acest caz fericit, se observa clar ca sistemul imunitar a fost întarit miraculos de energiile harice necreate ale Duhului Sfânt ce izvorasc din Sfânta Treime.

De asemenea, invazia serpilor, aparuta ca din senin, este asemanatoare epidemiilor devastatoare care au venit asupra popoarelor, toate fiind scoase din visteriile lui Dumnezeu pentru necredinta zidirii sale.

Revenind la problema autoimunizarii, taina vindecarii de atunci se repeta parca si acum în cazurile celor care au reusit sa-si regaseasca sanatatea prin autovaccinul celulomicrobian total complex (AVCMTC).

Serpii amintiti în episodul biblic sunt acum microbii bolnavului reprezentati de virusuri, bacterii, micete, protozoare, paraziti, toxine, antigene, celule patologice.

În esenta, ei sunt colectati din toate cavitatile organismului, înglobati într-o suspensie de 5 gr.% inactiva 4 zile la rând, la 100°C, dupa metoda Tindall modificata sau/si ultrasonare si administrata pe gura 0,15 cc/Kg. corp fractionata, dupa procedeul Besredka sau/si prin grataj pe piele.

Sistemul imunitar al bolnavului are acum posibilitatea ca pe acesti microbi înglobati în AVCMTC sa-i decodifice, sa-i studieze mai usor si sa-si creeze arma specifica, cu care sa fie în masura sa-i neutralizeze si sa-i distruga. (vezi anexa 3)

AVCMTC are 2 indicatii:

1. Profilactica:

Ř Prin îndepartarea agresorilor microbiologici latenti slab patogeni, organismul devenind mai rezistent la îmbolnaviri;

Ř Ridica stacheta imunitatii prenatale la femeile însarcinate, rezultând copii normali si foarte sanatosi.

2. Terapeutica, prin care se obtin:

Ř vindecarea clinica - disparitia simptomelor de boala;

Ř vindecarea paraclinica - analizele de laborator revin la parametri normali;

Ř vindecarea microbiologica - se înlatura agresorii microbieni;

Ř vindecarea imunologica - se înlatura recidivele, imunitatea se instaleaza în ani de zile;

Ř vindecarea psihica - corolarul celor 4 vindecari anterioare, psihicul revenind la normal (înlaturarea starilor agresive si a starilor de indolenta).

Aceste vaccinari, active sau artificiale, amplifica imunitatea organismului prin producerea de anticorpi; este strict imunologica specifica, spre deosebire de imunitatea paraimunologica, obtinuta dupa administrarea de medicamente sau procedee fizico-chimice, când nu se produc anticorpi, ci numai debarasarea de agresori, imunitatea revenind la potenta normala anterioara, neamplificata, sau în cel mai bun caz la o imunitate nespecifica.

În decursul celor 30 de ani de la administrarea AVCMTC, rezultatele au fost excelente, atunci când sistemul imunoformator nu era epuizat, iar agresorii fizico-chimici au fost îndepartati.

Rapiditatea cu care vindecarea se produce în cele 5 cazuri descrise, de la câteva saptamâni la câtiva ani, a depins de vârsta (copiii s-au vindecat repede), de vechimea bolii (din cauza sclerozei, tesuturile infectate sunt prost irigate).

Daca agresorii fizico-chimici nu sunt îndepartati, vindecarea este precara, chiar nula, caci AVCMTC nu este un scut care sa apere organismul de patimi.

Este obligatoriu ca tratamentul cu AVCMTC sa fie însotit de vitamine (A+D2, A forte si E forte), regim alimentar (fara alcool, tutun, exces de zahar si grasimi), viata igienica.

Regulile de igiena alimentara si comportamentala, pe care le impune aceasta metoda de tratament, se conjuga foarte bine cu regulile pe care le-a instituit Sfânta Biserica pentru restabilirea sanatatii sufletesti si trupesti.

Mentionam, de asemenea, ca este lipsit de nocivitate si va putea fi la îndemâna oricarui bolnav care va pasi pragul lacaselor de sanatate manastiresti (bolnite), spitalicesti si satesti din cadrul Episcopiei Argesului.

Începutul acestei colaborari a imunoterapiei cu terapiile spirituale savârsite în cadrul asezarilor monahale, a fost initiata, urmând sa fie materializata în cadrul bolnitelor manastiresti Brazi-Panciu (Vrancea) si Valeni-Arges (comuna Suici), din initiativa Prea Sfintitului CALINIC - Episcop de Arges si Muscel.

Acest efort conjugat al Sfintei Biserici cu stiinta medicala va duce la întarirea constiintei omului, venind în sprijinul atât al vietii spirituale, cât si al medicinei în general.

Cunoscând acum clar legatura tainica a sistemului imunitar cu trupul si sufletul uman, putem considera metoda de tratament a autoimunizarii ca o binecuvântare dumnezeiasca, care se adauga si ea mijloacelor prin care Dumnezeu, alaturi de celelalte tehnici ale medicinei, poate sa aduca în lume vindecarea trupului de foarte multe boli. Din punct de vedere financiar, poate sa fie la îndemâna populatiei nevoiase.

Cert este ca oamenii, învatând sa-i asculte pe medici, învata sa-L asculte si pe Dumnezeu, capatând deprinderea ascultarii, iar medicii, la rândul lor, trebuie sa asculte si sa afle ca daca nu toate bolile pot fi vindecate de medicina, stiinta, cunoastere, întelepciune sau tehnica, le vindeca credinta fierbinte si desavârsita în Dumnezeu. Sa asculte si sa creada ca : ”cele ce la oameni sunt cu neputinta, la Dumnezeu sunt cu putinta” si, unde voieste Dumnezeu, se biruieste rânduiala firii.

METODICA PREPARARII SI ADMINISTRARII AUTOVACCINULUI ANTIGRIPAL

Marile epidemii devastatoare, datorita vaccinarilor si antibioticelor, au fost eradicate.

Se pare ca epidemia de gripa ramâne cel mai greu de stapânit, din cauza ca agentul patogen, virusul gripal, îsi schimba antigenitatea de la epidemie la epidemie si de la an la an.

Astfel, Stockvaccinul standard este preparat cu virusul din epidemia anterioara, obtinându-se imunitate de specie, care are o eficienta redusa, asa cum s-a observat de-a lungul anilor.

Prepararea unui vaccin cu virusul din epidemie ar fi ideala, caci s-ar obtine o imunitate specifica de suse (tulpina) cu eficienta maxima. Dar cele 30 de zile, necesare izolarii, prepararii si obtinerii imunitatii dupa injectare, fac ca profilaxia sa devina inoperanta, datorita aparitiei explozive si de scurta durata (2-3 luni) a epidemiei.

Epidemia de gripa, cu exacerbarea patogenitatii virusului, este foarte periculoasa pentru bolnavii cronici, cu sistemul imunitar epuizat, caci microbii “oportunisti” devin agresori foarte patogeni, conducând chiar la decese, mai ales prin bronhopneumoniile în care antibioticele sunt ineficiente uneori.

Odata îmbolnavirea produsa, se va prepara si administra autovaccinul celulomicrobian total rapid.

În cazul gripei, autovaccinul antigripal se prepara dupa 50-60 minute de la aparitia simptomelor de boala. Acestea sunt: iritarea mucoaselor si a cavitatii naso-faringo-bronsice, secretii apoase sau mucopurulente, dureri de muschi, tuse, febra, prinderea ganglionilor, frisoane.

Preparare: se începe cu gargara si spalatura bucala, folosind o priza de apa de 250 ml, pâna se obtine o solutie opaca. Daca secretiile sunt consistente, se bat cu furculita. Apa plimbata energic prin gura si gât se strânge treptat într-un borcan si se fierbe la 100 grade în “bain-marie” timp de 2 ore într-o sticla de 250 cmc.

În timp ce apa fierbe, se face o baie fierbinte la picioare aproximativ 30', pâna când acestea se înrosesc. Se trag în picioare ciorapi grosi de lâna si ne asezam repede în pat la caldura pentru transpiratie. E un lucru dovedit ca masarea faringelui prin gargara si caldura la picioare stimuleaza sistemul imunoformator asa dupa cum au aratat într-un experiment publicat la Paris de prof. dr. Suteu I., dr. Giurgiu T., dr. Ionescu P. si dr. Safta T.

Apoi se începe administrarea autovaccinului: câte o lingura sub limba, la fiecare ora. Administrarea va continua 24 de ore, chiar si dupa disparitia simptomelor de boala.

Este bine ca administrarea vaccinului sa fie însotita de vitamine (A+D2 buvabile, A forte si E forte). Daca autovaccinul se prepara dupa 50-60 minute de la aparitia simptomelor, acestea trebuie sa dispara în 5-6 ore. Daca el se face dupa 48 ore de la declansarea bolii, vindecarea are loc dupa 6-7 zile. Dar, daca dupa procedurile amintite (gargara, baie la picioare), nu cedeaza cât de cât, înseamna ca situatia e mai grava: în gât se poate afla un streptococ hemolitic si atunci e nevoie de prezenta medicului si de administrarea de antibiotice.

În general, sistemul imunitar reactioneaza eficient si cu promptitudine, pentru ca germenii morti din autovaccinul rapid sunt segmentati si asimilati mai repede decât germenii vii, care ramân în cavitatea bucala mai multa vreme si întârzie fabricarea anticorpilor.

Germenii morti din autovaccinul rapid ajunsi în aceasta stare atenuata datorita fierberii la 100°, prin antigenele pe care le contin, introduse din nou în organism, prin sistemul imunoformator, declanseaza producerea substantei numita anticorp, replica identica a antigenelor.

Cuplarea antigenelor cu anticorpii neutralizeaza agresiunea, iar când anticorpii sunt foarte multi, imunitatea devine puternica, înlaturând recidivele.

Fata de vaccinurile Stock standard, ce se gasesc prin farmacii, ce produc imunitate specifica de specie, cu eficienta redusa, autovaccinul rapid produce imunitate specifica de tulpina (susa) cu maxima eficienta, datorita faptului ca organismul intra în contact rapid cu propriii lui germeni, fabricând, cum de altfel am amintit mai înainte, anticorpi specifici de tulpina (susa).(vezi anexa 3)

Acest tratament simplu si foarte actual, ce si-l pot prepara oamenii acasa, îl propune doctorita Judith Ardeleanu spre administrare la toata populatia sanatoasa, odata cu aparitia epidemiei, câte 5 linguri pe zi, 10 zile, datorita eficientei deja constatata la multe persoane ce si l-au administrat preventiv.

C. IMUNOTERAPIA SUFLETEASCA

Încercând sa privim din nou cu ochi duhovnicesti acelasi episod biblic al Vechiului Testament, putem constata urmatoarele aspecte:

¨ iesirea de sub ascultarea legii de vietuire morala, data de Dumnezeu prin gura lui Moise, a dus la aparitia serpilor veninosi care, prin muscaturile lor, provocau moartea;

¨ serpii simbolizeaza lucrarea diavolului, care vine asupra omului sub forma patimilor în toata varietatea lor, atunci când acesta este lipsit de haina protectoare a proniei ceresti;

¨ moartea trupului a fost învinsa atunci când cei în cauza au facut ascultare de cuvântul lui Dumnezeu.

Revenind în contemporaneitate, putem constata cu amaraciune ca, la baza aparitiei bolilor fara leac si a mortii înainte de vreme, stau tot aceleasi cauze:

Ř iesirea de sub ascultarea Bisericii si a slujitorilor sai;

Ř necredinta în Dumnezeu si indiferenta religioasa;

Ř mândria si desfrânarea cu toate fiicele ei.

Ne aflam în momentul când ne pecetluim voit cu lucrarea diavolului, dezbracându-ne de haina protectoare a botezului, refuzând sa lasam sa intre în noi lucrarile sfintitoare ale Tainelor Dumnezeiesti.

Pagubit de absenta îndelungata a energiilor harice necreate, sistemului imunitar îi scad fortele de aparare si, în anumite momente critice ale vietii, nu mai poate tine sub control agresivitatea microbiana, ducând la aparitia bolilor. În consecinta, putem afirma cu siguranta ca omul este creatorul bolilor sale sufletesti si trupesti, prin însusirea starilor de pacatosenie, care au dus la îndepartarea Harului Dumnezeiesc.

Singura solutie de iesire din acest impas al mortii sufletesti si trupesti ramâne numai acceptarea cu credinta puternica a mijloacelor de imunizare sufleteasca pe care ni le pune la dispozitie Biserica lui Hristos. Acestea sunt:

Ř respectarea poruncilor;

Ř respectarea Legii Botezului si împlinirea Tainelor lui Hristos;

Ř cunoasterea si respectarea Legii Harului în care am fost binecuvântati sa vietuim. Toate acestea la rândul lor, odata cu sfintirea zidirii umane, sporesc imunitatea organismului prin activarea centrilor mintali, endocrin si imunoformatori.

Dobândind libertatea fata de patimi, vom îndrepta partile pasionale de la cele rele spre cele bune, spre cele dumnezeiesti care sunt izvor de sanatate si bucurie sfânta.

Sanatatea si bucuria dumnezeiasca dobândita în suflet, prin harul dumnezeiesc, se va da si trupului ca o arvuna a viitoarei lui nestricaciuni.

“Domnul este ajutorul si aparatorul meu; în El a nadajduit inima mea si mi-a ajutat.

Si a înflorit trupul meu si de bunavoia mea Îl voi lauda pe El”. (Ps. 27, 9-10)

ASPECTE PRIVIND ISPITA SI SUFERINTA ÎN VIATA CRESTINA

a. Aspecte privind ispita

Toate pacatele si faradelegile din lume rezulta din sapte pacate de moarte: mândria, iubirea de argint, curvia, mânia, lacomia pântecelui, zavistia si lenea. Cu acestea ne dau razboi trei vrajmasi mari: trupul, lumea si diavolul.

Trupul ne îndeamna, ne sileste si ne trage aruncându-ne în curvie, lacomia pântecelui si în lene.

Lumea ne trage spre iubirea de argint si pofta nesaturata a lucrurilor celor pamântesti.

Diavolul ne împinge la mândrie, la mânie si la zavistie.

Omul a fost lasat de Dumnezeu sa fie ispitit de diavol si de slugile lui, oamenii cei rai (Iacob 1, 13), “spre încercarea dragostei fata de Dumnezeu” (Deuteronom 8, 2); spre încercarea supunerii noastre (Deuteronom 8, 2); spre încercarea nedoririi de câstig (Iov 1, 9, 12). De fapt, ispitele corespund întotdeauna slabiciunii firii omenesti. Celor mai tari în credinta, le rânduieste Dumnezeu ispite mai grele, ca sa sporeasca în sfintenie si sa se învredniceasca de cununi mai mari. Iar celor mai slabi în credinta si rabdare, le rânduieste pronia divina ispite usoare, ca sa le poata birui si sa nu deznadajduiasca.

Iata ce spune proorocul David în acest sens: “Nu va lasa Domnul toiagul pacatosilor peste soarta dreptilor pâna la sfârsit, ca sa nu-si tinda dreptii spre faradelegi mâinile lor”. (Psalmi 124, 3)

Crestinul este ispitit de diavol din opt parti, dupa marturia Sfântului Meletie Marturisitorul, si anume:

1. De sus ne ispitim când ne silim la nevointe si virtuti peste puterile noastre proprii. Adica post pâna la epuizare, osteneala peste masura trupului, priveghere de toata noaptea si alte fapte bune, la care abia ajung cei desavârsiti.

2. De jos ne ispitim de diavoli prin moleseala si lenevire la lucrarea faptelor bune, slabindu-ne astfel vointa, ratiunea, mustrarea constiintei, barbatia si staruinta în lupta cea duhovniceasca.

3. Din stânga ne ispitesc diavolii prin patimi trupesti de tot felul, prin betie, lacomie, zgârcenie, mânie, ura, razbunare si tot felul de rautati trupesti si sufletesti.

4. Din partea dreapta ne ispitesc diavolii prin patimi sufletesti si rationale subtiri, greu de deslusit si foarte greu de cunoscut si biruit, cum sunt: mândria, trufia, parerea de sine, slava desarta, osândirea altora, razvratirea mintii, neascultarea, egoismul, eresurile, sectele, încrederea prea mare în mila lui Dumnezeu, cugetarea înalta, hula, îndoiala, necredinta, visurile, vedeniile, vrajitoria si altele.

5. Din fata ne ispitesc si ne tulbura diavolii cu nalucirea celor viitoare, adica ne arunca în griji, în banuieli asupra altora si în osteneli trupesti peste puteri pentru “ziua de mâine”, ca si cum Dumnezeu nu ne-ar purta de grija în toata viata. Cei ispititi de aceste gânduri aduna averi pentru batrânete, se ostenesc numai pentru viata aceasta, se tem ca nu vor avea ce mânca si ce bea, îsi avorteaza copiii, spunând ca nu vor avea cu ce-i hrani, se cearta pentru averi, sunt foarte zgârciti si iubitori de bani, nu fac milostenie si sunt egoisti.

6. Din spate ne ispitesc diavolii cu aducerile aminte ale pacatelor care ne-au stapânit în tinerete, îndemnându-ne sa le facem din nou.

7. Dinlauntru, adica din inima, ne ispitesc vrajmasii cu toate patimile care stapânesc inima, precum: mânia, rautatea, pofta, razbunarea, zavistia, mândria si celelalte, cum spune Domnul: “Iar ce iese din gura, iese din inima, si aceasta spurca pe om. Caci din inima ies gândurile cele rele, uciderile, desfrânarile, marturiile mincinoase, hulele...”(Matei 15, 18-19)

8. Din afara ne ispitesc si ne biruiesc diavolii prin cele cinci simturi, care sunt ferestrele sufletului. Mai ales prin vedere, prin auzire si prin limba. Despre ispitele ce intra în inima prin simtiri auzim pe proorocul Isaia, zicând: “Doamne, a intrat moartea prin ferestrele noastre”.

Iata, dar, ca din toate partile satana arunca sagetile asupra noastra, cautând sa ne raneasca prin pacate si sa ne traga la pierzare.

Diavolul nu ne sileste la pacat, ci doar ne forteaza vointa noastra, atâta patimile si pornirile trupesti si sufletesti ale firii noastre, creeaza ocazii de pacat, aducându-ne aminte mereu de caderile noastre. El asteapta doar ca omul sa slabeasca în vointa si în rugaciune, fapt care-l va determina sa accepte pacatul, facându-l raspunzator de acesta.

De aceea, i s-a rânduit omului înger pazitor ca sa-l ajute, i s-a dat harul Duhului Sfânt ca sa-l întareasca, i s-a rânduit Biserica, spovedanie, adica baie de curatie a pacatelor si duhovnic sa-l dezlege si sa-l sfatuiasca. De aceea, i s-a hotarât omului plata, daca biruieste, sau osânda, daca este biruit.

Cele mai puternice arme cu care biruim toate cursele si ispitele diavolului sunt: rugaciunea staruitoare cu lacrimi, cu post, cu inima înfrânta si smerita, socotindu-ne cei mai pacatosi, considerând ca pentru pacatele si mândria noastra suntem ispititi.

Alte arme în vreme de ispite sunt: rabdarea ispitelor cu barbatie, marturisirea deasa a gândurilor, citirea cartilor sfinte, ocolirea pricinilor de pacat, Sfânta Împartasanie, tacerea, înstrainarea de cele pamântesti si altele.

Dumnezeu a îngaduit diavolului sa ispiteasca pe om, ca sa-l faca mai tare în credinta, ca omul sa-si puna toata nadejdea mântuirii numai în Dumnezeu, iar nu în puterile sale, pentru ca omul credincios sa-si agoniseasca mai multa plata de la Dumnezeu.

b. Aspecte privind suferinta

Omul este nascut pentru suferinta (Iov 5, 7). Iar Sfântul Pavel zice ca toata faptura este în suferinta (Romani 8, 21).

Scopul suferintei pentru crestini este unul singur: ispasirea pacatelor pe pamânt prin tot felul de boli, necazuri si dureri, spre curatirea si mântuirea sufletului.

Pentru cei rai, care nu voiesc sa se îndrepte, sa se pocaiasca, suferinta de pe pamânt ramâne ca o arvuna a suferintelor celor vesnice. Iar pentru cei ce primesc suferinta cu rabdare si cu multumire catre Dumnezeu si se întorc la pocainta, suferinta, de orice fel ar fi, este cea mai buna cale de îndreptare si ispasire a pacatelor, izbavindu-i prin aceasta de chinurile cele vesnice.

Suferinta este rânduita de sus spre mântuire, spre ispitire, spre iertarea pacatelor si spre crestere duhovniceasca. Numai sa o primim cu multumire, ca din mâna lui Dumnezeu, precum spune si proorocul David: “Toiagul Tau si varga Ta, acestea m-au mângâiat”. (Ps. 22, 5)

Rabdarea în suferinta sporeste în noi prin rugaciune, prin spovedanie deasa si prin Sfânta Împartasanie, prin citirea cartilor sfinte, prin cugetarea la patimile Domnului nostru Iisus Hristos si ale tuturor sfintilor Lui, prin cercetarea celor ce sunt în suferinte mai grele decât ale noastre si prin cugetarea la fericirea vesnica din Rai.

Nu exista alta cale de mântuire decât numai prin cruce, prin suferinta, prin rabdare si jertfa, precum spune Mântuitorul: “Întru rabdarea voastra veti dobândi sufletele voastre (Luca 21, 19). Cel ce va rabda pâna la sfârsit, acela se va mântui”. (Matei 24, 13)

Reamintim ca Biserica a rânduit diferite rugaciuni pentru alinarea si vindecarea suferintei. Cea mai importanta rugaciune si slujba pentru cei bolnavi este Taina Sfântului Maslu, precum si diferite molitfe pentru dobândirea sanatatii.

Datoria crestinilor, fata de cei în suferinta, este ca sa-i ajute dupa putere, atât prin mijloace materiale, cât si prin mijloace spirituale: rugaciune pentru cei bolnavi, îmbarbatare prin cuvinte duhovnicesti, compatimire, mângâiere etc., asa cum ne învata Sfântul Apostol Pavel, care zice:

“Bucurati-va cu cei ce se bucura si plângeti cu cei ce plâng”. (Romani 12, 15)

Marele Atanasie întreaba pe Sfântul Nifon înainte de a pleca la Domnul:

“- Parinte, are omul oarecare folos din boala sau nu ? Sfântul a raspuns:

- Precum se curata aurul de rugina arzându-se în foc, asa si omul bolnav se curateste de pacatele sale”. (V. Sf. 23 a XII-a pg. 1203)

IV. ASPECTE PRIVIND TERAPEUTICA BOLILOR MINTALE

Ne straduim, în continuare, sa oferim bunilor crestini câteva aspecte legate de una din cele mai grele patimiri - boala mintala.

Sfintii Parinti au analizat bolile mintale, luând în calcul cele trei dimensiuni ale fiintei omenesti: trupeasca, psihica si spirituala. De aceea, fenomenul nebuniei n-au uitat niciodata sa-l înfatiseze în functie de relatia cu Dumnezeu si în raport cu devenirea fiintei umane.

Din acest punct de vedere, suferintele de acest tip se categorisesc în:

A. boli mintale de origine somatica (trupeasca);

B. boli mintale de origine demonica;

C. boli mintale de origine spirituala.

Grija Sfintilor Parinti, cum ar fi de exemplu Sfântul Teodosie, de a-i face pe bolnavii mintali sa participe activ la vindecarea lor, dovedeste respectul care le este aratat, încrederea care li se acorda, refuzul de a-i considera drept simpli pacienti, total supusi puterii terapeutului sau dependenti de rezultatele unei terapeutici externe.

A. Nebunia de origine somatica (trupeasca)

În general, are origini fiziologice, ducând la alterarea naturii umane. Cauzele pot fi: alcoolul, drogurile, anumite substante toxice, febra puternica, suprasolicitarile sau leziuni provocate de traumatisme care pot sa atace facultatile mintale. În cazul unor asemenea boli, care au ca efect degradarea sau chiar anularea facultatilor psihice, eliminarea cauzelor fizice înlatura si tulburarile psihice. Tratamentul medical va avea misiunea de a readuce trupul la starea lui normala, de a-i reda ordinea naturii lui, astfel încât sa-i permita sufletului, ramas intact în esenta lui, sa se exprime din nou normal prin intermediul sau.

Tratamentul sufletesc va fi dat de parintele duhovnic, în functie de neputinta fiecaruia, la Sfânta Taina a Spovedaniei.

B. Nebunia de origine demonica

Desi rolul activitatii demonice este, în zilele noastre, daca nu ignorat, macar subestimat de multi oameni, inclusiv din rândul crestinilor (în ciuda numeroaselor referiri care se fac despre ei în Sf. Scriptura, texte liturgice, scrieri patristice, lucrari aghiografice), cazurile de boli mintale de origine demonica sunt din ce în ce mai frecvente.

Aceasta boala nu poate fi redusa doar la o cauza mecanica, pur fiziologica. Ea se datoreaza instalarii duhurilor rele, atunci când omul nu mai este protejat de puterea Duhului Sfânt. Cel mai adesea apar astfel de tulburari în urma unei neglijente spirituale.

Daca crestinul îsi întoarce o clipa fata de la harul care constituie un fel de zid de aparare împrejurul sufletului sau, el devine vulnerabil puterii lui Satan, care, profitând de slabiciune, poate sa se introduca în citadela sufletului si sa semene acolo tulburare, care se poate manifesta în moduri si grade diferite.

Anumiti bolnavi mintali evoca în relatarile lor prezenta în ei, macar în anumite momente, a unei forte straine care-i împinge, împotriva propriei vointe, la anumite gânduri, cuvinte, actiuni, iar unii dintre ei prezinta ca pe o entitate demonica aceasta forta care le dicteaza, fata de ei însisi sau de ceilalti, comportari foarte clar negative, care pot sa mearga pâna la crima sau la sinucidere.

Daca omul si-a întors vointa de la lucrarea voii lui Dumnezeu, nu mai e nevoie ca demonii sa recurga la medierea trupului ca sa tulbure sufletul; ei pot patrunde direct acolo, pentru ca harul nu mai locuieste sufletul, si pot sa ajunga pâna la a-l poseda.

Sfântul Diadoh al Foticeei scria: “Jalea care apare atunci când Dumnezeu se departeaza, da pe mâna demonilor ca pe un prizonier sufletul pe care Dumnezeu refuza sa-l stapâneasca”.

Iar Sfântul Ioan Casian precizeaza: “S-a observat, duhurile necurate nu pot intra în cei pe care sunt pe cale sa-i posede decât facându-se stapâne în prealabil pe duhul si pe gândurile lor. Ele încep prin a-i lipsi de teama si de gândul de Dumnezeu si de meditatia duhovniceasca; apoi, atunci când îi vad dezarmati de ajutorul si de protectia divina, ele se precipita ca asupra unei prazi de acum înainte usor de subjugat, pentru a-si stabili acolo salasul lor, ca într-o posesiune care le e abandonata”.

Atunci când ia în posesie un suflet, diavolul se manifesta cu cea mai mare violenta, provocând adesea în el o stare de nebunie, datorita lipsei de ratiune, pentru ca de atunci înainte sa nu-si mai poata reveni.

Posesia si nebunia pe care diavolul o genereaza cel mai adesea îi pot atinge si pe crestinii care au regresat pe calea lor duhovniceasca si s-au îndepartat de Dumnezeu si s-au abandonat patimilor.

De asemenea, calugarii care nu îsi respecta juramântul facut la tunderea în monahism sau care se departeaza de la calea cea dreapta, prin practica aberanta a unei asceze rau-întelese, si care, mai ales, se încred în stradaniile lor, în ei însisi, si nu în Dumnezeu, sunt atinsi de tulburari psihice, prin actiunea lui Satan.

Permanent, trebuie sa avem în inima noastra cuvintele Domnului: “fara Mine nu puteti face nimic”. (Ioan 15, 5)

În general, sa nu uitam ca patimile, atâta vreme cât subzista în om, reprezinta prin ele însele o anumita forma si un anumit grad de posesie demonica. Acest tip de posesie îl priveste, deci, pe orice crestin prin aceea ca aceste patimi continua sa se manifeste într-un grad oarecare, atâta vreme cât el nu lucreaza pentru asemanarea cu Dumnezeu, caci ele reprezinta în el partea din vechiul om care, nefiind înca eliminata de har, ramâne deschisa influentei duhurilor rele si o manifesta. Cu toate acestea, crestinul, prin harul pe care l-a primit la botez, este eliberat de tirania dusmanului si pastreaza întotdeauna putinta de a se opune actiunii diabolice. Când harul revine în suflet, diavolul va fi iarasi expulzat, chiar daca aceasta cere uneori o lunga si grea lupta.

Manifestarea demonica, în moduri si grade diferite, ramâne, în esenta, taina lui Dumnezeu. Alegerea speciala a demonilor apare, totusi, în cazul în care omul se daruieste în mod voluntar si constient puterii Satanei, în cazul în care posesia si nebunia care rezulta din ea au fost induse de practici de vrajitorie sau de magie, ca si, în sfârsit, în cazurile în care se poate vedea în posesie/nebunie o încercare autorizata de Dumnezeu pentru a permite o purificare si un progres spiritual care, la unii, nu s-ar fi putut efectua altfel.

Referitor la aceasta ultima situatie, Sfântul Apostol Pavel ne arata: “Sa dati pe unul ca acesta Satanei, spre pieirea trupului, ca duhul sa se mântuiasca în ziua Domnului Iisus”. (I Corinteni 5, 5)

În toate cazurile în care omul se daruieste actiunii diabolice, Dumnezeu continua totusi sa-i asigure protectia Sa, marginind în anumite limite întinderea si manifestarea puterii demonilor.

Ei produc un rau secundar în creatie si nu pot distruge faptura lui Dumnezeu în esenta ei. Astfel, nici o forma de nebunie, oricât de grava ar fi, nu poate distruge chipul lui Dumnezeu din om. De-acum, când vedem un om stapânit de demon, pe de o parte sa-l iubim pe Domnul si pe de alta parte sa recunoastem rautatea duhului rau; caci posedatii ne ofera exemplul acestor doua lucruri: bunatatea lui Dumnezeu, care opreste si reprima acest invadator brutal, si perversitatea demonului, a carui unica dorinta este sa-l azvârle pe om în prapastie.

În legatura cu posedatii, pentru a ne mari elanul duhovnicesc, sa retinem ceea ce ne spune Sfântul Ioan Casian: “Trebuie sa credem cu statornicie în doua lucruri: în primul rând, ca nimeni nu e atentat de demoni fara îngaduinta lui Dumnezeu; în al doilea rând, ca tot ce ne vine de la Dumnezeu, chiar daca pe loc ne pare dureros sau sursa de bucurie, ne este trimis de un Parinte foarte iubitor si de cel mai compatimitor medic, spre marele nostru avantaj, având ca ultim sens îndreptarea omului”.

Terapeutica

Terapia, în aceste situatii, este puterea Harului Duhului Sfânt obtinuta prin ascultare, rugaciune, post si folosirea acelor mijloace harice ale Bisericii: semnul Sfintei Cruci, Mirul, Agheasma si toate celelalte care au fost descrise de-a lungul lucrarii. Toate însa vor trebui însotite de viata curata, de dragostea, smerenia, atât a bolnavului împreuna cu întreaga sa familie, cât si a slujitorilor Bisericii ce îngrijesc de aceste suflete. Prezenta unor suflete pure, ea însasi purifica atmosfera de idei, gânduri malefice, microbi ai raului, cauza a bolilor mintale si face pe asemenea bolnavi sa respire aerul binefacator, plin de har. În acest fel se poate realiza o mutatie, astfel încât binele sa fie contagios si nu raul, sanatatea si nu boala.

Familia, pe acesti bolnavi, trebuie sa-i priveasca ca pe o comoara de mare pret, pentru ca daca nu va ceda descurajarii în fata acestor situatii, datorita rabdarii, va deveni mostenitoare a Împaratiei cerurilor, dupa cum frumos ne îndeamna Domnul nostru Iisus Hristos: “Prin rabdarea voastra veti dobândi sufletele voastre”. (Luca 21, 19)

De asemenea, familia trebuie sa asigure, pentru cei posedati/nebuni, conditii materiale de viata care sa le favorizeze vindecarea, locul de odihna si linistea pentru ca sa poata fi protejati de agitatiile vietii curente si sa-si poata organiza viata dupa exigentele situatiei lor particulare. Trebuie, însa, sa se evite desfatarile si placerile, dupa cum ne spune de altfel si Sfântul Ioan Gura de Aur: “Este cu totul imposibil ca acela, care este posedat si care traieste în placeri si desfatari, sa fie vreodata eliberat de demonul care-l poseda. Caci, postul unit cu rugaciunea este remediul cel mai eficace si mai necesar pentru acest fel de boala”.

Dupa sfatul Sfintilor Parinti, posedatii trebuie sa participe pe cât posibil la vindecarea lor, sa-si întoarca vointa de la demoni si sa o îndrepte catre Dumnezeu. Dumnezeu, de fapt, nu acorda vindecarea decât acelora care I-o cer, caci El l-a creat pe om liber, îi respecta în toate împrejurarile vointa si n-ar putea sa actioneze împotriva ei.

Tulburarile nu au valoare în sine, nici nu pot fi prin sine o cauza de progres spiritual, ci prin depasirea pe care o ocazioneaza. Cel mai adesea, aceasta depasire nu este posibila, decât cu conditia ca acela care este atins de ele sa fie ghidat în atitudinea pe care trebuie s-o adopte în privinta lor, pentru a le face sa-i serveasca, spre binele sau.

Sfântul Teodosie îi învata, deci, înainte de toate, pe cei bolnavi sa-si îndure suferintele, sa traiasca cu ele si, stiind ca ele pot servi spre binele lor, daca sunt folosite corect, daca stiu sa le transforme în mijloc ascetic pentru a creste în virtuti, el îi îndeamna chiar sa multumeasca lui Dumnezeu pentru ele si sa le adopte ca si cum ar fi fost dorite.

Exista cazuri în care cei care sunt atinsi de nebunie, posedati sau bolnavi, au pierdut cunostinta a ceea ce sunt si a ceea ce fac. Este totusi posibil ca acestia sa primeasca eliberarea si vindecarea gratie credintei si rugaciunilor celor care-i înconjoara si-i întovarasesc, ca si prin cele ale omului înzestrat cu putere duhovniceasca, caruia îi sunt încredintati. Iar puterea de interventie a parintilor duhovnici pentru eliberarea celor pe care îl iau în grija este cu atât mai puternica, cu cât credinta celor care cer eliberarea celor posedati e mai ardenta si rugaciunile lor mai frecvente.

Eliberarea/vindecarea presupune o adevarata solidaritate în credinta si în compasiune, toate madularele suferind împreuna cu madularul care sufera (I Corinteni 12, 26), fiecare cerând eliberarea în numele acestuia, cu tot atâta si chiar mai multa putere decât ar putea avea acesta sa ceara, daca ar avea o constiinta clara a starii sale si suficienta vointa pentru ca sa iasa din ea.

Familia sa se straduiasca pentru o unire mai mare, pentru o integrare spirituala înainte de toate, sa se elibereze de patimi si sa vietuiasca virtuos prin împlinirea poruncilor. Hristos raspunde la apelul familiei pe masura credintei acesteia în Atotputernicia Sa. Aceasta presupune o credinta fara fisura a întregii familii, puritatea inimilor, profunda umilinta si o mare compasiune pentru cel care este victima diavolului.

Sfântul Ap. Pavel recomanda tuturor: “Purtati-va sarcinile unii altora”. (Galateni 6, 2)

Ca un om poate fi slobozit prin rugaciunea unuia sau a mai multora ne este clar aratat în Evanghelii, prin pilda slabanogului: nu vazând credinta sa l-a vindecat Hristos, ci pe cea a celor care I-l aduc (Mt. 9, 2; Mc. 2, 5; Lc. 5, 20). Familia, prin solidaritatea si unirea în Duhul Sfânt, face ca rugaciunile ei catre Dumnezeu sa capete o mare putere. Astfel, Hristos zice: “Daca doi dintre voi se vor învoi pe pamânt în privinta unui lucru pe care-l vor cere, se va da lor de catre Tatal Meu, Care este în ceruri. Ca unde sunt doi sau trei, adunati în numele Meu, acolo sunt si Eu, în mijlocul lor”. (Mt. 18, 19-20) Astfel, rugaciunea comunitara pentru bolnavi apare ca forma cea mai buna de rugaciune pentru a dobândi harul tamaduitor de la Dumnezeu.

“Rugati-va unii pentru altii, ca sa va vindecati”, recomanda Sf. Apostol Iacov. (5, 16)

În acest sens, sugeram familiilor, care se confrunta cu aceste situatii, ca e bine ca acesti bolnavi sa fie dusi la manastiri, pentru ca acolo au cea mai mare sansa de a-si redobândi sanatatea, pentru ca acolo este invocat cu cea mai mare forta harul tamaduitor al lui Dumnezeu, pentru ca acolo se gasesc oameni, în Duh, obisnuiti cu rabdarea, predispusi la compasiune si zelosi în mila, care reusesc sa-i faca pe suferinzi sa participe printr-o simbioza, chiar inconstienta, la calitatile lor. Apropierea de oamenii sfintiti, în manastire, poate si ea sa fie de un mare folos, datorita harului care emana din persoana lor si iradiaza departe în jurul lor si datorita linistii care rezulta la simpla lor vedere sau la simpla lor prezenta, chiar tacuta.

Eliberarea/vindecarea se obtine întotdeauna prin rugaciunea preotului, care reprezinta fundamentul esential si indispensabil pentru ea. De aceea, rugam cititorii sa revada cu atentie informatiile prezentate, legate de intrarea sub ascultarea unui parinte duhovnic iscusit.

Prin mijlocirea parintelui duhovnic, vindecarea survine adesea imediat, în mod miraculos, si omul se descopera total eliberat de nebunia/posesia sa, ca si cum n-ar fi fost atins niciodata de ea. Vietile Sfintilor ne dau nenumarate exemple ale acestor eliberari miraculoase.

Uneori, vindecarea nu este imediata; este cazul mai ales atunci când demonul care-l chinuie pe posedat opune o rezistenta speciala. Interventia duhovnicului ia atunci mai mult timp. În toate cazurile, eliberarea nu necesita perioade foarte lungi. Uneori, posedatii/nebunii se vindeca, dar se înbolnavesc din nou dupa aceea, daca sunt lasati sa recada în desfrâul lumii, pentru ca duhurile necurate revin în ei cu putere sporita.

Pentru a conserva folosul vindecarii lor, ei trebuie sa se aseze sub protectia lui Dumnezeu si sa persevereze pe drumul pe care i-au asezat parinti duhovnici. Daca-si vor pastra astfel harul lui Dumnezeu, nu mai este posibil ca demonii sa actioneze asupra lor.

Mai exista, de asemenea, si situatii fericite când un posedat/nebun, prin credinta si rugaciunea sa din momentele de luciditate sau ale familiei, poate obtine eliberarea prin mijlocirea unui sfânt ceresc. În rugaciunile noastre, noi îi chemam pe sfinti sa mijloceasca pentru noi la Dumnezeu, ca unii ce sunt casnicii Sai (Efeseni 11, 19, 20) si astfel le cinstim moastele facatoare de minuni. Sfântul ale carui moaste se afla în biserica respectiva, în piciorul Sfintei Mese sau în Antimis, este prezent permanent prin har, adica prin energiile necreate ale Sfântului Duh. Aceste energii exista în toate locurile sfinte si sfintite. Obârsia acestor energii este la Dumnezeu, care le trimite acolo unde sunt chemate prin rugaciuni si se pastreaza în Sfintele moaste prin harul divin. Sfintii sunt prezenti în moastele lor, dupa cum sunt prezenti, prin har, si în icoanele care reprezinta chipul lor. Este un mare dar de la Dumnezeu, pentru noi oamenii, de a ne atinge de sfintele moaste, de a trai sa le vedem si sa ne rugam la acele moaste. Pe noi românii ne-a înzestrat Dumnezeu cu multe asemenea Sfinte moaste, care ne pazesc si ne ajuta la orice nevoie. De pilda, în Bucuresti, la catedrala patriarhala, se afla moastele Sf. Dimitrie Basarabov, al carui trup este intact de sapte-opt secole (sec. XII-XIII).

Dupa aceasta scurta incursiune în tainica si fascinanta problematica a vindecarii, nu ne ramâne decât sa învatam sa folosim aceasta putere de vindecare a crestinismului.

Astfel, împlinind toate cu credinta, rugaciune si post, familia si sfintitii slujitori reusesc sa apropie, sa amestece, sa contopeasca psihicul si fizicul bolnavului cu puterea necreata a Duhului Sfânt, realizând armonia si echilibrul, prin conlucrarea energiilor personale cu energiile dumnezeiesti.

Patimasii si posedatii e bine sa nu se apropie pentru o perioada, atât cât îi va sfatui preotul duhovnic, de Sfânta Împartasanie.

Ea trebuie luata atunci când împricinatii sunt într-o stare de suficienta constienta, având consideratia ca Sfânta Împartasanie este un scop si nu un mijloc. De asemenea, li se recomanda celor în cauza sa participe numai la prima parte a Sfintei Liturghii, adica “sa asculte potrivit prescriptiilor preasfintei ierarhii, psalmodierea si dumnezeiasca comemorare a Sfintelor Scripturi” (Dionisie Areopagitul). Ascultarea Sfintelor Scripturi, posedatii sunt obligati s-o faca, pentru ca e destinata sa le favorizeze schimbarea si sa-i faca sa regaseasca bunurile esentiale de la care s-au întors. În rest, excluzând partea a doua a Sfintei Liturghii, pot participa la toate slujbele ce se oficiaza în Biserica.

Un alt aspect pe care dorim sa-l amintim este ca “Evanghelia ne încredinteaza ca acela care-si va numi fratele nebun nu va scapa de flacarile iadului”. Este un pacat grav sa-l socotesti nebun pe un om, pentru ca asta înseamna sa-l reduci la o aparenta exterioara sau chiar la o realitate interioara care nu constituie fiinta sa fundamentala; înseamna sa-l reduci la un aspect al lui care nu e esential; înseamna sa nu vezi ca el este în realitate altcineva; înseamna sa-i negi adevarata personalitate si sa uiti ca el are, înainte de toate, chipul lui Dumnezeu si e chemat sa fie fiu al lui Dumnezeu.

E bine sa nu uitam ca fiecare din noi este un unicat în univers, iar diavolul si-a creat o strategie a sa pentru a lupta împotriva fiecareia dintre persoanele umane.

Omul va putea birui aceste tulburari ale vietii numai în Biserica lui Hristos. “Îmbracati-va cu toate armele lui Dumnezeu, ca sa puteti sta împotriva uneltirilor diavolului”. (Efeseni 6, 11) “Faceti poruncile Mele si toate hotarârile Mele; faceti si paziti toate acestea si veti locui linistiti pe pamânt”. (Leviticul 25, 18)

C. Nebunia de origine spirituala

Dupa învatatura Sfintilor Parinti, cauzele nebuniei de origine spirituala sunt atribuite modului gresit al oamenilor de exercitare a facultatilor psihice umane, pervertirii si degradarii cunoasterii, prin pacat.

“Viata vesnica aceasta este: sa te cunoasca pe Tine singurul Dumnezeu adevarat si pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis”. (Ioan 17, 3)

Aceasta boala consta fundamental în ignorarea lui Dumnezeu. Adam, spune Sf. Maxim, a ajuns bolnav din si prin ignorarea propriei sale cauze, origini. De aici întelegem ca a te separa de cauza ta, a fi taiat de la radacina, înseamna a nu te cunoaste pe tine, a te vesteji si altera ca o planta smulsa din solul ei fertil, lipsindu-te de gândirea lui Dumnezeu. Aici se afla deci radacina întregii suferinte si bolii omenesti.

Sf. Marcu Ascetul ne arata ca: “trei sunt uriasii care ucid sufletul: uitarea, ignoranta si lenea”, deci: uitarea lui Dumnezeu, ignorarea Lui si lenea duhovniceasca de a-L cauta. De aici rezulta boala si suferinta, ignorarea însasi a faptului ca suntem bolnavi.

Daca sanatatea trupeasca o simtim atunci când toate organele noastre (creier, inima, ficat etc.) functioneaza potrivit menirii lor si în unitate, logic ar fi ca si sanatatea sufleteasca, mintala sa o simtim când facultatile fundamentale ale sufletului (inteligenta, afectivitatea, vointa) sunt îndreptate, firesc, spre Dumnezeu si spre lume, când virtutile morale (întelepciunea, dreptatea, barbatia, stapânirea de sine, înfrânarea) îsi împlinesc chemarea lor dupa voia si poruncile lui Dumnezeu, când virtutile teologice (credinta, nadejdea si dragostea) sunt vii în Hristos Iisus, zidindu-ne dupa chipul si asemanarea Lui, sub acoperamântul smereniei. Iata deci parametrii sufletesti ce ne pot reda sentimentul normalitatii, sanatatii vietii si inimii, sanatatea sufletului nostru.

Contrariul, starea de boala, se manifesta înainte de toate în orgoliu, prin hipertrofia eului (supravalorizare), megalomania pâna la psihoza paranoica, nevroza isterica, narcisismul, anxietatea, agresivitatea, astenia pâna la acedie, simptomul depresiv, frica, melancolia.

De exemplu, cea mai mare parte a nevrozelor îsi gasesc, în mod vadit, o corespondenta în patima trufiei, asa cum o descriu Sfintii Parinti.

“Narcisismul” poate sa corespunda în aceeasi masura acestei patimi, dar legându-se înca si mai strâns de patima originala a “filaftiei” (iubirea pasionata de sine), care are ca obiect principal trupul.

Anxietatea si angoasa, prezente în cea mai mare parte a psihozelor si în toate nevrozele, pot fi raportate cu usurinta la suferintele fricii si tristetii, asa cum le concepe ascetica crestina rasariteana.

Agresivitatea, care se gaseste si ea în cele mai multe nevroze si în anumite psihoze, poate fi legata de suferinta “furiei”, în sensul larg pe care îl dau Sfintii Parinti.

Concluzia care se desprinde din aceste exemple este ca dezordinile spirituale se traduc inevitabil în suflet si trup prin tulburari patologice, ce tin de cele mai multe ori de ceea ce se numeste în mod curent “suferinta de a trai”.

În continuare, ne vom limita analiza doar asupra suferintelor de acedie si tristete, ale caror legaturi cu diversele forme de depresie sunt evidente si n-au întârziat, în ultimii ani, sa atraga atentia anumitor psihiatri, care s-au aratat foarte sensibili la finetea, la profunzimea si valoarea analizelor patristice.

1. Tristetea

Tristetea apare ca o stare de spirit alcatuita din descurajare, astenie, apasare si durere psihica, demoralizare, suferinta cumplita, îngreunare, depresie, însotite cel mai adesea, de anxietate sau chiar angoasa.

Aceasta stare poate avea cauze multiple, dar e întotdeauna alcatuita dintr-o reactie patologica a capacitatii irascibile sau a capacitatii de dorinta a sufletului si se gaseste, deci, legata esential de senzualitate sau de furie.

1. Cauze

a) frustrarea în dorinte

Sf. Evagrie remarca: “tristetea e alcatuita din nesatisfacerea unei dorinte trupesti”, iar “cel care iubeste lumea va fi de multe ori întristat”. În vreme ce “o dorinta e legata de orice patima”, fiecare patima e constant susceptibila sa produca tristete. De aceea, Sfântul Maxim afirma ca tristetea “este încheierea placerii simturilor”. Tristetea releva un atasament de bunurile sensibile ale celui pe care-l afecteaza, de valorile acestei lumi.

Sfânta Dorotheea din Gaza spune: “Cine nu dispretuieste toate bunurile materiale ... nu poate ... sa se elibereze de tristete.”Tristetea mai poate fi generata de invidia pentru vreun bun material sau moral posedat de un semen.

Ea poate avea, de asemenea, drept cauza o deceptie în aspiratia dupa onoruri si pare, deci, legata în mod necesar de cenodoxie (sau slava desarta).

b) mânia

“Tristetea, arata Sf. Evagrie, provine din gândurile de mânie”, iar “mânia este o dorinta de razbunare si razbunarea nesatisfacuta produce tristetea”.

Sfântul Maxim spune, în acelasi sens: “Tristetea si ranchiuna merg mâna-n mâna. Daca, deci, sufletul care încearca tristete atunci când îsi imagineaza chipul unui frate, aceasta e dovada ca îi poarta ranchiuna”.

Tristetea mai rezulta adesea din sentimentul ca mânia a fost excesiva sau disproportionata în raport cu ceea ce a motivat-o sau, dimpotriva, ca ea n-a fost suficienta, prin aceea ca n-a manifestat cu destula forta ceea ce se simtea sau n-a provocat celui sau celor carora li se adresa reactia scontata.

Tristetea poate fi produsa si de o ofensa sau de ceva ce subiectul considera ca atare.

În aproape toate aceste cazuri, aceasta patima releva un atasament fata de sine si se afla legata de vanitate si de orgoliu, ca de altfel mânia care-i urmeaza.

Ranchiuna, careia i se alatura adesea tristetea, reprezinta, de altfel, resentimentul orgoliului ranit, iar mânia, sursa a aceleiasi patimi, exprima frecvent o vointa de reafirmare, de înaltare, de reconvingere a eului fata de sine si de semeni.

c) Mai poate exista, în unele situatii, si o tristete fara motive, despre care Sfântul Ioan Casian noteaza ca “provine dintr-o anxietate sau dintr-o disperare fara motiv”.

d) Actiunea demonica joaca si ea un rol important în nasterea, dezvoltarea si perpetuarea tuturor formelor de tristete. “Gândurile care vin de la demoni sunt în primul rând tulburi si amestecate cu tristete”, noteaza Sfântul Varsanufie. Demonii îsi fac jocul lor pentru ca gasesc în suflet un teren favorabil si beneficiaza de o anumita participare (mai mult sau mai putin constienta) din partea vointei omului. Adesea, tristetea preexista interventiei directe a diavolului, iar acesta din urma nu face decât sa profite de situatie pentru a creste patima.

Patima tristetii poate lua forma extrema a disperarii. Diavolul joaca un rol deosebit de important în nasterea disperarii si poate provoca în suflet, prin intermediul acestei stari, consecinte catastrofale. În aceasta stare, omul îsi pierde speranta în Dumnezeu si, prin urmare, se rupe de El, sortindu-se mortii spirituale. “Întristarea lumii aduce moarte”, ne învata Sfântul Apostol Pavel. (II Corinteni 7,10)

Moartea spirituala duce mai departe la împietrirea inimii, stare la care Sfântul Apostol Pavel constata: “Din pricina împietririi inimii lor, acestia petrec în nesimtire si s-au dedat pe sine desfrânarii, savârsind cu nesat toate faptele necuratiei”. (Efeseni 4, 19)

Sursa de moarte spirituala, disperarea poate, de asemenea, sa îndemne omul la a-si darui mortii trupul, datorita imprimarii în sufletul sau a ideii de sinucidere si a incitarii lui în a o pune în practica.

Dorim sa mai notam ca unul din efectele specifice ale tristetii este acela de a îngreuna sufletul. Ea produce, de altfel, în întreaga fiinta omeneasca, o stare de astenie si de slabiciune, îl face nevolnic si-i paralizeaza activitatea. Acest ultim efect se dovedeste deosebit de grav în plan spiritual, unde îl priveaza pe om de orice dinamism, îi contracareaza eforturile ascetice, pustieste rugaciunea, în special atunci când ea urmeaza unei greseli. Asadar, din toate aceste motive, e considerata de Sfintii Parinti drept o boala a sufletului, a carei gravitate e mare, iar efectele puternice.

“Mare e împaratia tristetii, spune Sfântul Ioan Gura de Aur, e boala a spiritului care cere multa putere pentru a-i rezista cu curaj si pentru a respinge ce are ea mai rau”.

Terapeutica tristetii

În primul rând, cel în cauza trebuie ajutat sa înteleaga ca este bolnav si ca e necesara vointa sa pentru a se vindeca, iar în functie de cauzele care genereaza tristetea, terapeutica devine specifica.

a) În cazul frustrarii în dorinte, terapeutica tristetii implica în mod esential renuntarea la dorintele si placerile trupesti, mai precis la desfatarile lumii acesteia trecatoare.

Sfântul Maxim remarca: “Împotriva ... tristetii, dispretuieste ... lucrurile materiale”.

De asemenea, bolnavul trebuie adus la starea de indiferenta în privinta gloriei si a onorurilor pe care le poate primi din partea socialului. “Împotriva tristetii, dispretuieste gloria si obscuritatea” ne îndeamna în aceasta privinta Sfântul Maxim.

b) Am vazut ca mânia poate fi urmata de tristete sau poate sa fie consecinta unei ofense suferite, luând adesea forma ranchiunei.

Indicam:

Ř formarea convingerii celui care se mânie ca el este principalul vinovat de tulburarea sa;

Ř frecventarea (vizitarea) semenului incriminat, ce permite o vindecare mai rapida decât singuratatea;

Ř înfrânarea imaginatiei, ce se poate raspândi asemenea unui venin, ce poate otravi încetul cu încetul sufletul;

Ř sa nu se poarte pica ofensatorilor si sa fie considerati drept binefacatori, drept medici care lucreaza la vindecarea sufletului si sa li se aduca multumire;

Ř sa ne rugam pentru ofensatori si sa ne gândim la ei ca la persoane ce ne procura mari binefaceri, considerându-i medicii pe care ni i-a trimis Domnul, pentru a ne ajuta sa ne cunoastem boala;

Ř în orice împrejurare sa-i iertam pe ofensatori, sa abandonam ranchiuna fata de ei si sa dam dovada de bunavointa si bunatate.

Foarte important este ca starea de tristete, indiferent de cauza ei, sa fie dezvaluita si descrisa în fata parintilor duhovnici, la scaunul Sfintei Taine a Spovedaniei. Ei ne vor putea astfel elibera, prin puterea pe care le-a dat-o Domnul nostru Iisus Hristos, de gândurile ce ne-au cuprins; ne pot consola si îndruma corect. Astfel procedând, vom primi cel mai pretios ajutor, de neînlocuit, materializat în leacul consolarii si al vindecarii, pe care va trebui sa-l turnam zilnic pe rana sufletului nostru pâna la vindecare.

Întarind zilnic edificiul vietii sufletesti ce se sprijina pe cei trei piloni ai sai (rugaciunea, citirea din sfintele carti si osteneala trupului), vom putea învinge toate felurile de tristete, reintrând în armonie si echilibru cu Dumnezeu si cu semenii nostri.

2. Acedia

 Acedia corespunde unei stari de lenevie, de plictiseala, de dezgust, de aversiune, de oboseala, de demoralizare, de descurajare, de apatie, de lâncezeala, de nepasare, de somnolenta, de apasare a trupului, ca si a sufletului. Aceasta îl face pe om instabil din punct de vedere fizic si psihic. Când e singur, nu mai suporta sa ramâna în locul în care se gaseste: patima îl împinge sa iasa, sa se deplaseze, sa mearga dintr-un loc în altul. În general, el cauta cu orice pret contactul cu semenii.

Acedia poate, de asemenea, sa-l împinga pe om sa scape, mai ales de munca lui, pe care o face lipsita de satisfactie, îndemnându-l sa caute altele. Toate aceste stari, care se leaga de acedie, sunt însotite de neliniste sau de anxietate, care reprezinta, în afara dezgustului, o caracteristica fundamentala a acestei patimi.

E caracteristica pentru cei care se daruiesc vietii spirituale. Demonul acediei cauta sa-i întoarca de la caile Duhului, sa le împiedice în multe feluri activitatile pe care o astfel de viata le implica si, în special, sa distruga regularitatea si constanta disciplinei ascetice, sa întrerupa tacerea si imobilitatea. Crestinul, în aceasta situatie, devine indiferent la orice lucrare a lui Dumnezeu, înceteaza sa doreasca bunurile viitoare, merge pâna la a dispretui lucrurile duhovnicesti.

Acedia nu-i iarta nici pe cei care traiesc în afara oricarei discipline sau a oricarei activitati duhovnicesti. În acest caz, ia forma unui sentiment adesea obscur si confuz de insatisfactie, de plictiseala fata de ei însisi, de existenta, sau mai sunt afectati de o neliniste fara motiv.

La cei care duc o viata ascetica, atacurile acestui demon, manifestarile acestei patimi, îsi ating maximul de intensitate în preajma amiezii. Sfântul Isaac Sirul remarca faptul ca, la omul dotat cu însusiri duhovnicesti, “acedia vine din neatentia inteligentei”.

Realizând o întunecare generalizata a sufletului, acesta devine incapabil sa înteleaga adevarurile esentiale. Astfel, omul, prin aceasta patima, se afla întors si tinut la distanta de cunoasterea lui Dumnezeu.

Îmbinata cu tristetea, ea o sporeste, si se poate atunci cu usurinta sa se ajunga la disperare. Pe acest climat se poate aseza si spiritul de razbunare, care este sursa a mii de tentatii.

Mai amintim ca, din aceasta patima se pot naste toate celelalte patimi, iar fenomenul psihic al ei contine toate fenomenele bolilor psihice. Sfântul Ioan Scararul noteaza, în consecinta, ca “acedia este, pentru calugar, o moarte care-l strânge din toate partile”.

Astfel, în fata amplorii acestor efecte, Sfintii Parinti afirma ca acedia este cea mai apasatoare, cea mai coplesitoare dintre toate patimile, “cea mai grava dintre cele opt”, ca “nu exista patima mai grea decât ea”. Sfântul Isaac ajunge pâna la a spune ca ea face sufletul “sa încerce iadul”.

 Terapeutica acediei

 Particularitatea acediei de a naste din ea toate celelalte patimi necesita o terapeutica multiforma. Tratamentul trebuie sa angajeze activ deopotriva atât sufletul cât si trupul.

 Indicam:

Ř mai întâi boala sa fie data la lumina si sa fie reperata ca atare ;

Ř bolnavul sa se straduiasca sa nu paraseasca locul în care se gaseste sub nici un pretext ;

Ř când se manifesta tendinta somnolentei nejustificate, se cuvine a rezista toropelii si somnului .

Ř singura întâlnire profitabila sa fie cu preotul duhovnic care, în timpul Tainei Sfintei Spovedanii, îi va da lumina si forta de a se opune patimei si de a-si mentine echilibrul într-un progres îmbucurator. De aceea, se impune savârsirea tainei spovedaniei cât mai des, în functie de gravitatea si frecventa starilor amintite;

Principiul vindecarii de aceasta boala consta în relatia omului cu sine, iar nu a relatiilor sale cu aproapele. De aceea, falsa impresie ca bolnavul ar putea primi ajutor de la ceilalti este în majoritatea cazurilor înselatoare.

Ř bolnavul trebuie sa dea dovada de rabdare si perseverenta , virtutea rabdarii fiind unul din principalele leacuri pentru aceasta patima. “Prin rabdarea voastra veti dobândi sufletele voastre”. (Luca 21, 19);

Ř speranta ; ea apare drept un alt leac, care se adauga rabdarii. Un om “plin de speranta este distrugatorul acediei pe care o respinge înarmat cu aceasta arma” arata Sfântul Ioan Scararul. “Pentru ce esti mâhnit, suflete al meu, si pentru ce ma tulburi? Nadajduieste în Dumnezeu, ca-L voi lauda pe El; mântuirea fetei mele este Dumnezeul meu”. (Ps. 41, 6);

Ř pocainta, jalea si regretul ; “Fie ca acest tiran sa fie înlantuit de amintirea pacatelor noastre”, da sfat, la rândul sau, Sfântul Ioan Scararul, iar “cel care se supara pe sine nu cunoaste acedia”;

Ř lacrimile ; ele urmeaza pocaintei si jalei spirituale si apar în chip evident drept un remediu înca si mai puternic. “Ostenit-am întru suspinul meu, spala-voi în fiecare noapte patul meu, cu lacrimile mele asternutul meu îl voi uda”. (Ps. 6, 7);

Ř amintirea mortii; aceasta practica ascetica fundamentala consta, pentru om, din a-si aminti în permanenta ca este muritor si ca moartea lui poate surveni în orice clipa. Acestei “amintiri a mortii” i se adauga sfatul, formulat adesea de Sfintii Parinti, de “a trai în fiecare zi ca si cum ar fi ultima”, sfat care îl ajuta pe om sa traiasca cum trebuie “rascumparând vremea”, dupa cum spune Apostolul Pavel (Efeseni 5, 16) si sa traiasca astfel fiecare clipa cu maximum de intensitate spirituala, sa evite pacatul, sa puna în practica poruncile divine si sa se lase în grija Domnului. Sfântul Antonie cel Mare arata: “Ca sa nu fim nepasatori, e bine sa meditam asupra cuvântului Apostolului: «Mor în fiecare zi»”. (I Corinteni 15, 31) Într-adevar, daca traim ca si cum ar trebui sa murim în fiecare zi, nu vom pacatui, pentru ca la desteptare ne vom gândi ca nu vom rezista pâna seara si, la fel, când suntem pe punctul sa ne culcam, sa ne gândim ca nu ne vom mai trezi. “Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului, asa va înflori. Ca vânt a trecut peste el si nu va mai fi si nu se va mai cunoaste înca locul sau”. (Ps. 102; 15, 16) Toate aceste îndemnuri ne vor ajuta sa învingem demonul acediei, care “arata omului cât de lunga e durata vietii” (Sf. Evagrie), încercând sa-i inspire delasare si dezgust în fata dificultatilor care apar si, mai ales, în fata “ostenelilor ascezei”.

Ř frica de Dumnezeu , constituie si ea un puternic antidot împotriva acestei patimi;

Ř efortul fizic ; este un remediu important prescris de Sfintii Parinti. Osteneala trupului constituie unul din cei trei piloni ai vietii sufletesti, care trebuie întarit în fiecare zi, alaturi de rugaciune si citirea din Sfintele Carti. Tot învataturile patristice ne amintesc ca “Duhul Sfânt nu vine decât într-un trup istovit”, de aceea mai bine ne este “sa muncim degeaba, decât sa stam degeaba”. Eforturile fizice ne topesc gândurile si ne aduna mintea în lucrul mâinilor, ajutându-l pe om sa evite plictiseala, instabilitatea, apatia, somnolenta, care sunt parti constitutive ale patimii acediei si contribuie în acelasi timp la nasterea sau la pastrarea sârguintei, la continuitatea de prezenta, efort si atentie pe care le presupune viata spirituala si pe care acedia cauta sa le rupa. La acelasi efort ne îndeamna si Sfântul Apostol Pavel, adaugând mentiunea: “... Dar va îndemn, fratilor, sa prisositi mai mult! Si sa râvniti ca sa traiti în liniste, sa faceti fiecare cele ale sale si sa lucrati cu mâinile voastre precum v-am dat porunca. Asa încât sa umblati cuviinciosi fata de cei din afara (de Biserica) si sa nu aveti trebuinta de nimeni”. (I Tesaloniceni 4, 11) Acelasi sfat salvator de medic compatimitor, ce ne aduce vindecarea, îl gasim si în urmatorul citat al aceluiasi apostol: “Dar unora ca acestia le poruncim si-i rugam, în Domnul Iisus Hristos, ca sa munceasca în liniste si sa-si manânce pâinea lor”. (II Tesaloniceni 3, 12) Tot din acest text apostolic rezulta foarte clar ca cei cuprinsi de aceasta patima vor trebui sa renunte la mijloacele audio-vizuale si ziaristice, ce au pus stapânire, acum, la sfârsit de mileniu pe linistea sufletelor familiilor noastre, mijloace idolesti prin care aceasta groaznica patima sta mascata, agatându-se de ele, tulburându-ne mintea, risipindu-ne timpul, banii, legându-ne comportamentul de bunurile vietii pamântesti. În acelasi timp, suntem manipulati psihic, fara macar sa sesizam, sa ne pecetluim voit cu lucrarea diavolului, sa nu sesizam lucrarea permanenta a lui Dumnezeu din lume, sa nu folosim mijloacele de sfintire pe care ni le ofera Biserica lui Hristos, sa fim delasatori si ignoranti în promptitudinea restabilirii permanente a sanatatii sufletesti si trupesti, cu scopul de a pierde în final fericirea vesnica. Daca Sfântul Apostol Pavel ne-a pus într-o lumina clara valoarea terapeutica a sfaturilor legate de osteneala trupului, Sfântul Ioan Casian ne indica sa retinem si valoarea profilactica a efortului fizic, dându-ne recomandari potrivite celor sanatosi, “pentru ca ei sa poata pastra vesnic sanatatea”.

Ř rugaciunea; mergând mai departe cu remediile prescrise de Sfintii Parinti ne vom îndrepta atentia catre rugaciune, care constituie cel de-al doilea pilon al vietii sufletesti. Omul nu se poate elibera total de aceasta patima decât prin harul lui Dumnezeu, ce va veni asupra sa, atunci când îl cere, prin rugaciune. Fara acest remediu, toate celelalte remedii amintite pâna acum nu au decât un efect slab si partial, însa eficacitatea lor maxima o vor avea în urma rugaciunii particulare si în Biserica, prin care omul primeste ajutorul lui Dumnezeu. Desi acedia îl împinge pe om sa abandoneze rugaciunea si îl împiedica sa recurga la ea, familia sa-l încurajeze pe bolnav, sa se roage pentru el si sa-i îndemne pasii catre parintele duhovnic ca sa împlineasca taina restabilirii sufletesti (spovedania) cât mai des; obtinând astfel încrederea în fortele sale, capata puterea de a nu abandona rugaciunea sau sa o reia daca cumva a abandonat-o. Practica simultana a metaniilor este deosebit de recomandata în cazul acediei, pentru ca ea face sa participe imediat la rugaciune si trupul, pe care patima îl amortise, odata cu sufletul si contribuie la scoaterea omului din letargia lui. Psalmodierea (rostirea psalmilor) apare drept o rugaciune deosebit de eficace împotriva acediei, ca si rugaciunea inimii, dupa cum subliniaza Sfântul Diadoh al Foticeei : ”Vom scapa de aceasta impresie de nepasare si de lipsa de vlaga daca fixam spiritului nostru limite foarte înguste si ne îndreptam privirile pe gândul unic, la Dumnezeu”; într-adevar, numai asa spiritul va reveni repede la vârsta sa si va putea sa se sustraga acestei risipe nesabuite. Se cuvine, de asemenea, sa nu dam uitarii sfaturile primite de la duhovnic si sa cerem binecuvântarea acestuia pentru lucrarea rugaciunii ce dorim sa o împlinim, cu care vom obtine continuitate si calitate în rugaciune.

Ř citirea din Sfintele carti; ultima prescriptie importanta dintre remediile împotriva acediei este citirea din Sfintele carti, ce constituie al treilea pilon al vietii sufletesti. Pentru a ne ridica în fiecare zi si a înalta stacheta cât mai sus, pe acest drum al nesfârsitei perfectiuni, este necesar sa citim în fiecare zi si sa ne însusim strategia prin care oamenii, cu aceeasi suferinta ca a noastra, au reusit sa înfrunte patimile, sa se restabileasca permanent pâna la sfârsitul vietii pamântesti si sa devina mostenitori ai Împaratiei Cerurilor. De aceea, recomandam sa se citeasca zilnic din Proloagele editate pentru fiecare luna, viata si nevointele sfintilor ce se sarbatoresc în fiecare zi si cuvintele de învatatura ce le însotesc.

Aplicarea integrala a remediilor indicate împotriva acediei (lupta împotriva patimei, rezistenta care trebuie opusa acesteia, rabdarea de care sa se dea dovada, speranta ce trebuie sa se manifeste, doliul si lacrimile, amintirea mortii, osteneala trupului, rugaciunea si citirea din Sfintele carti) va avea ca rezultat dobândirea starii de calm (linistea sufleteasca), însotita de o bucurie infinita de viata ce ne va da elanul sa mergem înainte.

Parcurgând cele doua exemple de boli mintale cu origine spirituala, tristetea si acedia, am vazut cu totii, în primul rând, cum planul psihic se integreaza planului spiritual si este tributar acestuia, atât în ceea ce priveste etiologia, cât si terapeutica, iar, în al doilea rând, am vazut cum dimensiunea spirituala debordeaza si transcede dimensiunea psihica.

Bunul Dumnezeu sa ne lumineze mintile si inimile, sa întelegem si sa simtim toate aceste realitati binefacatoare pentru fiecare dintre noi.

V. SCOPUL VIETII CRESTINE

Lumea a fost creata de Dumnezeu, imprimându-i-se un anumit sens, si e condusa de Creator spre împlinirea sensului, concretizat în iubire si ascultare. Ea culmineaza în persoana umana care se misca spre unirea cu Persoana Suprema.

Viata fiecarui om este un dar ce i s-a încredintat, un talant ce trebuie sa fie exploatat pentru folosul omenirii, caci cea mai mare lucrare ce o poate face omul pe pamânt este a se îngriji de sufletul sau si al aproapelui sau.

Fiecaruia dintre noi i s-a dat un oarecare “timp al sau”, scurt dar suficient pentru câstigarea mântuirii si Împaratiei lui Dumnezeu.

Mântuirea noastra, exprimata prin dobândirea fericirii vesnice, nu se obtine numai prin stiinta, ci prin credinta puternica în Dumnezeu, libera de orice sovaiala.

“Anii nostri s-au socotit ca pânza unui paianjen; zilele anilor nostri sunt saptezeci de ani;

Iar de vor fi în putere, optzeci de ani, si ce este mai mult decât acestia, osteneala si durere”. (Ps. 89, 10-11)

Episcopul Kallistos Ware, în lucrarea Împaratia launtrica , compara existenta umana cu o carte: viata pamânteasca este doar prefata (introducerea cartii), iar viata viitoare este principalul ei continut. Momentul mortii nu este concluzia cartii, ci începutul primului capitol.

A. SCOPUL VIETII PAMÂNTESTI

În fiecare zi, pentru a trai, trupul nostru are nevoie de hrana si aer. Sufletul nostru însa are nevoie de Domnul si de harul Duhului Sfânt, fara care sufletul moare.

Omul a fost menit de Dumnezeu, prin constitutia sa psiho-somatica, sa fie inel de legatura între cer si pamânt si sa se înalte cu întreaga creatie spre Dumnezeu, ca sa se împartaseasca de nemurirea Lui.

Sfîntul Serafim de Sarov ne învata ca scopul vietii crestine este dobândirea Duhului Sfânt. Pentru a putea întelege problematica Duhului Sfânt, vom pleca de la adevarul de temelie al învataturii crestine - dogma Sfintei Treimi. Cuprinsul dogmei Sfintei Treimi ne dezvaluie adevarul ca Dumnezeu este Unul în Fiinta si întreit în persoane, Tatal, Fiul si Duhul Sfânt. Fiecare din cele trei persoane sau ipostase ale Sfintei Treimi este Dumnezeu adevarat ce se exprima prin Dumnezeu-Tatal, Dumnezeu-Fiul si Dumnezeu-Duhul Sfânt, având fiecare întreaga fiinta si toate atributele dumnezeiesti, fara sa fie trei Dumnezei, adica fara împartire sau despartire a fiintei si, totodata, fara sa se amestece sau sa contopeasca persoanele dumnezeiesti întreolalta. Sfânta Treime coboara catre lume prin fortele (puterile) divine (harice), care sunt energii necreate ce izvorasc din fiinta necreata a Sfintei Treimi, ca sa înalte lumea la comuniunea vietii vesnice.

Dumnezeu, Creatorul omului, Fiinta suprema, ramâne o taina în fiinta Sa personala, dar se face cunoscut si comunicabil prin energiile Sale necreate harice sfintitoare, ele fiind o manifestare a Fiintei dumnezeiesti. Sfintii Parinti au folosit în exprimarea acestor energii termenii de lucrari dumnezeiesti, lumina dumnezeiasca, spirit sfânt, har divin.

Harul divin se revarsa prin Duhul Sfânt asupra oamenilor în scopul mântuirii si sfintirii lor. Fiind unul singur, dupa natura sa, Harul divin se deosebeste pe de-o parte, dupa lucrarile si efectele sale asupra celor ce si le-au însusit, iar pe de alta parte, potrivit cu însusirile si aptitudinile celor ce l-au primit. E bine sa retinem aici ca toate cele sapte Sfinte Taine împartasesc har sfintitor, dar lucrarea acestora are la temelie pe cea începuta prin Taina Botezului. Din colaborarea omului cu harul, rezulta diferite daruri potrivit cu însusirile si capacitatile naturale ale lui. Dupa proorocirile proorocului Isaia (11, 2-3) darurile sunt în numar de sapte: al întelepciunii, al întelegerii, al sfatului, al puterii, al cunostintei, al bunei credinte (evlaviei) si al temerii de Dumnezeu. Acum întelegem clar de ce, în cazul celor bolnavi, este necesar a se dobândi harul vindecarii de la Dumnezeu, care ne va da pretiosul dar - SANATATEA (PUTEREA).

Dumnezeul Scripturii coboara pe firul energiilor necreate în întâmpinarea omului, pentru a-l smulge din indiferenta si ratacirea lui religioasa, pentru a-l înalta spre comuniunea cu Sine, pe calea unui progres spiritual infinit, în Hristos si Biserica, prin Duhul Sfânt, izvorul nesecat al energiilor necreate. De aceea, Sfântul Ap. Pavel vorbeste mereu despre Dumnezeu care lucreaza totul în toti. (I Cor. 2, 16) Astfel, prin energiile necreate, Dumnezeu este mai întâi trait de credinciosi si apoi cunoscut , fiindca rostul cunoasterii nu este cel de a satisface curiozitatile intelectuale ale mintii umane, ci de a contribui la desavârsirea spirituala si morala a întregului om. În acest sens, Sfântul Simeon Noul Teolog spune: “Dumnezeu este Lumina si cei pe care El îi face vrednici de a-L vedea, Îl vad ca lumina: cei care Îl primesc, Îl primesc ca lumina”.

În fiecare lucrare dumnezeiasca venita în lume, avem toate Persoanele Treimice întoarse catre noi. Fiecare lucrare provine din Tatal, se comunica prin Fiul în Duhul Sfânt. În acest plan al lucrarii dumnezeiesti, Duhul Sfânt vine prin Fiul, dar ramâne în Fiul, ca sa poata astfel înalta lumea catre Tatal. Nu exista lucrare a Tatalui si a Fiului care sa nu se realizeze prin Duhul Sfânt. Acesta fiind capatul întors catre lume a Sfintei Treimi.

De la pogorârea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii, când acesta a fost trimis în lume de Domnul nostru Iisus Hristos, spre a împlini lucrarea de mântuire a neamului omenesc, are loc restabilirea, purificarea, iluminarea, îndumnezeirea naturii umane si a întregii creatii prin aceste energii harice necreate sfintitoare ale Duhului Sfânt.

Coborârea energiilor necreate în adâncul fiintei umane realizeaza asemanarea cu Dumnezeu. Mijloacele prin care omul poate obtine asemanarea cu Dumnezeu sunt: ascultarea, rugaciunea, postul (asceza), multa rabdare, faptele bune si alte fapte virtuoase facute în numele lui Hristos.

Sfântul Simeon Noul Teolog afirma ca Fiul lui Dumnezeu este usa spre Tatal, iar Duhul Sfânt este cheia care ne deschide usa si daca usa nu se deschide, nu intra nimeni în casa Tatalui.

Reluând ideea ca obiectivul omului pe pamânt este dobândirea Duhului Sfânt, Sfântul Serafim de Sarov vrea sa ne spuna ca mereu trebuie ca Duhul Sfânt sa vina tot mai deplin, ca sa ni-L faca tot mai prezent în noi pe Hristos Cel Înviat, ca, numai împartasindu-ne de Duhul Sfânt, putem fi în comuniune cu Hristos. Numai înduhovnicindu-ne neîncetat si umplându-ne tot mai deplin de energiile Duhului Sfânt putem trai pe pamânt viata în Hristos, fiindca viata în Hristos este totuna cu viata în Duhul Sfânt si invers. (revedeti anexa 1)

Taina omului nu se afla în el însusi în mod autonom, ci în Arhetipul, în Modelul Divin. Asa cum adevarul icoanei se afla în persoana zugravita pe ea, tot asa si adevarul omului se afla în Modelul lui - Domnul nostru Iisus Hristos. Creat dupa chipul lui Dumnezeu, omul tinde prin însasi natura lui, prin însusi faptul ca este om, spre Cel ce este chipul sau dumnezeiesc: “Dumnezeu S-a facut om pentru ca omul sa se îndumnezeiasca”.

Unirea între om si Dumnezeu se realizeaza în momentul zamislirii, dar se aprofundeaza progresiv în timpul vietii sale pamântesti si se desavârseste la înviere, la a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos. Atunci pacatul va fi absorbit prin Sfintenia divina, iar moartea va fi absorbita de viata eterna. Unirea noastra cu Hristos este o unire în devenire, iar ea va deveni perfecta atunci când limitele existentei terestre vor fi depasite prin înviere.

În Hristos, omul se uneste cu Dumnezeu, cu semenii sai si cu lumea pe care o penetreaza cu spiritul sau uman, umplut de Dumnezeu: “dupa cum Tu, Parinte, esti în Mine si Eu în Tine, sa fie si ei în Noi una, ca lumea sa creada ca Tu M-ai trimis”. (Ioan 17, 21)

Înainte de a fi îmbracat în haine de piele, omul purta un vesmânt tesut din harul de lumina si slava lui Dumnezeu. Deci hainele primilor oameni erau haine de lumina, nu haine de piele. Opunându-se însa vointei dumnezeiesti, Adam n-a mai dat curs aspiratiei catre Arhetipul divin, ci s-a prabusit în materialitatea acestei lumi, alterând grav chipul lui Dumnezeu, pe care îl purta în fiinta sa si, odata cu aceasta, fiinta sa proprie pierdea haina de lumina.

În calitatea Sa de Ratiune suprema, Fiul lui Dumnezeu, în pilda “Fiului risipitor”, ne încurajeaza sa ne straduim a îmbraca din nou aceasta haina noua de lumina. Pe aceasta o putem tese numai prin prezenta interioara a harului Duhului Sfânt în natura noastra umana. Trebuie sa ne grabim sa dobândim aceasta haina cereasca, cu ajutorul faptelor virtuoase transformate în virtuti crestinesti (smerenia, milostenia, curatia, cumpatarea, îndelunga rabdare, blândetea si harnicia).

Prezenta interioara a harului în natura umana face ca ratiunea (cunoasterea) sa se extinda firesc de la cele naturale spre realitatile supranaturale ale lui Dumnezeu. Harul cunoasterii supranaturale a lui Dumnezeu se împartaseste omului credincios prin Sfintele Evanghelii (Matei, Marcu, Luca si Ioan) si Sfintele Taine, administrate de preot ca semn vazut al prezentei nevazute, personale a lui Hristos în Biserica. Prin patrunderea în inimile credinciosilor a cuvântului dumnezeiesc din Evanghelie, harul se adreseaza mai mult intelectului uman, iar prin Sfintele Taine mai mult trupului, dar în masura în care Sfintele Taine se adauga Evangheliei, harul îmbratiseaza întreaga fiinta psiho-somatica, patrunzând în adâncul ei, pentru a o purifica si sfinti în Hristos, înaltând pe oameni la comuniunea Sfintei Treimi. Aceasta înaltare (apropiere si comuniune) a oamenilor catre Dumnezeu nu se realizeaza numai prin lucrarea harului, ci si prin lucrarea omului dupa cerintele “Legii noi”, concretizata în ascultare, rugaciune, asceza, fapte bune si manifestarea dragostei fata de aproapele, ca expresie a dragostei fata de Dumnezeu. Prin aceasta împreuna lucrare a omului cu Dumnezeu, care poarta numele de Sinergie, se produce o modificare profunda în fiinta omului, care duce la îndumnezeirea lui.

Prin harul primit prin cele sapte Sfinte Taine instituite de Iisus Hristos, dar si prin lucrarea duhovniceasca a omului, se opereaza în fiinta acestuia o conversiune de energie, care transforma energia pusa în serviciul patimilor irationale ce distrug natura omului, în energie pusa în slujba virtutilor rationale, care-l înalta pe om spre asemanarea cu Dumnezeu, trecând progresiv prin faza de purificare, iluminare si unire cu Dumnezeu (îndumnezeire).

Comuniunea cu harul divin nu ucide partile pasionale ale trupului, ci le transfigureaza, le sfinteste, le îndumnezeieste. Astfel, Biserica reprezinta locul în care are loc miscarea dinamica transfiguratoare. Este nunta neîncetata în spatiu si timp a Creatorului si a creaturii, a lui Hristos care se prelungeste în timp prin lucrarea Duhului Sfânt, ca sa-si asume lumea si sa o îndumnezeiasca. În acest amestec fara contopire a naturii create cu cea necreata, creatia se înnoieste în trupul Domnului, se realcatuieste sacramental, este transfigurata, devine si e vie ca Trup al lui Hristos, ca Biserica dupa chipul comuniunii mai presus de fire a Treimii, în care persoanele divine îsi pastreaza identitatea, dar traiesc una prin alta în virtutea iubirii si a daruirii reciproce inegalabile.

Sfântul Macarie cel Mare spune: “Firea omeneasca este capabila sa primeasca si binele si raul, si harul dumnezeiesc si puterea vrajmasului, dar nu poate fi silita fara consimtirea vointei omenesti”.

În legatura cu felul în care împlinim binele si raul în viata pamânteasca, dorim în continuare sa punctam câteva aspecte tainice legate de activitatea de mântuire a crestinului. Copilul, la botez, este înarmat cu lumina Duhului Sfânt, cu crucea si cu doi îngeri de paza. Îngerul cel bun este la dreapta, având doua carti în mâna lui si cumpana. El scrie fapta buna si fapta rea ce o face omul în viata. Îngerul cel rau din stânga, are numai o carte în mâna lui, el scriind numai greselile omului, nestiind nici gândul omului si nici faptele bune ce le are acesta. Când omul acumuleaza mai multe fapte rele decât bune în cartea îngerului bun din dreapta, acesta se trage în spatele lui, în favoarea îngerului rau din partea stânga, care învata pe crestini la fapte rele, dar nu la toate, caci fiecare fapta rea are demonul ei. Numai la crestinii care fac cele sapte pacate de moarte (mândria, iubirea de argint, curvia, mânia, lacomia pântecelui, zavistia, lenea) vine antihrist cu toti ai lui si se aseaza în inima lui. Acesti oameni nu mai sunt vii, ci morti sufleteste. Desi îngerul bun se retrage în spatele omului datorita multelor greseli, el sta tot alipit de el, mustrându-l la orice fapta rea pe care o face si asteapta cu nerabdare clipa ca sa vie iar în locul lui. Odata acceptata aceasta stare de pacatosenie, lumina Duhului Sfânt iese din inima omului si sta în jurul sau cum stau albinele în jurul unui stup. Acum se împlineste cuvântul sfânt care zice: “iata Eu stau la usa inimii tale si bat”. (Apoc. 3, 20) Daca, din mila Domnului, patrunde din nou o raza a Duhului Sfânt în inima pacatosului, el prinde o mare grija de greselile ce a facut si se hotaraste din suflet a le parasi. Merge la preot, le marturiseste, fagaduind cu sfintenie în fata Sfintei Cruci, a Evangheliei si a preotului ca nu va mai gresi prin aceste fapte. Preotul îi da un canon dupa puterea lui si, dupa ce si-l ispaseste, este împartasit cu Sfintele Taine. Începând el a face fapte bune dupa a lui putere, dupa un timp oarecare cartea lui cu fapte bune, uitata, se umple iarasi. Îngerul bun, odata cu restabilirea credinciosului, vine din spatele crestinului la locul sau în dreapta si va duce cartea plina cu fapte bune la cer pentru a le scrie în cartea vietii. Îngerii din ceruri, la vederea noului înger venit între ei cu cartea faptelor bune, fac aplauze de bucurie cereasca si atunci se împlineste cuvântul sfânt: “mai mare bucurie este în cer pentru un pacatos care se pocaieste, decât pentru nouazeci si noua drepti”. Îngerul merge cu cartea la Domnul, care va trimite înger luminat la vamile vazduhului si, prin puterea Duhului Sfânt, toate greselile marturisite de acel suflet se sterg din catastifele demonilor. Demonii îsi vad hârtiile albe, le arunca în vazduh, plâng de pierderea sufletului îndreptat. Ei stiu ca, prin pocainta, îsi pierd clientii lor. În acelasi timp, Domnul trimite peste crestinul îndreptat în bine, lumina Duhului Sfânt întreita. Ea va intra din nou în inima sa, spulberând duhurile rele. Acum acest om este nascut a doua oara dupa cum zice cuvântul sfânt: “pocainta este al doilea botez”.

De asemenea, dorim sa subliniem ca, în timpul postului, îngerul fiecarui crestin e gata a scrie fapte bune în toata clipa, dupa care, la sfârsitul perioadei, este dator sa zboare cu cartea faptelor la cer, ca sa scrie în cartea vietii faptele bune. La cei care stau în indiferenta fata de grija restabilirii, în lene, fara fapte bune, îngerul bun nu poate zbura la ceruri, ci sta în spatele pacatosului si plânge neîncetat pentru el.

Toti crestinii care hulesc pe Domnul Hristos, Crucea Domnului si pe Sfintii Sai, au pacat de trei ori mai greu decât cei care L-au rastignit pe Domnul. Munca lor dupa ziua judecatii, daca nu vor parasi aceste pacate pâna la moartea trupului, va fi de trei ori mai amara. Domnul Hristos pedepseste pe cel hulitor si în zilele vietii lui pamântesti, cât si în cele ale urmasilor sai. Pentru a putea scapa de aceasta grava fapta rea, crestinul este dator în primul rând sa o urasca, sa se înarmeze cu rugaciuni si cu metanii la pamânt.

De asemenea, crestinii sa se pazeasca de pacatul de a da raului pe cei din jurul lor, caci pe sine se dau. Copilul, când se boteaza, este înarmat cu patru puteri spirituale: Lumina Duhul Sfânt, Crucea, Îngerul Pazitor si Puterea Sufletului. Tot crestinul, când da raului pe altul, da raului aceste puteri. Când cineva totusi a savârsit acest pacat, imediat când se desparte si nu mai vede pe acela, sa-si aleaga un loc ascuns si, plecând genunchii, sa zica cu lacrimi: - Iarta-mi Doamne greseala prin care am dat raului pe fratele meu cutare ... numindu-l cu numele si iarta-l si pe el, caci eu îl iert din tot sufletul, în numele Tatalui, al Fiului si al Sfântului Duh, amin, iar la scaunul spovedaniei sa-si marturiseasca pacatul cu mare parere de rau.

Pentru a ne înscrie cu cât mai multe fapte bune în ceruri, cu ajutorul carora ne vom împodobi locul de odihna din Împaratia lui Dumnezeu, pe bunii nostri crestini îi îndrumam sa se foloseasca si de rugaciunea cu metanii la pamânt. Ele se fac în cinstea patimilor Mântuitorului, atunci când omul este linistit, nesuparat de nimic si nu-l vede nimeni. Pentru o rugaciune cu metanii la pamânt facuta în timpul noptii i se iarta crestinului care o face, trei fapte rele. Lucrata noaptea ea se numeste priveghere, iar cel care o exerseaza cu drag în miez de noapte împlineste cuvântul sfânt care zice: “privegheati si va rugati”.

Tot pe timpul vietii pamântesti, omul e dator sa-si faca rugaciunea plina catre multi sfinti si puteri ceresti. Câti sfinti va pomeni el în rugaciune când se roaga, aceia toti se vor ruga pentru el în acel moment Domnului, iar la moartea lui toti îi vor fi ca aparatori. În acest sens, vom da un model de rugaciune plina, prescurtata. Vom face mai întîi trei metanii la pamânt, ne vom ridica, vom face o închinaciune, apoi vom pune mâinile pe piept si vom zice cu smerenie:

Prea Sfânta Treime, miluieste-ma pe mine, pacatosul! (trei metanii)

Prea Sfânta Nascatoare de Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul! (trei metanii)

Sfintilor Arhangheli, Mihail si Gavril, miluiti-ma pe mine, pacatosul! (trei metanii)

Toti Sfintii din ceruri si toate puterile ceresti, miluiti-ma pe mine, pacatosul! (trei metanii)

Sfinte Îngere, pazitorul vietii mele, roaga-te lui Dumnezeu pentru mine, pacatosul! (trei metanii).

Fara a avea pretentia epuizarii problematicii aspectelor legate de scopul vietii pamântesti, îndrumam crestinii sa aiba multa rabdare în necazurile cele vremelnice, pentru a dobândi bunatatile cele vesnice. “Întru rabdarea voastra veti dobândi sufletele voastre ... si cel ce va rabda pâna la sfârsit, acela se va mântui ...”. (Matei 10, 22)

Dumnezeu îsi marturiseste dragostea pentru fiecare din noi, rânduindu-ne mântuire în multe feluri, “Caci unele le face Dumnezeu prin departarea Sa de om, altele prin cercetare, iar altele prin purtare de grija” si tot Domnul ne îmbarbateaza spunându-ne: “Chiar daca mama îsi va uita copilul, Eu nu te voi uita niciodata”.

Viata pamânteasca, traita în Dumnezeu sub umbrirea harului Duhului Sfânt, este începutul fericirii vesnice, a vietii nesfârsite. Iar începutul transfigurarii noastre este atunci când ajungem în acea stare când în fata oricarei întristari, clevetiri, defaimari si prigoniri sa fim întocmai ca niste morti sau ca niste oameni cu desavârsire muti, surzi si orbi, caci toate aceste ispite sunt inevitabile pentru toti care doresc sa mearga pe urmele cele mântuitoare ale lui Hristos.“Savârsiti lucrul mâinilor fara sa va descurajati, acum este vremea pregatirii cununilor”.

Sa ne silim sa aflam voia lui Dumnezeu cea atotputernica, care consta în a face binele pentru dobândirea Duhului Sfânt, comoara cea vesnica neîmputinata.

“Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în Împaratia cerurilor, ci cel ce face voia Tatalui Meu Celui din ceruri”. (Matei 7, 21)

Fericiti vom fi daca, la sfârsitul vietii pamântesti, Domnul Dumnezeu ne va gasi priveghind, adica rugându-ne în plinatatea darurilor Duhului Sfânt. “În ce te voi afla, în aceea te voi judeca”. De asemenea, ne îndeamna: “Intrati prin usa cea strâmta, ca larga este usa si lata calea care duce la pierzare si multi sunt cei ce intra printr-însa”.“Siliti-va a intra prin usa cea strâmta ca multi vor cauta sa intre si nu vor putea”. (Lc. 13, 24; Fapt. Ap. 14, 22)

Suferintele de pe urma pacatului sa le transformam în mijloc de apropiere de Dumnezeu, prin Iisus Hristos, si de înviere chiar, încât moartea sa fie un act de revenire la plenitudinea vietii, la îndumnezeirea naturii umane.“Eu am venit ca oamenii sa aiba viata si s-o aiba din belsug”. (Ioan 10, 10)

Omul, odata unit cu Dumnezeu în viata traita în Iisus Hristos, devine o fiinta universala, unindu-se cu viata întregii fapturi prin legatura iubirii universale.

1. Bucuria vietii în Hristos

                    “Iar mie a ma lipi de Dumnezeu bine este,
                      a pune în Domnul nadejdea mea”. (Ps. 72, 27)

Dumnezeu ne îndeamna permanent sa acceptam de buna voie nevointa de a intra prin poarta cea strâmta ce duce la viata plina de bucuria de a trai, sa gustam si sa vedem - cât de bun este Domnul.

“Gustati si vedeti ca bun este Domnul; fericit barbatul care nadajduieste în El”. (Ps. 33, 8)

“În ce chip doreste cerbul izvoarele apelor, asa te doreste sufletul meu pe Tine Dumnezeule”. (Ps. 41, 1)

Calatoriile ce duc la poarta cea strâmta catre Împaratia cerurilor, dupa cuvântul Sfântului Efrem Sirul, sunt: pocainta, ajunarea, rugaciunea, umilinta, privegherea, smerita cugetare, saracia cea duhovniceasca, defaimarea trupului, îngrijirea sufletului, culcarea pe jos, nespalarea, foamea, setea, mâncarea uscata, goliciunea, milostenia, lacrimile, plânsul, suspinarile, plecarea genunchilor, necinstirile, gonirile, rapirile, osteneala cu mâinile, primejdiile, a fi defaimati si a rabda, a fi urâti si a nu urî, a patimi si rasplati cu bine, a lasa datornicilor datoriile, a ne pune sufletul pentru prieteni, iar mai pe urma de toate, a ne varsa sângele pentru Hristos, daca împrejurarile vor cere.

Iar calatoriile care duc la poarta larga si desfatata a pierzarii sunt: desfrânarea, înversunarea, slujirea la idoli, otravirea, vrajba, cearta, pofta, mânia, bataia, invidia, petrecerile, strigarile, cântecele lumesti, fluieraturile, jocurile, scaldaturile, hainele cele moi, prânzurile cele scumpe, bataile din palme, gâlcevile, somnul cel fara de grija, ura dintre frati, grairea de rau. La toate acestea se adauga lucrul cel mai grav decât toate, care este nepocainta si a nu ne aduce aminte niciodata de iesirea cea din urma din viata.

Dupa aceasta scurta incursiune în diversitatea calatoriilor pamântesti, ne vom îndrepta atentia spre a surprinde câteva din aspectele bucuriei vietii în Hristos, din care au gustat permanent multitudinea Sfintilor care sunt venerati de lumea crestina. Bucuria vietii în Hristos o dobândesc sufletele care au intrat în a treia treapta a îndreptarii, prima treapta fiind chemarea si pregatirea omului pentru primirea harului divin înainte de Botez, iar a doua treapta este renasterea omului în Hristos prin Taina Botezului, care marcheaza începutul unei noi vieti, în care omul simte dorinta vie de a se uni cu Hristos si de a umbla întru înnoirea vietii. (Romani 6, 4)

În treapta a treia a îndreptarii se face vizibil progresul crestinului în viata cea noua în Hristos, aratându-l pe Hristos prezent în viata si în faptele lui, încât acum el poate spune: “Nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste în mine”. (Gal. 2, 20)

Acum se arata cu adevarat cresterea sufletului în virtute si îndeosebi în iubire, ceea ce da un sensibil avânt urcusului duhovnicesc spre desavârsire, care poate fi realizat, pe de o parte, prin împlinirea poruncilor, iar pe de alta parte, prin urmarea sfaturilor evanghelice.

Prin dobândirea experientei intime a bucuriei vietii în Hristos, crestinul participa mai bine la suferintele celor neputinciosi si se apropie cât se poate de mult de ei pentru a le veni mai bine în ajutor.

“Cu cei slabi m-am facut slab, ca pe cei slabi sa-i dobândesc; tuturor toate m-am facut, ca, în orice chip, sa mântuiesc pe unii”. (I Cor. 9, 22)

DUMNEZEU daruieste prin DUH adevarata cunoastere celor care sunt demni de ea, însa nu în virtutea aptitudinilor lor intelectuale, ci a gradului de puritate si de virtute pe care l-au dobândit, prin punerea în practica a poruncilor si îndemnurilor evanghelice.

Sfântul Apostol Pavel subliniaza clar opozitia radicala care exista între întelepciunea lumii si întelepciunea lui DUMNEZEU. “Caci întelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu”. (I Corinteni 3, 19)

Învataturile patristice sustin ca aparitia starii de bucurie în Hristos este conditionata de:

a. umilinta
b.detasarea de aceasta lume
c. mila

În acest sens, Sfântul Vasile cel Mare îi învata pe ucenicii sai:

“Sa aveti curatie sufleteasca, nepatimire trupeasca, purtare blânda, grai cumpatat, cuvânt cu buna rânduiala, hrana si bautura masurata, înaintea celor mai mari tacere, înaintea celor mai întelepti luarea aminte, la cei mai batrâni supunere, sa aveti spre cei asemenea cu voi si spre cei mai mici dragoste nefatarnica, de cei rai, patimasi si iubitori de trup sa va departati si putin sa graiti, dar mai mult sa întelegeti, sa nu fiti fara socoteala în cuvânt, sa nu prisositi cu vorba, sa nu fiti îndrazneti la râs, cu sfiala sa va împodobiti si cu femeile cele necurate sa nu vorbiti, sa aveti jos cautarea, iar sufletul sus, sa fugiti de cuvintele cele împotriva, dregatorie dascaleasca sa nu doriti, cinstea acestei lumi întru nimic s-o folositi. Iar de ar face cineva vreun bine spre folosul altora, de la Dumnezeu plata s-o astepte si vesnica rasplatire de la Iisus Hristos, Domnul nostru”.

a. Umilinta

Îndurând agresiunea socialului cu umilinta si rabdare, se dobândeste o mare liniste. Omul, umilindu-se în fata semenilor, se poate elibera total de slava desarta si câstiga astfel adevarata victorie asupra lumii.

În sustinerea umilintei, Sfântul Isaac Sirul noteaza: “Cel care e cu adevarat umil nu se tulbura atunci când sufera o nedreptate. El nu se justifica în privinta lucrului pentru care a fost nedreptatit. Ci primeste calomniile drept adevar si nu cauta sa convinga oamenii ca a fost calomniat, cerând iertare. Unii au luat asupra lor faptul de a fi numiti destrabalati, în vreme ce nu erau. Altii au îndurat sa fie tratati drept adulteri, în vreme ce erau departe de aceasta, si-au asumat în lacrimi fructul unui pacat pe care nu-l comisesera, au cerut celor care-i calomniasera iertare pentru o nedreptate care nu le apartinea, caci sufletele lor erau încununate cu toata puritatea si nevinovatia”.

Sa cautam umilinta, acceptând sa fim dispretuiti, respinsi si considerati un nimic. Potrivit Sfântului Macarie, aceasta e conditia normala a crestinilor, care “sunt asemeni oamenilor «care-si pun viata în mâna»” (Iov 13, 14) neimaginându-se ca înseamna ceva; dar, în loc de aceasta, sunt dispretuiti si respinsi mai mult decât ceilalti oameni”.

Mai multi Sfinti Parinti ne învata ca ceea ce ne îndurereaza si nedreptateste sau ne insulta trebuie sa fie considerat un medicament care ne vindeca de slava desarta si de orgoliu. Diavolul nu e niciodata atât de descurajat ca atunci când omul doreste umilinta si dispretul. Începutul victoriei asupra slavei desarte, scrie Sfântul Ioan Scararul, este dragostea pentru umilinte. “Dumnezeu se bucura atunci când ne vede alergând în întâmpinarea umilintei, pentru a reprima, lovi si nimici iubirea desarta pe care o avem fata de sine”. Iar Sfântul Varsanufie ne marturiseste: “Iata umilinta perfecta: sa înduri insultele si injuriile si tot ce a suferit Stapânul nostru Iisus Hristos”.

Trebuie sa se ajunga la o umilinta de mare soliditate, care poate fi simtita în mod constant, în relatiile cu ceilalti, fiind mult mai dificil de realizat si de pastrat umilinta capatata în propriul for interior, ca virtute.

Semnul ca esti eliberat de slava desarta este ca nu mai simti durere atunci când esti umilit în public si ca nu mai traiesti ranchiuna fata de cel care te-a ofensat, dispretuit, insultat.

Mai exista o umilinta externa, când omul se considera drept ultimul dintre oameni. “Socoteste-te ultimul dintre oameni” ne îndeamna porunca monahala clasica.

La rândul sau, Sfântul Isaac Sirul ne îndeamna: “Coboara mai jos decât tine însuti si vei vedea slava Domnului în tine”. Caci acolo unde odrasleste smerenia, izvoraste slava lui Dumnezeu. Daca te straduiesti sa fii clar dispretuit de catre toti oamenii, Dumnezeu îti va harazi sa fii slavit. Aceasta slava fiindu-ne adusa de lumina harului Sfântului Duh, ne induce o stare de liniste, o pace de nespus. Inima, la rândul ei, se umple de o bucurie si caldura inexprimabile, dupa cuvântul Mântuitorului: “Împaratia lui Dumnezeu este înlauntrul vostru”. (Luca 17, 21)

Sfântul Serafim de Sarov ne îndruma: “Bucuria mea, câstiga duhul pacii si atunci mii de inimi se vor mântui în preajma ta”.

Sfântul Chiril Fileotul spune: “Daca înduram bucurosi suferintele, blestemul va fi transformat în binecuvântare; dupa cum oboselile luptelor pregatesc cununile atletilor, la fel, încercarea ispitirii îl conduce pe crestin la perfectiune”.

b. Detasarea de aceasta lume

Cei ce dobândesc bucuria vietii în Hristos realizeaza detasarea de aceasta lume prin intermediul a trei calitati:

i) singuratatea;
ii) situatia de strain (exterioara si interioara);
iii) saracia.

i) Singuratatea.

Bucuria vietii în Hristos are sens doar într-un cadru social si într-o relatie cu semenii. Important este ca în timpul zilei sa se mentina contactul permanent, armonios cu membrii grupului social din care facem parte, iar noaptea sa ne izolam, refugiindu-ne într-o atmosfera intima în care sa fim numai noi si Dumnezeu, iar de semenii nostri sa ne apropiem numai pe calea Duhului Sfânt. “Noaptea ridicati mâinile catre cele sfinte si binecuvântati pe Domnul. Te va binecuvânta Domnul din Sion, Cel ce a facut cerul si pamântul”. (Ps. 133, 2-3)

Sfântul Antonie cel Mare ne spune:“Nimic din lume sa nu cinstiti mai mult decât dragostea lui Hristos. Ostenelile de aici se vând cu pret vesnic: ca putin dai si însutit primesti. Oricât ar fi de greu, sa nu ne întristam ca si cum am pieri, sa îndraznim si sa ne bucuram ca niste mântuiti, ca Dumnezeu e cu noi.

ii) Situatia de strain.

În relatia obisnuita si normala cu semenii nostri sa fim straini de tot ce este rau si influenteaza negativ apropierea, comuniunea cu Dumnezeu si transfigurarea fiintei umane.

iii) Saracia.

Se exprima prin renuntarea la desfatarile lumii, rezolvând neputintele firii omenesti (hrana, îmbracaminte etc.) cât mai simplu si respectând îndemnul Evangheliei: “În dar ati luat, în dar sa dati”.

c. Mila

Exercitiul milei trebuie sa se realizeze permanent fata de semenii nostri aflati în neputinte, dupa îndemnul binecunoscut al Mântuitorului Iisus Hristos:

“Mila voiesc si nu jertfa”.

“Nimeni sa nu caute ale sale, ci fiecare pe ale aproapelui”. (I Corinteni 10, 24) si iarasi “Tuturor toate M-am facut ca, în orice chip, sa mântuiesc pe unii”. (I Corinteni 9, 22)

Cei ce au fost onorati a primi bucuria vietii în Hristos si înaltati în acest fel de Dumnezeu, îsi amintesc permanent de Cel care a spus: “Sa-l iubesti pe aproapele tau ca pe tine însuti”. (Luca 10, 27)

De asemenea, ei sunt permanent gata sa îmbrace din nou, fara a-si schimba natura, înfatisarea de rob ca sa-l mântuiasca pe rob (Filipeni 2, 6 s.a.m.d.). Îl imita si ei pe Învatator, punându-si cu adevarat chezasie sufletul si trupul pentru mântuirea altora.

Sfântul Simion recomanda prietenului sau, diaconul Ioan: “Te rog sa nu dispretuiesti vreodata vreo fiinta si mai ales, daca e cazul, vreun ... cersetor. Caci mila ta stie prea bine ca exista printre cersetori, mai ales printre orbi, oameni care au devenit la fel de puri ca soarele datorita rabdarii si framântarilor lor.

Fericit cel care cauta la sarac si la sarman; în ziua cea rea îl va izbavi pe el Domnul”. (Ps. 40, 1)

Asadar, sa ne sârguim cu totii în a cunoaste bunatatea si milostivirea Stapânului mult înainte de sfârsitul vietii pamântesti, fugind de pacat.

Întorcându-ne la Dumnezeu înainte de sfârsit, vom afla pe Judecatorul milostiv si ne vom învrednici fericirii vesnice si cu îngerii cei luminati ne vom salaslui, unde este frumusetea cea negraita a tuturor celor împacati cu Dumnezeu si veselia cea pururea fiitoare.

2. Dragostea de Dumnezeu si de aproapele

Dragostea de Dumnezeu si dragostea de aproapele nu vin pe alta cale în sufletul nostru, decât pe calea rugaciunii.

Dragostea crestina este radacina tuturor faptelor bune, fiind cea mai mare dintre toate virtutile si legatura desavârsirii.

Pentru aceasta, Mântuitorul a spus: Cea mai mare porunca din Lege si cea dintâi este sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta, din tot cugetul tau si din toata puterea ta. Zicând “inima”, “cuget” si “putere”, Mântuitorul a cuprins deodata cele trei parti ale omului.

Prin inima, a cuprins sufletul, prin cuget a cuprins mintea, iar prin virtute (putere) a cuprins trupul. Deci, toata fiinta omului trebuie sa se contopeasca în dragostea lui Dumnezeu.

Iar când a fost vorba de dragostea de aproapele, a zis a doua porunca, asemenea cu cea dintâi: “Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine însuti”.

Dragostea de Dumnezeu nu are limite, adica din toata puterea, din tot cugetul, din toata virtutea, iar iubirii de aproapele, i-a pus margine: sa-l iubesti atât cât te iubesti pe tine.“Cine iubeste pe tata sau pe mama sau sora sau frate mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine”, iar “Oricine voieste sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie”. (Marcu VIII, 34)

B. MOARTEA

Moartea este consecinta pacatului, pedeapsa lui Dumnezeu împotriva neascultarii primilor oameni, care s-a transmis din generatie în generatie. Ea n-a fost destinata omului, fiind contrara firii lui, dar a survenit în clipa când inima si dragostea lui s-au îndepartat de Dumnezeu. “Ori în ce zi veti mânca din el, cu moarte veti muri”. (Fac. 2, 17)

Ca fenomen, moartea se explica ca o parte a fiintei omului care nu mai actioneaza si este pusa la pastrare ca un tezaur ce se îngroapa, ca un graunte ce se seamana în pamânt pâna îi soseste ceasul de germinare. Sufletul ramâne însa viu, caci Dumnezeu “nu este un Dumnezeu al mortilor ci al viilor”. Deci toti sunt vii înaintea Domnului.

Actul mortii este un fenomen inevitabil si cel mai sigur ce se petrece în viata omului, materializându-se prin despartirea si dezlegarea legaturilor firesti dintre trup si suflet, pâna la a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos, când trâmbita Arhanghelului va destepta pe cei morti la judecata cea mare.“Este rândul oamenilor sa moara, iar dupa aceea, sa fie judecati”. (Evrei 9, 27)

Trupul, pamânt fiind, se va întoarce în pamânt, dar sufletul, fiind suflarea lui Dumnezu, se va întoarce la Creatorul sau, ca sa dea socoteala de ceea ce a facut, în timpul vietii pe pamânt, cu trupul ce i s-a dat spre slujirea lui Dumnezeu.

Clipa si ceasul mortii sunt numai de Dumnezeu stiute si rânduite, în functie de judecatile Sale cele nestiute. De aceea, Domnul ne sfatuieste, zicând: “Luati aminte, privegheati si va rugati, ca nu stiti când va fi acea vreme”. (Marcu 13, 33)

Moartea deschide omului usa vesniciei si o începe pe ea, oricum ar fi, buna sau rea. Dreptilor, le deschide usa vesniciei celei fericite care este Împaratia Cereasca, iar pacatosilor (celor ce mor fara pocainta) le deschide usa vesniciei celei dureroase, care este în iad. Pentru ca în functie de rodnicia vietii pamântesti, asa ne va fi acolo rasplatirea. Deci, ni se cade noua, muritorilor, sa avem de-a pururea în minte gândul mortii si sa învatam aceasta ca, temându-ne de nestiutul ceas al mortii, sa ne înfrânam de lucrurile care mânie pe Dumnezeu si sa fim gata de iesire.

Sfântul Ioan Scararul spune ca atât de folositor este gândul mortii la cei ce vor sa se mântuiasca, pe cât de trebuincioasa este pâinea pentru om. Cel ce are pâine, nu moare de foame, iar cel ce are de-a pururea gândul mortii, nu-si omoara sufletul cu moartea pacatului, negresind de moarte.

Moartea dreptului nu se aseamana deloc cu cea a unui pacatos. Ea este înspaimântatoare pentru cei ce nu se ostenesc sa cunoasca pe Dumnezeu si poruncile Lui, dar pentru cei ce-L cunosc si-L iubesc ea este o binefacere, este capatul durerilor si suferintelor trupului, a muncilor istovitoare, a neîntelegerilor cu cei necredinciosi, a neputintelor noastre de a ne desavârsi, este mântuirea sufletului nostru din închisoarea trupului corupt si neascultator, este întrevederea cu Dumnezeu, pacea si odihna vesnica. Deci ea este necesara, venind ca o binecuvântare pentru om, facând sa înceteze raul si raspândirea lui pe pamânt. În acest sens, “Sa nu ne temem de moarte, ci de pacate”.

Principiul pacatului se gaseste chiar din clipa zamislirii omului, în unirea corpului cu sufletul în sânul mamei. Prin procreare, omul mosteneste pacatul si, numai prin despartirea de trup a sufletului, acest principiu al pacatului poate fi distrus, curmându-se prin moarte mostenirea pacatului. Prin trimiterea Domnului nostru Iisus Hristos - Însusi Cuvântul lui Dumnezeu întrupat - El explica omenirii rostul si sensul vietii pamântesti materializat în recâstigarea fericirii pierdute. El a venit în lume ca sa mântuiasca sufletul omului de vesnica moarte, sa-l întoarca la Creatorul lui printr-o reascultare a poruncilor Sale, reducând blestemul dumnezeiesc al mortii la jumatate. Moartea nu exista pentru cei ce cred cu adevarat în Iisus Hristos, iar pentru cei ce si-au înnegrit haina de lumina a botezului cu multe pacate, ea începe înca de pe pamânt prin moartea sufletului.

Prin încrederea, recunoasterea si ascultarea fata de Rascumparatorul nostru Iisus Hristos câstigam vesnicia: “Eu sunt viata, învierea si calea”.

Ascultarea, umilinta, faptele bune, rabdarea servesc drept sprijin sufletului în clipa parasirii corpului sau. Ceea ce se petrece cu sufletul omului dupa moarte a fost descris de Sfintii Parinti, marii asceti, apostolii si ucenicii care au avut viziuni si carora, datorita puritatii lor sufletesti, le-a fost permis sa înteleaga si chiar sa vada ceea ce noi muritorii de rând nu vedem, dar întelegem. Dar mai întâi sa amintim cele 4 ispite ale omului din vremea mortii si modul cum sa ne luptam împotriva lor dupa îndemnurile Sf. Nicodim Aghioritul :

a) mai întâi este razboiul împotriva credintei . În aceasta situatie, gândurile de necredinta din mintea noastra sa le tragem înapoi degraba zicând: “Du-te înapoi, satano, tatal minciunii, caci nu voiesc nici macar sa te aud pe tine, fiindca destul îmi este mie a crede cele ce crede Biserica cea sfânta a lui Hristos”. Deci sa nu dam loc în inima noastra gândurilor necredintei, precum este scris de înteleptul Solomon: “De se va sui peste tine duhul celui puternic- adica al vrajmasului - sa nu-ti lasi locul tau”. Iar daca vrajmasul ne va aduce îndoiala în ce crede Biserica, sa nu-l bagam în seama si sa nu-i raspundem, ferindu-ne de el, pururea având în gând rugaciunea lui Iisus: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul”.

b) al doilea razboi este cel împotriva nadejdii . În aceasta situatie sa ne aducem aminte de mila si bunatatea lui Dumnezeu, Care a venit în lume sa moara pentru noi, pacatosii.

c) al treilea razboi este cel împotriva smereniei , cu slava desarta si cu mândria. În acest caz sa ne socotim ca suntem praf si cenusa si sa punem toate ispravile noastre pe seama lui Dumnezeu. Sa ne cunoastem cu adevarat greutatea pacatelor si a rautatilor noastre, dar sa nu deznadajduim de mila lui Dumnezeu, dupa cum ne încurajeaza Sfântul Duh prin gura Proorocului David : “Mântui-va Domnul sufletele robilor Sai si nu vor gresi toti cei ce nadajduiesc spre Dânsul”.

d) si al patrulea razboi este cel cu nalucirile cele de multe feluri si prefacerea slujitorilor nedreptatii în îngeri de lumina. E bine în aceste clipe sa stam tare întemeiati în smerenia cugetului nostru si sa zicem: “Schimbati-va, ticalosilor, în întunericul vostru ca mie nu îmi trebuiesc vedenii. Nu am trebuinta în acest ceas decât de mila lui Dumnezeu si de milostivirea Lui”. Si chiar de am cunoaste ca multe din semnele aratate ar fi de la Dumnezeu, sa ne întoarcem de la ele si sa le alungam de la noi cât mai departe, fara sa ne temem ca nu-I place lui Dumnezeu acest lucru si aceasta întoarcere, pentru ca o facem socotindu-ne nevrednici de acele vedenii.

Dupa aceasta incursiune legata de momentele premergatoare clipei despartirii sufletului de trup, vom încerca sa urmarim în continuare drumul si trairile sufletului dupa moarte.

În clipa mortii, sufletul ce iese din corp este imediat încercuit de îngeri buni sau spirite rele, asa cum a fost viata celui care moare. Sfântul Macarie Alexandrinul ne precizeaza, în urma descoperirilor ce le-a avut, ca sufletul, imediat dupa moarte, ramâne înca doua zile pe pamânt, pe locurile unde a trait în corp, iar a treia zi, asa cum Domnul nostru Iisus Hristos a înviat, sufletul se urca la cer. De aceea, se înmormânteaza omul dupa trei zile, atunci când sufletul nu mai este pe lânga corp.

În spatiul care desparte pamântul de cer sunt douazecisipatru de vami la care se gasesc duhuri, îngeri cazuti deveniti demoni, care se straduiesc sa ispiteasca pe om, sa-l opreasca de a se mântui, sa-l faca un instrument al rautatii lor. “Ca un leu racnind umbla, cautând pe cine sa înghita”. (I Petru 5, 8) Îngerii rai, izgoniti de Dumnezeu pentru îngâmfarea lor, si-au gasit refugiul în acest spatiu, între pamânt si cer. Ei întreaba tot sufletul care pleaca din lume de toata fapta rea pe care a facut-o în viata si pe care n-a marturisit-o la duhovnic si fapte bune n-a facut pentru iertarea ei. Dar vamile le vad numai cei pacatosi. Cei care pleaca la cer îndreptati au cale libera, caci nu mai au greseli si Domnul a binecuvântat sufletele lor, ca sa nu mai vada la moarte fata demonilor si nici acestia fata lor.

Sfintii Parinti compara fiecare vama cu un tribunal ce se ocupa de un anumit tip de pacate savârsite de om în viata, începând cu: vorbele desarte, convorbiri zadarnice, vorbe obscene, ironii, luarea în râs a lucrurilor sfinte, cântece pasionale, râsul obscen etc. Vin apoi vamile minciunii, calcarea juramântului si a fagaduintelor facute lui Dumnezeu în desert, ascunderea pacatelor la spovedanie, apoi vama calomniei, a vorbirii de rau, a bârfelor, a umilirii altora, a injuriilor si judecarea altora, lacomia, betia, mâncarea în ascuns, uitarea rugaciunii, nepaza postului, desfatarile si îmbuibarile, placerile nesatioase, lenea sub toate formele ei, furtul, avaritia, camataria, înselatoria, gelozia, mândria, ambitia, lipsa de respect fata de parinti, de preoti, de superiori, neascultarea, mânia, enervarea, furia, razbunarea, ura si omorul, magia, vrajile, spiritismul sau invocarea spiritelor, necuratia în fapte si gânduri, imoralitatea, trairea necununati, visuri obscene, voluptatea, priviri necurate, adulterul, incestul, sodomia, homosexualismul, erezia, hulirea credintei în Dumnezeu, blestemul, cruzimea, lipsa de mila etc. Toate aceste vami si trecerea sufletului prin fata lor au loc a treia zi dupa moarte, de aceea se face o slujba speciala, de catre Biserica, pentru a usura sufletul în trecerea lui la cer. Dupa trecerea vamilor, tot crestinul care a primit Taina Sfântului Botez si nu a pierdut-o, cum fac sectele prin botez fals, merge de se închina în fata Domnului, fie el cât de pacatos ar fi. Dragostea cu care este primit sufletul în fata Domnului este pe masura gradului în care crestinul, pe timpul vietuirii pamântesti, a ascultat si a respectat legea de vietuire crestina data de Mântuitorul.

Sufletul este purtat dupa aceea de îngeri, ca sa viziteze Raiul si locasurile Sfintilor timp de sase zile, în care sufletul se minuneaza de cele vazute si slaveste pe Dumnezeu Creatorul.

A noua zi, se urca din nou si se închina lui Dumnezeu, de aceea Biserica face din nou parastas special pentru iertarea pacatelor celui plecat. Dupa aceasta a doua închinare, sufletul este dus sa viziteze iadul si, timp de 30 de zile, el vede toate treptele infernului si tremura de frica sa nu fie si el aruncat acolo definitiv.

În a 40-a zi, sufletul urca iarasi, pentru a treia oara, sa se închine Domnului. Atunci Domnul hotaraste, dupa faptele sufletului, locuinta ce i se cuvine. În acest sens, Domnul nostru Iisus Hristos ne spune: “În casa Tatalui Meu sunt multe locasuri”. Asadar, în a 40-a zi, are loc judecata particulara si atunci Biserica face un parastas special. Aceasta zi este decisiva pentru soarta sufletului, pâna la ultima judecata a lui Dumnezeu asupra întregii omeniri.

Starea dobândita de suflet în bine sau rau nu ramâne definitiva. Ea poate fi modificata în functie de rugaciunile celor ce au ramas pe pamânt si care aduc multa binefacere celor ce s-au dus. De exemplu, daca un crestin, la moarte, are greseli mai putine si urmasii îi poarta sarindare, îi dau Sfinte Liturghii si-i fac pomeni în perioada de 40 de zile cât îngerul plimba sufletul prin rai si iad, atunci aceste rugaciuni care ajung înaintea Domnului pot face sa mearga sufletul de la temnitele iadului în loc luminat. Deci, fericit este acel suflet la care a ramas cineva sa se roage neîncetat pe pamânt, usurându-i astfel viata de dincolo de mormânt. De aceea, a lasat Domnul patru posturi peste an, în care tot crestinul e dator a-si marturisi greselile la duhovnic. Când moare, el nu va avea scrise în carte decât numai faptele rele pe care le-a facut de la ultima marturisire pâna la moarte, celelalte fiind sterse si iertate, iar familia poate contrabalansa, prin jertfele sale, în aceasta perioada de patruzeci de zile, pacatele sufletului.

În zilele de aniversare a mortii, a pomenirii sfintilor patroni ai numelui si în zilele de nastere a celor ce s-au dus, se fac de asemenea slujbe si rugaciuni pentru sufletele plecate, iar la Vecernia din Duminica Cincizecimii, numita si “Vecernia plecarii genunchilor”, Biserica rosteste rugaciuni chiar si pentru cei din gheena. Sa ne rugam deci cu tarie si cu convingere pentru cei dragi, care s-au dus în lumea de dincolo, caci Domnul nostru Iisus Hristos ne-a spus: “Cereti si vi se va da”. El deci nu poate sa ne refuze cererea noastra de iertarea pacatelor celor pe care i-am iubit, caci El Însusi ne cere mila si dragostea pentru aproapele. Luând aminte la faptul ca soarta celor care mor este soarta noastra viitoare, sa avem grija sa îndulcim moartea celor care ne-au înconjurat, pregatind-o astfel pe a noastra. Sa primim moartea astfel ca o binecuvântare, stiind ca gloria veche a ei a fost distrusa, iar viata viitoare îsi gaseste expresia sa vizibila pe mormântul fiecarui crestin în simbolul pe care crucea de la capatâi o întruchipeaza.

Momentul mortii în viata familiei crestine

Pedeapsa cea dintâi a lui Dumnezeu, dupa greseala primei familii de oameni a fost aceasta: “Cu moarte veti muri”. Si într-adevar, dupa calcarea poruncii, doua morti au venit asupra neamului omenesc. Adam, dupa 930 de ani, si Eva, dupa 950 de ani, au primit moartea trupeasca, iar moartea duhovniceasca a fost pâna la venirea în trup a Noului Adam - Hristos, Dumnezeul si Mântuitorul nostru.

Noe, al optulea patriarh de la Adam, fiind mare prooroc si placut lui Dumnezeu, traind 950 de ani, a avut grija sa pazeasca cu sfintenie în toata vremea lui un dar de mult pret mostenit de la patriarhii mai vechi, oasele primei zidiri iesita din mâna lui Dumnezeu, cu care a învatat pe fiii sai cea mai înalta filosofie: “Doamne, fereste! Sa nu ajungem ca stramosul nostru! Sa nu mâniem pe Facatorul nostru, ca iata, oasele lui Adam sunt aici si sufletul lui se chinuieste în muncile iadului, pentru ca a calcat porunca lui Dumnezeu”.

Iata filosofia cea mai înalta pe care a dat-o Noe feciorilor sai: sa nu uite ca vor muri. Tot în acest sens, Sfântul Ioan Damaschin ne încurajeaza: “O, moarte, moarte, mai bine te-am numi pe tine viata, ca cel ce pururea cugeta la tine, pururea viaza”.

Nici un pacat nu va trece de la minte la simtire, nici prin imaginatia noastra, daca avem înaintea ochilor moartea. Daca uitam moartea, murim, daca nu uitam moartea, traim, suntem vii cu sufletul în vecii vecilor. De aceea, întreaga activitate a familiei de-a lungul vietii pamântesti e bine sa fie cenzurata de gândul mortii, al judecatii, al gheenei, al ultimului moment din viata, al Împaratiei cerurilor. Cel mai mare sfetnic, cel mai bun sfetnic, cel mai întelept sfetnic al vietii morale, pe care sa si-l aleaga în viata tinerii este cugetarea la moarte.

Sfântul Antonie le spunea ucenicilor: “Pururea aduceti-va aminte de vesnicie. Pururea sa gânditi ca, daca seara te-a apucat asfintitul soarelui, nu este sigur ca ajungi pâna dimineata. Si daca dimineata ti-a rasarit soarele, nu esti sigur daca mai apuci apusul. Ca nu este viata în mâna noastra”.

Daca dorim cu adevarat sa traim în vecii vecilor, sa facem voia lui Dumnezeu, sa ne întoarcem la pocainta si la savârsirea faptelor bune. Sfântul Efrem Sirul ne spune ca, în clipa când omul îsi da sufletul, apar în fata lui atâtia diavoli, câte pacate a avut omul si atâtia îngeri sfinti, câte fapte bune a avut el în viata.

Îngerul pe care îl avem de la Sfântul Botez are mare îndrazneala si putere în ceasul mortii. De aceea, sa ne obisnuim, când ne rugam acasa, dupa ce ne-am terminat rugaciunile, sa facem si câteva închinaciuni la îngerul pe care-l avem ocrotitor de la botez si care ne însoteste prin vamile vazduhului dupa moarte, pâna la 40 de zile, zicând: “Sfinte îngere, pazitorul vietii mele, roaga-te lui Hristos Dumnezeu pentru mine pacatosul (pacatoasa) !” Daca nu ar fi el, diavolul ar face cu noi ce ar vrea.

Cele mai importante slujbe, pentru cei care urmeaza sa primeasca paharul mortii, sunt spovedania generala si Sfânta Împartasanie, precum si Sfântul Maslu. De asemena, întreaga familie a celui adormit în Domnul trebuie sa se spovedeasca imediat, pentru a avea garantia ca Dumnezeu va primi jertfele ei. Imediat dupa moarte se fac, timp de 40 de zile, Sfânta Liturghie, parastase cu dezlegari si milostenie la saraci, care vor ajuta mult sufletul la trecerea vamilor. Chiar de a avut cineva pacate de moarte foarte grele, daca a murit spovedit, îl scoate Biserica. Sufletul va sta în iad pâna se curata de pacat, pentru ca, spune Sfânta Evanghelie: “Nimic necurat nu va intra în Împaratia Cerurilor”. Legat de acest moment, un sfânt spunea ca a vazut o mare de flacari si din marea aceea ieseau porumbei albi ca zapada si zburau la cer. Si acolo era iadul si auzea tipete si vaiete. “Cum, Doamne, din foc ies porumbei?” s-a întrebat el. Porumbeii erau sufletele oamenilor drepti, care s-au curatit prin canon, stând în iad, unde si-au platit tot ce erau datori sa plateasca, ca Biserica intervine de pe pamânt cel mai mult prin Sfânta Liturghie, pentru ca jertfa si rascumpararea noastra se fac prin Sângele lui Iisus Hristos. Cum, de altfel, zice si Apostolul: “Sângele Lui ne curata de orice pacat”.

Sf. Cuv. Anastasia Stareta, la sfârsitul vietii sale, a cerut soborului manastirii a sluji Sf. Liturghie si a face cele cuvenite îngroparii, iar dupa ce s-a dus la Domnul, în a 40-a zi, ne-a marturisit prin vedenie dumnezeiasca: “Cunoscut sa va fie voua, cum ca milosteniile cele ce se fac pentru suflet, pâna la 40 de zile, cum si saturarea flamânzilor si rugaciunile preotilor, milostivesc pe Dumnezeu; si chiar mult pacatoase de ar fi sufletele celor adormiti, primesc iertarea pacatelor de la Domnul, iar de vor fi drepte, apoi aceia care fac pomenirea se îmbogatesc cu împlinirea a tot binele”. (V. Sf. 12 apr.) Iar, daca a murit cineva nespovedit din tinerete si a avut pacate de moarte, grele, e aproape cum ar fi nebotezat, pentru ca nu mai are legatura cu Biserica. Toate slujbele care se fac pe pamânt, pentru un asemenea suflet, foarte putin îl ajuta, fiindca “nimic necurat nu va intra în Împaratia cerurilor”. Totusi, îi putem ajuta cu un pomelnic sobornicesc. Referitor la acest aspect dorim sa amintim în continuare ca Biserica noastra se roaga în doua feluri: soborniceste si nominal. Rugaciunea soborniceasca are loc în timpul Sfintei Liturghii, dupa “liturghia celor chemati”. În acest moment Biserica se roaga pentru evrei, pentru turci, pentru chinezi, pentru toate popoarele lumii, sa le descopere Dumnezeu, Evanghelia dreptatii. Astfel, în cazul celor pe care moartea i-a gasit nespovediti, neîmpartasiti, necununati sau în alte pacate grele, daca stim ce preot l-a botezat (cununat) si este mort sau alte rudenii spirituale (nasii de botez sau cununie), îi punem pe acestia în pomelnic, fara sa punem numele celui mort nepregatit, scriind sub numele pomenit: “si cu tot neamul lor cel adormit”. Aici va intra si el, ca este botezat si este fiu duhovnicesc al lor.

Ferice de crestinul acela care traieste pe pamânt, iar cu mintea lui traieste în cer; cu mintea lui se înalta la Dumnezeu si dupa puterea lui se osteneste sa faca fapte bune, ca sa se duca în Raiul desfatarii. Acolo nu mai este moarte, nu mai este batrânete, nu mai este durere, nu mai este boala, nu mai este frica. Ci vesnic va avea, cum zicea Apostolul Pavel, “pace, dreptate si bucurie întru Duhul Sfânt”.

C. VIATA DE DUPA MOARTE

1. Veacul de acum

Pentru fiecare om, veacul de acum se împarte si el tot în doua perioade:

a) perioada vietii pamântesti;

b) perioada de la despartirea sufletului de trup pâna la a doua judecata a sufletului (finala).

Omul, în prima perioada a veacului de acum, se pregateste, printr-o conlucrare divino-umana, pentru cea de-a doua perioada a vietii sale din veacul de acum si pentru veacul ce va sa vie (nemurirea).

a) Viata pamânteasca

În perioada vietii pamântesti omul are datoria sa caute Împaratia lui Dumnezeu, nu numai pentru sine, ci si pentru toti oamenii vii sau morti. Aceasta fiind iubirea, scopul si rostul omului pe pamânt.

“Iubiti-va unii pe altii si fiti desavârsiti, precum Tatal vostru este”.

Iata Adevarul, Calea si viata omului.

Viata spirituala a omului pe pamânt se poate derula în viata de familie, celibat sau în viata monastica. Desavârsirea, sotul si sotia o realizeaza unul prin celalalt, iar calugarul sau celibul se straduieste sa o dobândeasca direct (singur).

b) În a doua perioada a vietii de acum, toti mortii, fie drepti sau pacatosi, se gasesc într-o stare de provizorat, pentru primii fiind o fericire incompleta, iar pentru ceilalti un început de suferinta, urmând ca la Judecata Universala situatia sa se definitiveze. Pâna atunci, comunicarea lor cu viii este posibila si este de asemenea posibila influenta unora asupra altora. În esenta, este tot o perioada de pregatire, în care activitatea sufletului este mult usurata si perfectibila în evolutia lui, caci nimic nu-l va mai împiedica si retine în avântul lui. Sufletele, ca si pe pamânt, duc o dubla activitate pentru sine si pentru altii, interioara si exterioara.

Sf. Ap. Pavel ne spune ca, dincolo, simturile omului vor întâlni: “Ceea ce ochiul n-a vazut si la inima omului nu s-a suit”.

Ceea ce constituie viata sufletului dincolo de moarte este constiinta de sine. Aceasta este o facultate a sufletului omenesc care nu-l va parasi niciodata, reprezentând legea si vocea lui Dumnezeu în om. Bine îi va fi sufletului, când aceasta constiinta a functionat corespunzator înca de pe pamânt. Cei ce nu asculta de aceasta voce interioara, ajung la împietrire si fac raul cu usurinta, fara nici o opreliste. Ei vor fi chinuiti, în aceasta stare de provizorat, la nesfârsit de acel repros al constiintei, de care n-au vrut sa asculte. Reprosul nu este destinat acelor suflete ce n-au ce sa-si reproseze constiintei, pe care au ascultat-o în timpul vietii. În activitatea exterioara sau în raport cu altii, sufletele, dupa moarte, ca si pe pamânt, sunt sociabile. Alesii se vor bucura de prezenta lor comuna si de disparitia din mijlocul lor a pacatosilor, iar acestia vor plânge împreuna. Sufletele dreptilor se roaga pentru cei vii, în timp ce sufletele pacatosilor nu doresc decât pierzania viilor, din ura si din invidie. Cei imperfecti spera la ajutorul viilor, la interventia lor pentru ei, iar viata virtuoasa a viilor este “o mare bucurie în cer” si o alinare a imperfectiunilor.

Repauzatul este un calator ce ne paraseste doar pentru o perioada de timp. În acest timp, noi trebuie “sa-i scriem”, sa ne gândim la el, sa-i dorim drum bun, revedere placuta si sa vorbim pe cât posibil la prezent de el.

Veacul de acum este timpul când Domnul nostru Iisus Hristos a venit sa mântuiasca lumea. Pâna atunci, El se jertfeste zilnic pe altarul tuturor bisericilor pentru pacatele noastre, ale viilor si ale mortilor. El continua sa fie o victima înjunghiata pe Cruce pentru întreg Universul. Acest interval de timp al veacului de acum, ce constituie mila lui Dumnezeu pentru noi, este salvator pentru fiecare suflet si trebuie sa profitam de el pâna când mai avem libertate. “Aceasta este ziua când trebuie sa lucram, caci va veni noaptea si nimeni nu va mai putea face fapte bune”.

Cea mai de pret slujba pentru cei repauzati este Sfânta Liturghie, în timpul careia viii si mortii ce s-au pomenit, în momentul turnarii particelelor în sângele sacramental al Domnului nostru Iisus Hristos, se curata de pacatele lor. În acest moment, Domnul nostru Iisus Hristos este jertfa si jertfitor în acelasi timp.

Celor pe care i-am iubit în viata si-i mai iubim înca, trebuie sa avem grija sa le aducem aceasta Jertfa suprema, pentru a le usura suferintele si a-i scoate din iad. Vai de cei pentru care nu se roaga nimeni! Acestia nu mai au scapare de acolo. Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne îndeamna: “Tot ce veti cere Tatalui în numele Meu, vi se va da!” Avem, acum, posibilitatea sa cerem usurarea sufletelor celor adormiti, mai ales în zilele de sâmbata si la alte zile rânduite de Biserica în calendar, când se fac Parastase, iar milostenia facuta pentru cei repauzati aduce si ea la rândul ei usurare. Ieremia proorocul spune: “Blestemati si izgoniti sunt de la fata lui Dumnezeu acei repauzati, pentru mântuirea carora nu se împart milostenii!” Prin milostenie îl îmbracam pe cel mort într-o haina de lumina pentru ziua judecatii, pentru care ne va fi nespus de îndatorat. Toate faptele rele fata de repauzati nu ramân fara urmari. Daca ei sunt lipsiti de ajutor, ca urmare a neglijentei noastre, sau daca noi ascundem averile si nu îndeplinim ultimele dorinte, ei pot ruga pe Dumnezeu sa-i razbune. De aceea, multe suferinte ale celor vii se datoresc acestor neglijente fata de cei morti.

Spre a ne putea ruga pentru altii si a-i milostivi, trebuie înainte de orice sa fim curati, fara pacat, fara vicii, pasiuni si atunci tot ce vom cere, conform cu vointa lui Dumnezeu, cu ajutorul rugaciunii care deschide visteria cerului, vom obtine.

1. Veacul de acum - RAIUL

Viata si comuniunea cu Dumnezeu pe pamânt sunt începutul Raiului. Domnul nostru Iisus Hristos ne spune permanent, prin Fericirile care se cânta în timpul Sfintei Liturghii, ca locuitorii Raiului, cei fericiti de El, vor fi cei blânzi, cei milostivi, cei saraci cu duhul, cei flamânzi si însetati de dreptate, facatorii de pace, cei curati cu inima, cei persecutati pentru dreptate.

În Rai, fericirea consta în a-L vedea pe Dumnezeu si a vietui cu sfintii împreuna. De asemenea, fericirea dreptilor în Rai este ca sa vada fericirea celor pe care i-au iubit pe pamânt, copiii si parintii lor. Unii pentru altii se vor bucura, ne spune Sf. Dimitrie de Rostov. Astfel, sufletele, oriunde ar fi dupa moarte, în prima perioada, au posibilitatea de a comunica între ele. De asemenea, vad si aud tot ce vorbim si ce facem noi pe pamânt.

1. Veacul de acum - IADUL

Încalcarea legilor morale procura oamenilor, dincolo de mormânt, o viata plina de plângeri si suferinta. Înca de pe pamânt putem face începutul iadului sau al gheenei în sufletul nostru.

Iadul înseamna un loc profund întunecos, în care sufletele, ce sunt hotarâte, prin dreapta judecata a lui Dumnezeu, sa locuiasca provizoriu aici, nu vad pe Dumnezeu, fiind lipsite de lumina si fericire.

În iad sunt 9 munci diferite. Gheena este doar un loc din Iad, este un ocean de flacari de milioane de ori mai fierbinti decât cele de pe pamânt, unde se chinuiesc cei pacatosi, fara însa a se mistui, ci numai simtind durerea. Este cea mai grea munca din iad, de care se înfricoseaza si diavolii.

Dupa Judecata Universala, sufletele dreptilor si ale sfintilor vor fi stramutate din Rai în Împaratia lui Dumnezeu, iar cele ale pacatosilor se vor chinui vesnic în muncile Iadului.

În prima perioada de dupa moarte, locuitorii Raiului vad pe cei din iad si invers. Cel imperfect îsi petrece timpul în iad. În categoria acestora intra cei care nu s-au îngrijit pe pamânt de suflet si pe care i-a prins sfârsitul nepocaiti. Ei regreta amar ca au mâniat pe Dumnezeu, iar rugaciunile celor vii le pot aduce usurarea suferintei si chiar schimbarea locului de vietuire cu cel din Rai.

În iad, sufletul nefiind unit cu trupul, suferinta este pur spirituala, de tristete, de suspin. Totusi, aceasta munca este îndulcita de speranta mântuirii. Intrarea în iad are loc dupa judecata particulara din a 40-a zi dupa moarte.

În categoria celor osânditi vesnic intra: împietritii, necredinciosii, hulitorii, deznadajduitii, urâtorii de oameni, ereticii, cei cruzi si lipsiti de orice constiinta. Cei osânditi definitiv, care nu au nici un regret ca si-au petrecut viata în pacate, vor intra în starea de moarte vesnica în gheena. Pentru acestia, orice rugaciune este inutila.

“Legându-i picioarele si mâinile, luati-l si aruncati-l în întunericul cel mai dinafara”. Prin aceste cuvinte, Domnul nostru Iisus Hristos ne spune ca, dincolo de moarte, sufletul celui care s-a lepadat de botez si a refuzat îndreptarea pe pamânt nu mai are nici o posibilitate de schimbare (fiind legat), mergând direct în gheena, pentru vesnicie. Acolo raul se dezvolta din ce în ce mai mult, munca este neîncetata, viermele nu moare si focul nu se stinge niciodata. Tot în gheena vor ajunge si sufletele din iad, pentru care nu se roaga nimeni pe pamânt, neiertându-li-se nici un pacat.

Dumnezeu este Duh si toata creatia Lui este materie, iar sufletul omului si Îngerii sunt o materie eterata. Asa e si focul vesnic, eterat.

Cei osânditi la gheena, în activitatea lor, vor fi vesnic plini de ura si hula contra lui Dumnezeu si vointa lor va fi vesnic contrara vointei lui Dumnezeu. Ei vor fi vesnic sfâsiati de insatisfactia pasiunilor lor, iar deznadejdea si dorinta de a-si nimici fiinta îi va roade necontenit. Pasiunile sunt rani care, daca nu s-au vindecat pe pamânt, dincolo pricinuiesc scrâsnirea dintilor si vor lua proportii imense, ducând la disperarea insatisfactiei si la exasperarea neputintei de potolire a lor, de unde si ura si hula împotriva lui Dumnezeu.

Obisnuinta pacatului pe pamânt este începutul gheenei vesnice. De aceea, Sfântul Grigore de Nissa ne spune ca: “Omul ce s-a cufundat cu sufletul sau în cele trupesti, chiar când nu va fi trup, nu va fi scapat niciodata de dorintele si de ispitele trupului”. Dupa Sfântul Atanasie cel Mare, osânditii la gheena n-au nici macar satisfactia de a se vedea unii pe altii si de a suferi împreuna, convietuind doar cu duhurile rele.

Concluzia este ca ceea ce se poate schimba pe pamânt, prin pocainta, dincolo este exclus sa se poata face. Asa ca sa avem grija sa extirpam pasiunile la prima lor aparitie, caci orice amânare le da posibilitatea dezvoltarii, slabind vointa omului, fara de care acesta nu le mai poate suprima.

2. Veacul viitor

Dumnezeu a creat Universul, dându-i ca sens al existentei sale iubirea si ascultarea. În acest elan spre desavârsire, fiecare creatura si fiinta aspira la îndeplinirea destinului sau, care va avea loc în veacul viitor, marcat de viata si fericire vesnica.

În prima perioada a creatiunii “totul era foarte bun” iesit din mâna lui Dumnezeu. Unitatea gândirii unea pe îngeri si pe primii oameni, iar sufletul si corpul omului erau în perfecta armonie unul cu altul.

Neascultarea, urmata de dreapta pedeapsa, a marcat începutul perioadei a doua a Universului, în care raul a patruns si a stricat echilibrul si armonia dintre om si natura, între suflet si corp, dupa cuvintele: “ca duhul este sârguitor, dar trupul neputincios”. Viata, odata data Universului, n-a fost retrasa, ci a fost schimbata de la starea de fericire, la cea de durere si lacrimi.

Din mila si din dorinta lui Dumnezeu, Universul va intra în a treia perioada a sa. Ea va apartine veacului viitor, în care va fi “cer nou si pamânt nou”, totul schimbându-se prin foc. În aceasta noua perioada, omul spiritualizat va trai pentru eternitate în cu totul alte conditii, iar transfigurarea sa si a întregii creatii va aduce roadele renasterii spirituale si morale. Începutul veacului viitor va fi precedat de o noua judecata. Necesitatea celei de-a doua judecati si a vietii viitoare se justifica prin faptul ca atunci vom raspunde, nu numai de faptele si propria noastra viata, ci si de viata si faptele celor ce-au preluat ideile noastre si ne-au imitat.

Momentul sosirii noii judecati nu va însemna sfârsitul lumii, ci sfârsitul demonului (raului) si venirii Împaratiei lui Dumnezeu. Ziua si ceasul celei de-a doua veniri a Domnului nostru Iisus Hristos nu-l stie nimeni, în afara de Dumnezeu. Însa, prevestit avem în Evanghelie ca sfârsitul va fi la miezul noptii. “Iata Mirele vine la miezul noptii si fericita este sluga pe care o va afla priveghind, dar nevrednica este cea pe care o va afla lenevindu-se”.

Dupa acea noapte fatala, va veni dimineata fericirii sau suferintei vesnice. “Cei ce vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu si cei ce-L vor asculta vor învia, iar cei ce au facut raul vor învia pentru judecata”.

Avem deci garantia ca: “cine asculta cuvintele Mele si crede în Cel ce M-a trimis pe Mine, are viata vesnica si nu vine la judecata, caci a trecut din moarte la viata”. De aceea, Domnul nostru Iisus Hristos ne porunceste sa fim gata în orice ora. Aceasta ora cutremuratoare a sfârsitului si a începutului unui nou veac trebuie sa fie mereu prezenta în inima noastra. “Privegheati si va rugati, ca nu stiti ceasul în care Domnul va veni!”

Orice amânare, orice îndoiala este riscanta. Pentru a fi gata oricând, se impune o viata permanent virtuoasa celui ce este crestin adevarat.

Semnele ce vor preceda sfârsitul lumii acesteia, dupa învatatura Domnului, sunt:

1. Predicarea Evangheliei la toate neamurile.

2. Micsorarea credintei si a milei între oameni.

3. Sporirea nedreptatilor si a nefericirilor, ca urmare a necredintei în Dumnezeu.

4. Vor fi razboaie mari, calamitati grozave, foamete, ciuma si alte nenorociri necunoscute.

5. Venirea lui Antihrist.

Antihristul, adversar al Domnului Iisus Hristos, va încerca sa rastoarne crestinismul. “Zilele nefericite ale lui Antihrist se vor scurta pentru cei alesi. Atunci va veni o rasturnare mare a legilor naturii, o noua ordine a Universului. Soarele se va întuneca si nu va mai da lumina sa, stelele vor cadea din cer si puterile cerului se vor clatina. Atunci se va arata Semnul Fiului Omului pe cer (Sfânta Cruce) si atunci vor plânge toate popoarele pamântului si vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere si marire multa”.

Tot atunci, la judecata cea mare, fiecare suflet îsi reia trupul si, asa precum împreuna au vietuit si au pacatuit, asa vor trebui sa se prezinte împreuna în fata Judecatorului, care le va cere socoteala de ce au facut în viata lor si cum au ascultat de glasul constiintei lor, care era Însusi glasul lui Dumnezeu.

Baza învierii oamenilor este Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, “Cel dintâi nascut din morti”. Vor învia toti oamenii, indiferent de moartea lor, având toti aceeasi vârsta, aceeasi stare, deosebindu-i doar faptele lor pamântesti. Cei care, în ceasul acela, vor fi înca vii pe pamânt se vor schimba. Dupa spusele Sf. Ap. Pavel ei se vor transfigura îndata în trupuri spiritualizate asemeni celorlalti. Toti vor avea trupuri noi de diferite calitati.

Învierea trupurilor este indispensabila, pentru ca omul sa poata exista vesnic si sa devina nemuritor, în ambele sale elemente, trup si suflet, care vor fi atunci într-o armonie perfecta. Trupurile ce au slujit lui Dumnezeu vor fi luminoase, iar, prin faptele lor cele bune, vor straluci ca luna si stelele, dupa gradul de sfintenie al fiecaruia. Ca într-o oglinda se va rasfrânge, pe trupul omului, toata viata sa pamânteasca, fara a-si ascunde cea mai mica cugetare rea.

Domnul Iisus Hristos ne anunta si ne precizeaza foarte clar ce se va petrece în momentul supremei judecati si nimeni nu va putea îndrazni sa spuna ca n-a stiut, ca n-a auzit si vinovat va fi pentru indiferenta fata de cele anuntate de Domnul.

“El va trimite Îngerii Sai cu glas mare de trâmbita si vor aduna pe cei alesi ai Lui din cele patru vânturi, de la marginea cerurilor, iar pe cei ce fac faradelegea îi vor departa din mijlocul celor drepti si atunci va rasplati fiecaruia dupa faptele sale”.

Apostolii Domnului Iisus Hristos vor sta pe cele 12 scaune de judecata, ca sa judece întreaga omenire. Alaturi de oameni, se vor prezenta la judecata si demonii ce vor fi legati în lanturi, dupa spusele Apostolilor. Va fi judecata atunci toata activitatea interioara si exterioara a omului, gândita si pusa în actiune.

Recompensa si osânda vor fi deci de doua feluri: morale (interioare) si fizice (simturi corporale). De aici rezultând concluzia necesitatii absolute a reîntruparii sufletelor pentru a-si primi în trupurile în care au vietuit pedeapsa sau recompensa meritata.

Nu va mai fi judecat tot ce s-a sters în timpul vietii printr-o cainta sincera în fata Preotului duhovnic, caruia Domnul i-a lasat dreptul si puterea sa ierte pacatele.

Întârzierea marii judecati este din mila lui Dumnezeu, care mai acorda înca timp pentru ca unii sa mijloceasca pentru altii.

Prin nasterea fiecarui copil, avem înca speranta ca Domnul nu si-a pierdut încrederea în om. Când însa va veni ceasul definitiv, orice ajutor reciproc între oameni, fie moral, fie exterior, va fi tardiv si zadarnic. Necredinta, atunci, va desparti pe parinte de fiu, pe mama de fiica si pe soti între ei. Numai cei ce L-au iubit pe Dumnezeu vor fi alaturi. De aceea, toate raporturile între oameni trebuie sa fie întemeiate mai mult pe iubirea lui Dumnezeu decât pe legatura de rudenie.

“Oricine va face voia Tatalui Meu celui din ceruri, acela frate al Meu si sora si mama Îmi este”, spune Domnul.

Toata dragostea ce-o oferim oamenilor, materializata în fapte bune, în numele Domnului nostru Iisus Hristos s-o oferim, gândindu-ne nu la interesele noastre, la placerea pe care o simtim, ci la ideea ca orice om este fiu al lui Dumnezeu, deci fratele nostru, ca Dumnezeu îl iubeste la fel ca si pe noi si doreste mântuirea lui. Iar când simtim antipatie si repulsie pentru cineva, tot asa trebuie sa gândim si atunci orice aversiune va pieri; aceasta fiind dorinta lui Dumnezeu pentru omenire: “Pace si bunavoire între oameni”.

Cei ce au crezut si au facut voia lui Dumnezeu vor fi acuzarea vie pentru cei ce n-au crezut. Ei vor fi judecata si condamnarea lor: “Ei vor fi judecatorii vostri”. Acesti martori vor dovedi omenirii ca au fost liberi sa aleaga si nimeni nu i-a împiedicat sa creada si sa-L slujeasca pe Dumnezeu. “Au nu stiti ca Sfintii vor judeca lumea?” spune Sf. Ap. Pavel. “De ce deci, se judeca între voi lumea?”

Mântuitorul nostru Iisus Hristos va judeca lumea dupa patru legi, pentru ca nimeni sa nu poata scapa de urgia si dreptatea lui Dumnezeu.

1. Legea firii sau legea constiintei este legea cea dintâi pe care a pus-o Dumnezeu în inima omului de la creatie, dupa care s-a condus lumea pâna la Legea cea scrisa. Constiinta este glasul lui Dumnezeu în om si ea pururea îl mustra când greseste: “Omule de ce ai facut aceasta?” Constiinta este judecatorul cel drept pe care l-a pus Dumnezeu înlauntrul nostru. Aceasta lege a firii o au si chinezii, o au si crestinii, o au si budistii si brahmanii si mahomedanii.

2. A doua lege, care sta în fata noastra vesnic, cum arata Sfântul Grigore de Nissa, este legea zidirii. Cine a facut cerul, pamântul si toate câte sunt? Ca o trâmbita din înaltul cerului aceasta lege rasuna pururea si ne arata pe Dumnezeu Ziditorul lumii, care a pus rânduiala în toate.

“Cerurile spun slava lui Dumnezeu si facerea mâinilor Lui o vesteste taria”. (Ps. 18, 1) Deci, prin contemplatia naturala în duh, noi ne suim de la ratiunile lucrurilor la Ziditorul lor. Daca vom vedea o haina buna pe un om, trebuie sa stim ca a fost bun si croitorul, daca vedem o cladire cu arhitectura frumoasa, sa stim ca a fost construita de un arhitect priceput. Astfel, orice vom vedea, nu vom putea spune ca s-au facut singure. Deci, toate acestea ne arata ca este un Facator si, daca este, trebuie sa ne temem si sa ascultam de El, ca sa nu ne pedepseasca dupa dreptate.

Marele fizician englez Isaac Newton, care timp de treizeci de ani a fost ateu, iar la urma, când a descoperit “legea gravitatiei universale”, vazând ca fiecare planeta o atrage pe cea mai mica si nu o lasa sa se departeze, nici sa se sfarâme sau sa mearga în neregula în lumea astrelor ceresti, a pus aparatele pe masa si a zis: “Mare esti Doamne si minunate sunt lucrurile Tale si nici un cuvânt nu este deajuns spre lauda minunilor Tale”.

E bine sa retinem ca dupa aceste doua legi amintite anterior, se vor judeca toate popoarele lumii, afara de crestini si evrei.

3. A treia lege este legea scrisa, data de Dumnezeu lui Moise pe Muntele Sinai, adica cele zece porunci si tot Vechiul Testament, dupa care va fi judecat poporul ales, adica evreii.

4. A patra si ultima lege este Legea Darului, Legea Desavârsirii, Legea Dragostei lui Iisus Hristos, adica Sfânta Evanghelie. Dupa aceasta lege dumnezeiasca vor fi judecati toti crestinii, botezati în numele Preasfintei Treimi. Este mai desavârsita decât toate celelalte legi, iar daca o vom încalca sau lepada, vom avea mai mare pacat si mai mare munca decât popoarele care n-au cunoscut Evanghelia si au facut cele vrednice de bataie.

Dupa judecata universala, va avea loc sfârsitul lumii acesteia si va începe domnia glorioasa a vietii prea fericite a dreptilor si a vietii suferintei vesnice pentru cei pacatosi. Însusi Domnul nostru Iisus Hristos spune: “Secerisul este sfârsitul veacului”, iar “seceratorii sunt îngerii”.

Universul va fi schimbat în acelasi chip ca si omul, “va fi cer nou si pamânt nou”. Alte legi si o noua ordine va domni în Univers, care vor reda creatiei puritatea de la început, iar viata vesnica a oamenilor va fi o vesnica activitate si un vesnic progres, în bine sau în rau. În esenta, va fi un Rai al celor drepti, unde vor domni binele, dreptatea, bucuria, adevarul, si un infern, unde va guverna raul si în care se vor munci adeptii lui plini de ura, minciuna si neadevar.

Pentru noi, cei din contemporaneitate, e bine sa nu cautam locul unde sunt aceste munci, ci sa cautam Împaratia lui Dumnezeu în noi însine, în afara de noi si pretutindeni si astfel vom evita si vom scapa de chinurile iadului.

APRECIERI DESPRE LUCRAREA

ÎNDRUMAR PENTRU RESTABILIREA SANATATII

Lucrarea Îndrumar pentru restabilirea sanatatii cucereste de la început cititorul prin lumina pe care o arunca asupra bolilor sufletesti si trupesti, cât si prin calea pe care o propovaduieste pentru a iesi din gheena raului.

Apreciez ca noua, absolut originala, aceasta cale pe care o propune autorul, asezând ca unic agent al actului terapeutic pe preotul duhovnic, atribuindu-i un rol decisiv, ca purtator al Duhului Sfânt. Fara preotul duhovnic, nu poate avea loc Taina Spovedaniei si fara Taina Spovedaniei, nici o tamaduire nu este posibila.

Dupa parerea autorului, si asta constituie teza fundamentala a lucrarii, Taina Spovedaniei ar fi la noi, în cadrul Bisericii Ortodoxe, ceea ce este psihanaliza în Occident: o metoda terapeutica universal eficace. Parintele duhovnic este aici, în Rasaritul crestin-ortodox, ceea ce este dincolo psihanalistul, cu deosebirea ca, prin mijlocirea preotului, actioneaza Duhul Sfânt, Harul Divin, pe când dincolo, la medicul psihanalist, este exclusa orice interventie supranaturala.

Bine scrise si clare sunt capitolele despre ascultare, post, rugaciune si terapia bolilor mintale, ele fiind de fapt o sinteza superioara a tot ceea ce experienta milenara, biblica si patristica, a acumulat în acest domeniu. Accentul pus pe post în tratamentul bolilor tumorale si pe imunoterapie, este bine venit si trebuie calduros salutat.

Consider ca acest evlavios îndrumar, care s-a plasmuit sub învatatura Bisericii Ortodoxe Române, ar trebui sa fie preluat de Biserica, editat fara întârziere si difuzat la toate parohiile din tara noastra, oriunde exista suferinta si e nevoie de ajutorul celor care si-au închinat viata slujirii Sfintelor Taine.

PROFESOR IONEL BRANDABUR , Membru al Uniunii Scriitorilor

B I B L I O G R A F I E

1. Sfânta Scriptura - Bucuresti, 1968.

2. Teologia dogmatica - Editura Institutului biblic si de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 1991.

3. Protos. Teofil Badoiu - Boala, pedeapsa sau binecuvântare, Editura Parohiei Valea Plopului, 1996.

4. Diacon Gheorghe Babut - Pelerinul Român, Editura Pelerinul Român, Oradea 1992.

5. Cuviosul Siluan Athonitul - Între Iadul deznadejdii si Iadul smereniei, Editura Deisis, Sibiu, 1996.

6. Protos. Veniamin Baican - Postul crestin Ortodox, Editura IVENTICA, Manastirea Rarau, 1995.

7. Alexander Schmemann - Radioul si televizorul în timpul postului, articol aparut la Paris, 1974.

8. Parintele Mitrofan - Viata noastra dupa moarte, Editura Agapis, 1998.

9. Sfântul Serafim de Sarov - Scopul vietii crestine, Editura Pelerinul, Iasi 1997.

10. Protos. Nicodim Mandita - Învataturi despre rugaciune, Editura Agapis, 1997.

11. Protos. Nicodim Mandita - Oglinda Duhovniceasca, Editura Agapis, 1998.

12. Protos. Nicodim Mandita - Vrednicia sufletului, Editura Agapis, 1998.

13. Protos. Nicodim Mandita - Rugaciunea lui Iisus, Editura Ortodoxox Kypseli, Tesalonic, 1996.

14. Protos. Nicodim Mandita - Îndrumar pentru spovedanie, Editura Agapis, 1997.

15. Protos. Nicodim Mandita - Viata Maicii Domnului, Editura Agapis, 1997.

16. Arhimandrit Ioanichie Balan - Calauza ortodoxa în biserica, Editura Sfintei Manastiri Sihastria, 1991.

17. Arhimandrit Ioanichie Balan - Parintele Paisie Duhovnicul, Editura Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, Iasi, 1993.

18. Arhimandrit Ioanichie Balan - Puterea Sfântului Maslu, Editura Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, Iasi, 1993.

19. Arhimandrit Ioanichie Balan - Ne vorbeste Parintele Cleopa, Editura Episcopiei Romanului, 1998.

20. Arhimandrit Nicodim Sachelarie - Pravila bisericeasca, Editata de Parohia Valea Plopului, judetul Prahova, 1996.

21. † Dr. Nestor Vornicescu - Arhim. Dr. Benedict Ghius - PROLOAGE, Editura Bunavestire, Bacau, 1995.

22. Psaltirea Proorocului si Împaratului David - Editura Institutului biblic si de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 1994.

23. Dumitru Popescu - Ortodoxie si contemporaneitate, Bucuresti, 1996.

24. †Kallistos Ware - Împaratia launtrica, Asociatia filantropica medicala crestina Christiana, Bucuresti, 1996.

25. Alexander Reinhardt - Povetele Maicii Sofronia, Editura LVB, 1997.

26. Arhimadritul Sofronie - Din viata si din Duh, Editura Pelerinul, Iasi, 1980.

27. Mihai Radulescu - † Irineu Slatineanu - Convorbiri despre spovedanie, Editura Ramida, Bucuresti, 1996.

28. Dumitru Staniloaie - Viata si activitatea Sfântului Grigore Palama.

29. Jean Claude Larchet - Teologia bolii, Editura “Oastea Domnului”, Sibiu, 1997.

30. Jean Claude Larchet – Terapeutica bolilor mintale, Editura Harisma, Bucuresti, 1997.

31. Protos. Ioachim Pârvulescu - Puterea sfintitoare a ortodoxiei, Editura Amacona, 1996.

32. Gheorghe Ionescu - Viata si activitatea protosinghelului Nicodim Mandita (1889-1975), Editura Bunavestire, Bacau, 1996.

33. Sfântul Ambrozie - Nasterea de sus si Învierea prin Har, Manastirea Sfântului Pantelimon, Silistea Gumesti, Teleorman, 1998.

34. Dr. C. Gh. Bacanu; Dr. C. Blaja; Dr. Serban C. Bacanu - Aspecte imunologice profilactice si terapeutice ale autovaccinului celulomicrobian total complex, ca factor principal si prioritar în tratamentul afectiunilor tumorale la 30 de ani de la administrare, Comunicare stiintifica, Ioannina, iulie 1998;

35. Dr. C. Gh. Bacanu; Dr. C. Blaja; Dr. Serban C. Bacanu - Autovaccin celulomicrobian total complex - rezultate obtinute în urma aplicarii la om si animale (lucrare sub tipar).

 

ANEXA 1.

Schema procesului de vindecare

 

ANEXA 2

ANEXA 3.

Iadul si scrâşnirea dinţilor pentru cei necredincioşi şi păcătoşii nepocăiţi