75. Ce este Simbolul credintei sau "Crezul"?
Simbolul Credintei sau Crezul este infatisarea pe scurt a invataturii pe care
crestinul trebuie s-o cunoasca, s-o primeasca cu credinta si s-o marturiseasca.
76. Cum se numeste acest Simbol de Credinta?
Simbolul de Credinta se numeste Niceo-Constantinopolitan, sau de la Niceea si
Constantinopol.
77. Cine a alcatuit acest Simbol de Credinta, unde si
de ce?
Acest Simbol de Credinta a fost alcatuit de primele doua Sinoade ecumenice: cel
de la Niceea, in anul 325, si cel de la Constantinopol, in anul 381. Cel dintai,
prin cei 318 Sf. Parinti cati au luat parte la el, a statornicit primele sapte
articole, care se ocupa cu invatatura despre Dumnezeu-Tatal si despre
Dumnezeu-Fiul intrupat pentru a noastra mantuire, adica despre Domnul nostru
Iisus Hristos Mantuitorul, si erau indreptate mai ales impotriva ratacirii
ereticului Arie si a partizanilor lui, care sustineau lucruri defaimatoare si
umilitoare despre Fiul lui Dumnezeu. Al doilea Sinod ecumenic, prin cei 150 de
Sf. Parinti, a statornicit ultimele cinci articole, care se ocupa cu invatatura
despre Dumnezeu - Sf. Duh, Sf. Biserica, Sfintele Taine, invierea mortilor si
viata vesnica; aceste din urma cinci articole erau indreptate mai ales impotriva
ereticului Macedonie si a partizanilor lui, care sustineau lucruri
batjocoritoare despre Sf. Duh. Simbolul de credinta Niceo-Constantinopolitan a
fost recunoscut, intarit si recomandat ca cea mai inalta autoritate si norma de
credinta in Biserica, de toate Sinoadele ecumenice urmatoare.
78. Inaintea Simbolului de Credinta
Niceo-Constantinopolitan au mai fost alte simboluri de credinta?
Aproape fiecare Biserica din orasele mari isi avea Simbolul ei de Credinta,
fiindca Bisericile nu se puteau lipsi de Simbolul Credintei, care era Catehismul
lor, trebuitor pentru lucrarea misionara, inlauntru si in afara. Nu se puteau
inchipui candidati la Botez fara sa stie pe de rost Simbolul Credintei. Se
cunosc: Simbolul de Credinta Apostolic sau roman. Simbolul de Credinta al
Bisericii din Neo-Cezareea Pontului, Simbolul de Credinta al Bisericii din
Cezareea Palestinei, Simbolul de Credinta al Bisericii din Alexandria si altele.
Aceste Simboluri de Credinta se deosebeau putin intre ele, dupa cum aveau sa
apere credinta Bisericii respective de o greseala sau alta a ereziilor; dar ele
erau identice in privinta ideilor principale pe care le sustineau despre Sf.
Treime, despre mantuirea noastra realizata in Hristos, despre Biserica si Taine.
Sinoadele ecumenice din anii 325 si 381 au contopit aceste simboluri de credinta
locale, le-au intregit si desavarsit, facand din toate unul singur, pe care l-au
daruit Bisericii crestine, comoara pretioasa pentru totdeauna.
79. Cite articole are Simbolul de Credinta?
Are 12 articole:
1. Cred intru unul Dumnezeu, Tatal atottiitorul, Facatorul cerului si al
pamantului, vazutelor tuturor si nevazutelor.
2. Si intru unul Domn lisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul Nascut, Care din
Tatal S-a nascut mai inainte de toti vecii: Lumina din lumina, Dumnezeu adevarat
din Dumnezeu adevarat, nascut, nu facut, Cel ce este de o fiinta cu Tatal, prin
Care toate s-au facut.
3. Care pentru noi oamenii si pentru a noastra mantuire S-a pogorat din ceruri
si S-a intrupat de la Duhul Sfant si din Maria Fecioara si S-a facut om.
4. Si S-a rastignit pentru noi in zilele lui Pontiu Pilat si a patimit si S-a
ingropat.
5. Si a inviat a treia zi, dupa Scripturi.
6. Si S-a inaltat la ceruri si sade de-a dreapta Tatalui.
7. Si iarasi va sa vina cu slava, sa judece viii si mortii, a Caruia imparatie
nu va avea sfarsit.
8. Si intru Duhul Sfant, Domnul de viata facatorul, Care din Tatal purcede, Cel
ce impreuna cu Tatal si cu Fiul este inchinat si marit, Care a grait prin
prooroci.
9. Si intru una, sfanta, soborniceasca si apostoleasca Biserica.
10. Marturisesc un Botez, intru iertarea pacatelor.
11. Astept invierea mortilor.
12. Si viata veacului, ce va sa fie. Amin.
80. Cate parti cuprinde Simbolul Credintei?
Simbolul Credintei cuprinde patru parti:
1. Despre Sf. Treime (art. I-VIII)
2. Despre Biserica (art. IX)
3. Despre Sf. Taine (art. X)
4. Despre viata viitoare (art. XI-XII).
81. Care este art. 1 din Simbolul Credintei?
Articolul 1 este: «Cred intru unul Dumnezeu, Tatal atottiitorul, Facatorul
cerului si al pamantului, vazutelor tuturor si nevazutelor».
82. Ce inseamna cuvantul "cred"?
Cuvantul "cred" inseamna - ca primesc si marturisesc ceea ce invata Biserica
despre Dumnezeu. El are acelasi sens ca si cuvantul "credinta". Sa vedem ce
inseamna "credinta"? Exista o credinta pe care se bazeaza legaturile dintre
oameni si exista o credinta care intretine legatura omului cu Dumnezeu. Intre
ele e o inrudire, dar si o deosebire. Credinta pe care o are un om in ceea ce-i
spune alt om e o incredere, care-si poate gasi intarirea in dovedirea sau
aratarea vazuta a lucrului care a fost sustinut de unul si crezut de altul.
Credinta in Dumnezeu nu-si poate gasi in viata pamanteasca o astfel de intarire,
prin dovedire sau aratare vazuta. Dar are si ea o intarire printr-un fel de
aratare tainica, nevazuta, in fata ochilor sufletului. Deci, credinta in
Dumnezeu e primirea de catre noi ca adevarate, pe baza de incredere in Dumnezeu
si pe baza unei vederi sufletesti, a tuturor adevarurilor pe care le avem prin
Descoperirea mai presus de fire, in vederea mantuirii noastre. Sf. Apostol Pavel
ne spune despre credinta ca "este adeverirea celor nadajduite, dovedirea
lucrurilor celor nevazute" (Evr. 11, 1). Dupa Teodoret al Cirului, credinta
crestina este invoirea libera a sufletului, vederea sufleteasca a unui lucru
nevazut, statornicia in ceea ce este adevarat, intelegerea celor nevazute,
potrivita firii65 (Teodoret, Despre vindecarea bolilor elinesti, 1,1, Migne, P.
G., LXXXHI, col. 814).
83. Care sunt roadele credintei?
Acestea sunt:
1. Intelegerea tainelor care depasesc puterile mintii.
2. Ridicarea sufletului pana la Dumnezeu, cu Care unindu-ne, sa ne putem mantui.
84. Este vreo legatura intre credinta in lucrurile
descoperite si cunoasterea lor?
Sf. Chiril al Alexandriei leaga credinta de cunoasterea lucrurilor credintei
prin textul din Ioan: "Si noi am crezut si am cunoscut ca Tu esti Hristosul,
Fiul lui Dumnezeu celui viu" (Ioan 6, 69). Credinta este inaintea cunoasterii,
dupa cuvantul proorocului: "Daca nu credeti nu veti sta in picioare" (Isaia
7,9). Prin dreapta credinta se realizeaza cunoasterea lui Dumnezeu si a
adevarului Sau si tot prin credinta ne ridicam "la masura varstei deplinatatii
lui Hristos" (Efes. 4, 13) si la starea desavarsita si duhovniceasca66 (Sf.
Chiril al Alexandriei, Comentar la Ioan 4, 4, (6, 70), Migne, P.G., LXXIII, col.
628). La cunoastere se ridica omul inaintat in credinta si viata duhovniceasca
inca de aici, de pe pamant, dar desavarsita cunoastere se dobandeste numai in
viata viitoare.
EXISTENTA LUI DUMNEZEU
85. Ce se poate sti despre Dumnezeu cu mijloacele
mintii omenesti si ale firii inconjuratoare?
Cu aceste mijloace noi stim ca Dumnezeu exista, dar nu stim ce este El, in Sine,
in fiinta Lui.
86. Este vreo deosebire intre acest fel de a cunoaste
existenta lui Dumnezeu si cel dat prin Descoperirea dumnezeiasca?
Felul cunoasterii existentei lui Dumnezeu prin Descoperire e mai sigur si mai
pretios, fiindca aceasta cunoastere ne-o da Dumnezeu insusi si mintea noastra nu
se mai indoieste. Apoi, pe cand in Descoperirea dumnezeiasca, cunostinta
existentei lui Dumnezeu pleaca de la credinta ca sa ajunga la cunoastere, in
aflarea existentei lui Dumnezeu pe calea firii, mintea porneste de la cunoastere
spre a ajunge la credinta67 (Sf. Vasile cel Mare, Scrisoarea 255 (catre
Amfilohie) 1, Migne, P. G., XXXII, col. 872).
87. Prin ce arata firea existenta lui Dumnezeu?
Zidirea intreaga, de la fapturile cele mai mici pana la cele mai mari, de la
cele inzestrate cu mai putina pricepere pana la cele mai intelepte, de la
inceputul lumii pana astazi, marturiseste intelepciunea, bunatatea si puterea
Facatorului. Sf. Scriptura ia firea ca marturie a existentei lui Dumnezeu, cand
spune: "Cerurile spun slava lui Dumnezeu si facerea mainilor Lui o vesteste
taria" (Ps. 18, 1). incepand de la Sf. Irineu si pana la Sf. Ioan Damaschin,
toti Sf. Parinti si Scriitori bisericesti dovedesc existenta lui Dumnezeu pe
baza legii naturale sau firesti. Sf. Grigorie Teologul spune: «Dar cu mult mai
inainte decat acestea (adica cerul, luna, stelele), mai presus decat ele si
izvor al lor este fiinta (lui Dumnezeu), care intrece orice cuprindere si orice
intelegere... Si privirea si legea firii ne invata ca Dumnezeu exista si ca El
este cauza creatoare si sustinatoare a lumii. Privirea (ne invata ca exista
Dumnezeu) atunci cand se aseaza pe cele vazute si bine fixate si care merg si
care sunt, ca sa zic asa, miscate in chip nemiscat si sunt purtate. Iar legea
naturala deduce din cele vazute si randuite pe Autorul lor»68 (Sf. Grigorie
Teologul, Cuvantul II Teologic, 5, 6, Migne, P. G., XXXVI, col. 32). Cunostinta
despre Sine a dat-o Dumnezeu oamenilor de la inceput, zice Sf. Ioan Gura de Aur,
dar paganii, atribuind aceasta cunoastere lemnelor si pietrelor, au nedreptatit
adevarul. Aceasta cunoastere ramane insa neschimbata avand slava ei nemiscata.
Sf. Pavel zice: "Ceea ce se poate cunoaste despre Dumnezeu este cunoscut de
catre ei, fiindca Dumnezeu le-a aratat lor" (Rom. 1, 19). Cunoasterea lui
Dumnezeu pe calea firii s-a dat oamenilor nu prin glas, ci prin asezarea
fapturilor la mijloc, pentru ca si cel intelept si cel fara minte, cunoscand cu
privirea frumusetea celor vazute, sa se ridice la Dumnezeu69 (Sf. Ioan Gura de
Aur, Omilii la Scrisoarea catre Romani, 3, 2, Migne, P. G., LX, col. 412).
Ordinea lucrurilor, schimbarea anotimpurilor, a atmosferei, calea armonioasa a
elementelor, cursul ordonat al zilelor si al noptilor, al lunilor si al anilor,
grija pe care o minte atotinteleapta o are fata de fiecare vietuitoare,
supunerea tuturor fata de om dovedesc existenta lui Dumnezeu70 (Teofil, Catre
Autolic, 1, 6, Migne, P. G., VI, col. 1033). Zidirea, zice Sf. Ioan Gura de Aur,
ne duce ca de mana la cunoasterea lui Dumnezeu71 (Sf. Ioan Gura de Aur, Despre
diavolul ispititor, Omilia 2, n. 3, Migne, P. G., XLIX, col. 260). Este o
cunoastere care porneste de la fapturi si se ridica pana la Facatorul firii.
88. Pe ce alta cale a firii stim ca exista Dumnezeu?
Pe calea constiintei, care, dupa firea vazuta, este al doilea invatator al
omului. Sf. Ioan Gura de Aur si Sf. Ioan Damaschin spun ca: cunostinta
existentei lui Dumnezeu este pusa de El in chip firesc in toti oamenii72 (Sf.
Ioan Gura de Aur, Cuvant despre Ana, 1, n. 4, Migne, P. G., LIV, col. 636; Sf.
Ioan Damaschin, Dogmatica, 1,1, Migne, P. G., XCIV, col. 789). Sf. Grigorie
Teologul observa ca puterea din noi, innascuta tuturor, prima lege lipita de
noi, care ne duce spre Dumnezeu prin cele vazute, este ratiunea73 (Sf. Grigorie
Teologul, Cuvantul 11 Teologic, 16, Migne, P. G., XXXVI, col. 48).
89. Cunoastem existenta lui Dumnezeu numai pe calea
firii?
Noi cunoastem existenta lui Dumnezeu si pe calea Descoperirii sau Revelatiei
dumnezeiesti supranaturale. Dumnezeu Si-a descoperit existenta Sa proorocilor,
S-a aratat prin Fiul Sau Cel intrupat si Se va face cunoscut in imparatia
cerurilor. «Duhul, zice Sf. Irineu, pregateste pe om in Fiul, Fiul il duce la
Tatal, iar Tatal ii da nestricaciunea pentru viata vesnica, pe care o capata din
faptul ca vede pe Dumnezeu»74 (Sf. Irineu, Contra ereziilor, 4, 20, 5, Migne, P.
G., VII, col. 1035). Cunoasterea mai presus de fire a lui Dumnezeu, pe care cei
imbunatatiti moral, ajunsi pe cea mai inalta treapta a urcusului duhovnicesc
dupa curatirea de patimi, o gusta anticipativ inca din aceasta viata, constituie
insasi viata vesnica pentru cei drepti in imparatia cerurilor (Ioan 17, 3).
FIINTA LUI DUMNEZEU
90. Stim noi ceva despre fiinta lui Dumnezeu?
Nu putem cunoaste fiinta lui Dumnezeu nici pe calea firii, nici pe calea mai
presus de fire. Fiinta lui Dumnezeu este "ascunsul" tainic, la care nu ne putem
ridica cu mintea si cu care nu putem intra in legatura. Ea e mai presus de orice
nume, cum spune Dionisie Pseudo-Areopagitul. Dar noi cunoastem lucrarile acelei
fiinte, care coboara la noi, cum zic Sf. Parinti. Toate numele ce le dam lui
Dumnezeu privesc aceste lucrari; intelepciunea lui Dumnezeu, vazuta in lume,
este o astfel de lucrare; puterea Lui creatoare la fel. Aceste lucrari le mai
numim si insusiri ale lui Dumnezeu, sau pe baza acestor lucrari ii dam lui
Dumnezeu asa-numitele insusiri. In cunoasterea fireasca, aceste lucrari sau
insusiri ale lui Dumnezeu le aflam prin analogie de la lucrarile create; in
cunoasterea mai presus de fire avem o vedere mai de-a dreptul a lor.
INSUSIRILE LUI DUMNEZEU
91. Ce inseamna cuvintele: "Cred intru unul
Dumnezeu"?
Aceste cuvinte au fost puse in Simbolul Credintei pentru a risipi credinta
desarta a paganilor, ca sunt mai multi dumnezei. Credinta intr-un singur
Dumnezeu, sau monoteismul, e sustinuta de toti Parintii si Scriitorii
bisericesti care s-au ocupat de acest adevar.
92. Care sunt insusirile lui Dumnezeu?
- Dumnezeu este unul. Sf. Apostol Pavel scrie corintenilor: "Totusi, pentru noi
este un singur Dumnezeu-Tatal, din Care sunt toate si noi intru El; si un singur
Domn Iisus Hristos, prin Care sunt toate si noi prin El" (I Cor. 8, 6). Dumnezeu
este unul singur pentru ca unul singur e uni-versul pe care l-a facut75 (Origen,
Contra lui Cels, 1, 23, Migne, P. G., XI, col. 701). Sf. Efrem zice: «Daca nu e
un singur Dumnezeu, nu e Dumnezeu»76 (Sf. Efrem Sirul, Cuvant contra ereziilor,
3, Assemanni, 2, p. 443).
- Dumnezeu este Duh, cum o marturiseste Mantuitorul insusi femeii samarinence:
"Duh este Dumnezeu, si cei ce 1 se inchina trebuie sa 1 se inchine in duh si in
adevar" (Ioan 4, 24). «El e nematerial si netrupesc, spune Sf. Ioan Damaschin77
(Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, 2, 3, Migne, P. G., XCIV, col. 865). El e
izvorul din care-si ia inceputul toata firea intelegatoare si duhul78 (Origen,
Despre Principii, 1, 1, 6, Migne, P. G., XI, col. 124).
- Dumnezeu e simplu, adica necompus, fiindca e nematerial. Firea Sa e necompusa
si duhovniceasca79 (Didim, Despre Sf. Duh, 35, Migne, P. G., XXXK, col. 1064).
El nu admite nici un fel de adaos in Sine si nu are ceva mai mare, sau mai mic,
in Sine80 (Origen, Despre Principii, 1, 1, 6, Migne, P. G., XI, col. 124).
- Dumnezeu e neschimbator, cum ne-o arata Sf. Iacov prin cuvintele: "Parintele
luminilor, la Care nu e schimbare sau umbra de mutare" (1, 17).
- Dumnezeu este vesnic, cum ne incredinteaza cuvintele Apocalipsei: "Sfant,
Sfant, Sfant, Domnul Dumnezeu, Atottiitorul, Cel ce era, Cel ce este si Cel ce
vine" (Apoc. 4, 8). El e inainte de timp, pentru ca timpul e de la El. Insusirea
Lui vesnica e ca El este vesnic81 (Sf. Ilarie, Despre Sf. Treime, 2, 7, Migne,
P. L., X, col. 54).
- Dumnezeu e necuprins, pentru ca este nesfarsit si de nespus. Dumnezeu este
nevazut. Cuvantul se adreseaza catre El in tacere, simtul se toceste vrand sa-L
cerceteze, iar intelegerea se inchirceste vrand sa-L imbratiseze82 (Sf. Ilarie,
Despre Sf. Treime, loc. cit.).
- Dumnezeu e atotprezent, cum ne spune Psalmistul: "De ma voi sui in cer, Tu
acolo esti; de ma voi cobori in iad, de fata esti. De voi lua ari-pile mele de
dimineata si ma voi salaslui la marginile marii, si acolo mana Ta ma va povatui
si ma va tine dreapta Ta" (Ps. 138, 8-10). Fiind fara inceput si fara sfarsit,
Dumnezeu este atotprezent, pentru ca nu El e in altceva, dar toate sunt in El.
El e pretutindeni si e in intregime pretutindeni83 (Sf. Ilarie, Despre Sf.
Treime, loc. cit.).
- Dumnezeu e atotputernic, cum ne incredinteaza Sf. Evanghelie: " Cele ce nu
sunt cu putinta la oameni sunt cu putinta la Dumnezeu" (Luca 18, 27).
Atotputernicia lui Dumnezeu o sustin toti Sf. Parinti, indeosebi Aristide,
Teofil al Antiohiei, Sf. Irineu, Clement Alexandrinul, Sf. Chiril al
Ierusalimului. Puterea lui Durnnezeu e nevazuta si ascunde o mare patrundere si
simtire a Duhului84 (Sf. Irineu, Contra ereziilor, 2, 6, 1, Migne, P. G., VII,
col. 724).
- Dumnezeu e atotstmtor, cum ne spune Sf. Apostol Pavel: "O, adancul bogatiei si
al intelepciunii si al stiintei lui Dumnezeu! Cat sunt de necercate judecatile
Lui si nepatrunse caile Lui!" (Rom. 11, 33). Stiinta lui Dumnezeu cunoaste toate
deodata: cele trecute, cele prezente, cele viitoare. El cunoaste totul din veci;
El stie inainte de facerea lumii ce se va intampla pana in ultimele clipe ale
acesteia. Dumnezeu nu S-a sfatuit cu nimeni despre noi, in momentul cand am fost
creati, pentru ca El cunostea rostul nostru inainte de facerea pamantului si a
veacurilor85 (Sf. Chiril al Alexandriei, Teza despre Sf. si cea de o fiinta
Treime, 15, Migne, P. G, LXXV, col. 292). Prin prestiinta Sa, Dumnezeu nu ne
obliga sa facem cele viitoare86 (Fer. Augustin, Despre liberul arbitru, 3, 4,
11, Migne, P. L., XXXII, col. 1276). Dumnezeu stie toate cate se vor intampla
prin libera vointa a oamenilor, dar aceasta prestiinta nu nimiceste liberul
arbitru sau libera hotarire87 (Teodoret, Comentar la Romani, 8, 30, Migne, P. G;
LXXXII, col. 141). Dumnezeu priveste in inimi, stie toate si aude toate88 (Sf.
Chiril al Ierusalimului, Cateheza 4-5 Migne, P. G., XXXIII, col. 460).
- Dumnezeu e drept, cum spune Psalmistul: "Domnul iubeste judecata si nu va
parasi pe cei cuviosi ai Sai; (acestia) in veac vor fi paziti; iar cei
fara-de-lege vor fi izgoniti si semintia celor necredinciosi va fi starpita"
(Ps. 36, 28).
- Dumnezeu e bun, cum declara insusi Mantuitorul: "Nimeni nu este bun decat
numai unul Dumnezeu" (Matei 19, 17).
- Dumnezeu e iubire, cum ne incredinteaza Sf. Apostol Ioan (I Ioan 4, 8 si 16).
- Dumnezeu este lumina (I Ioan 1, 5).
- Dumnezeu este desavarsit, dupa cuvantul Mantuitorului: "Fiti dar desavarsiti,
precum Tatal vostru din ceruri des (Sf. Irineu, Contra ereziilor, 4, 11, 2,
Migne, P. G., VII, col. 1002) savarsit este" (Matei 5, 48). Dumnezeu e
desavarsit in toate, egal si asemenea cu Sine89. Nu e supus prefacerii
lucrurilor, nici nasterii, nici intamplarii. El nu Se micsoreaza, nici nu
creste, ci e totdeauna acelasi90 (Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza 4-5,
Migne, P. G., XXXIII, col. 460; Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, 1, 5, Migne, P.
G., XCIV, col. ,801).
93. Daca Dumnezeu este Duh, de ce in Sf. Scriptura se
vorbeste despre mana, ochii, urechile, mainile lui Dumnezeu?
Sf. Scriptura tine seama de firea limbii omenesti, adica de felul ei de a-si
arata gandurile. Cuvintele de mai sus nu infatiseaza organe trupesti, asemenea
celor omenesti, ci anumite puteri ale lui Dumnezeu. Astfel inima arata bunatatea
si iubirea lui Dumnezeu, ochii si urechile arata atotstiinta Lui, iar mainile,
atotputernicia Lui. Dupa cum chipul lui Dumnezeu nu poate fi zugravit in mintea
noastra, tot asa nu poate fi vorba de organe trupesti ale lui Dumnezeu, caci
dupa cuvantul unui Parinte al Bisericii: «El aude fara urechi, vorbeste fara
gura, lucreaza fara maini, vede fara ochi»91 (Sf. Efrem Sirul, Cantece
nisibiene, 3, 1, BK 78 si Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. Dr. D. Fecioru,
Bucuresti, 1938, pp. 38-40).
94. Daca Dumnezeu este peste tot locul, de ce se
spune in Sf. Scriptura ca El este in ceruri sau in Biserica?
Dumnezeu este peste tot locul; daca se zice ca El este in mod deosebit in
ceruri, este pentru ca prezenta Lui e mai vadita fiintelor spirituale, si cerul
inchipuieste sfintenia; daca se vorbeste de prezenta Lui deosebita in Biserica,
este pentru ca mai ales in Biserica impartaseste El, prin Sf. Taine, harul Sau
sfintitor.
95. Pentru ce numim, in articolul 1 din Simbolul
Credintei, pe Dumnezeu, "Tatal"?
Dumnezeu este unul dupa fiinta Lui. Descoperirea dumnezeiasca ne invata insa ca
acest Dumnezeu, unul dupa fiinta, este in trei persoane: Tatal, Fiul si Sf. Duh.
Aceste trei persoane sau ipostasuri dumnezeiesti alcatuiesc Sf. Treime, taina de
nepatruns de mintea omeneasca si impartasita noua prin Descoperirea
dumnezeiasca. Cuvantul "Tatal" din Simbolul Credintei ne arata prima persoana a
Sf. Treimi. El arata insa si legatura fiasca pe care noi, credinciosii, o avem
cu El, caci El este "Tatal nostru", asa cum spunem la inceputul Rugaciunii
Domnesti.
96. Se vorbeste in Sf. Scriptura despre aceste trei
persoane sau ipostasuri ale singurului Durnnezeu?
In Sf. Scriptura se vorbeste in multe locuri despre cele trei persoane sau
ipostasuri ale Dumnezeirii. Amintim numai cateva: In Vechiul Testament,
Dumnezeu-Tatal Se adreseaza celorlalte persoane ale Sf. Treimi: .. Sa facem om
dupa chipul Nostru si dupa asemanarea Noastra" (Fac. 1, 26). In vedenia lui
Isaia, ingerii "strigau unul catre altul si ziceau: Sfant, Sfant, Sfant, Domnul
Savaot, plin este tot pamantul de marirea Lui" (Isaia 6, 3). In Noul Testament,
cu prilejul Botezului Domnului nostru Iisus Hristos, s-au aratat toate cele trei
persoane ale Sf. Treimi: Tatal, aratand lumii pe Fiul si binecuvantandu-L, Fiul
primind botezul de la loan, iar Sf. Duh coborand asupra Fiului, in chip de
porumbel (Matei 3,16-17; Luca 3, 21-22; Ioan 1, 32; 15, 26). Trimitind pe Sf.
Apostoli la propovaduire, Mantuitorul le spune: "Drept aceea, mergand invatati
toate neamurile, botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului si al Sf. Duh"
(Matei 28, 19).
97. Sf. Traditie marturiseste existenta Sf. Treimi?
Traditia primelor trei veacuri marturiseste fara sovaiala credinta in existenta
Sf. Treimi. Au marturisit cu caldura despre Sf. Treime: Sf. Clement Romanul, Sf.
Ignatie, Sf. Policarp, Aristide, Sf. Iustin, Atenagora, Teofil al Antiohiei, Sf.
Irineu, Clement Alexandrinul, Origen, Tertulian, Novatian. Sf. Parinti ai
veacurilor IV si V s-au intemeiat neintrerupt pe aceasta traditie, in toiul
luptelor lor contra arianismului. Se pot cita in aceasta privinta mai ales Sf.
Atanasie, Sf. Epifanie, Sf. Darie si Fer. Augustin. «In unitatea firii sunt trei
persoane» zice Tertulian92 (Tertulian, Contra lui Praxeas, 2, 9, 25, Migne, P.
L., II, col. 156). «O singura Dumnezeire si un singur Dumnezeu in trei
ipostasuri», declara Sf. Atanasie93 (Sf. Atanasie, Despre intruparea Cuvantului
lui Dumnezeu si contra Arienilor, 10, Migne, P. G., XXVI, col. 1000).
98. Cele trei persoane sau trei ipostasuri pot fi
intelese ca trei dumnezei?
Cele trei persoane dumnezeiesti nu se inteleg ca persoanele omenesti, ci in
felul in care ne arata Mantuitorul in Evanghelia dupa loan, cand zice: "Eu si
Tatal Meu una suntem" (Ioan 10, 30). «Legatura Tatalui cu Fiul si a Fiului cu
Mangaietorul (Sf. Duh) uneste pe cei trei unul cu altul. Acestia trei sunt una,
nu unul, dupa cuvantul: "Eu si Tatal Meu una suntem", una dupa unitatea fiintei,
nu dupa unitatea numarului"94 (Tertulian, Contra lui Praxeas, 25, Migne, P. L.,
II, col. 188). Cele trei ipostasuri, zice Sf. Grigorie Teologul, sunt o singura
Dumnezeire si «o singura Fire in trei proprietati, intelegatoare, desavarsite,
existand prin ele insele, deosebite in numar, dar nu deosebite in Dumnezeire»95
(Sf. Grigorie Teologul, Contra Arienilor si despre sine, 16, Migne, P. G.,
XXXVI, col. 236 A). Acelasi Sfant Parinte explica felul unirii ipostasurilor
astfel: «Se deosebesc fara sa se imparta, ca sa zic asa, si se unesc deosebit.
Unul in trei este Dumnezeirea si trei fac una»96 (Idem, La Sfintele lumini
(Boboteaza), 11, Migne, P. G., XXXVI, col. 345 C. D.). Nu sunt, deci, trei
dumnezei.
99. Care e legatura ipostasurilor intre ele?
Desi mare taina, lucrul acesta a fost lamurit pe larg de Sf. Parinti. Sf. Chiril
al Alexandriei ne spune ca Firea dumnezeiasca, simpla si necompusa, e largita de
insusirile ipostasurilor si de deosebirile de persoana si de nume. In fiecare
persoana se intelege intreaga Fire impreuna cu insusirea ei, adica cu ipostasul.
Ramane fiecare ceea ce este, avand in sine si pe celelalte, prin unirea fireasca
cu ele. Tatal este in Fiul si in Sf. Duh. De asemenea si Fiul si Sf. Duh Se afla
in Tatal, iar Tatal, in ceilalti doi97 (Sf. Chiril al Alexandriei, Despre Sfanta
si cea de o fiinta Treime, 7, Migne, P.G., LXXV, col.1092).
100. Cele trei ipostasuri voiesc si lucreaza separat
sau la un loc?
Sf. Ioan Damaschin spune ca fiecare din cele trei ipostasuri nu voiesc si nu
lucreaza aparte, separat si deosebit, ci impreuna98 (Sf. Ioan Damaschin, Despre
doua vointe in Hristos, 8, Migne, P. G., XCV, col.136. Vezi si Pr. Dr. Olimp N.
Caciula, Hristologia Sf. Ioan Damaschin dupa Tratatul despre cele doua vointe in
Hristos, Bucuresti, 1938, p. 106). Sf. Treime e o singura fire, o singura vointa,
o singura lucrare, o singura putere, o singura autoritate, pentru ca e o singura
Dumnezeire".
101. Ce au impreuna si ce au deosebit persoanele Sf.
Treimi?
Tatal, Fiul si Sf. Duh au impreuna insusirea de a fi nefacuti si Dumnezeirea.
Fiul si Sf. Duh au impreuna insusirea ca sunt din Tatal. Tatal este nenascut,
Fiul este nascut, Sf. Duh este purces99 (Sf. Ioan Damaschin, Despre Sf. Treime,
1, Migne, P. G., XCV, col. 9).
102. Prin ce Se deosebeste mai de aproape Tatal?
Tatal este nenascut. El nu primeste existenta de la nimeni, nu are cauza. El e
izvorul celorlalte doua persoane. Dumnezeu e Tata din veci. El nu este insa Tata
in felul omenesc. El n-a inceput sa fie Tata in timp, dupa implinirea varstei,
odata cu aparitia puterii de a naste, asemenea oamenilor si celorlalte
vietuitoare. Dumnezeu e Tata deodata cu vesnicia. El e, deci, totdeauna Tata100
(Sf. Grigorie de Nissa, Contra lui Eunomiu, 1, Migne, P. G., XLV, col. 369).
103. Prin ce Se deosebeste mai de aproape Fiul?
Fiul este nascut, este Unul-Nascut, fiind impreuna vesnic cu Tatal si de o
fiinta cu Acesta. Fiul e Fiu dinaintea veacului si de totdeauna. El nu Si-a
inceput candva existenta, ci de cand e Tatal e si Fiul. Si cand gandim la Tatal,
gandim si la Fiul. Fiul nu e creat, cum pretindea Arie, ci e nascut din Tatal,
dar nu printr-o nastere omeneasca, nici constransa, ci printr-una voita si
fireasca. E o nastere necuprinsa de mintea omeneasca. Fiul si Tatal sunt una ca
Dumnezeire, ca fire, ca vesnicie, ca vointa, ca lucrare, ca bunatate etc., dar
Se deosebesc ca ipostasuri: unul e nascut, pe cand celalalt e nenascut; in
aceasta privinta, Tatal este izvorul si cauza Fiului. Fiul Se deosebeste, apoi,
si de Tatal si de Sf. Duh, prin aceea ca El Si-a luat asupra-Si lucrarea
mantuirii. Numele propriu al Fiului este "Cuvantul". El Se numeste si «intelepciunea
lui Dumnezeu. El e Cuvantul, Stralucirea si Chipul Tatalui101 (Sf. Atanasie,
Vasilie cel Mare si altii).
104. Prin ce Se deosebeste mai de aproape Duhul Sfant?
Duhul Sfant purcede din Tatal, cum spune insusi Mantuitorul: "Iar cand va veni
Mangaietorul, pe Care Eu il voi trimite voua, de la Tatal, Duhul adevarului,
Care de la Tatal purcede, Acela va marturisi despre Mine" (Ioan 15, 26).
Insusirea Lui personala este de a fi purces din Tatal si de a Se face cunoscut
dupa Fiul si impreuna cu Acesta102 (Sf. Vasilie cel Mare, Scrisoarea 38 (Catre
fratele sau Grigorie), Migne, P. G., XXXII, col. 329). El e sfintenia insasi si
prin aceasta izvorul Sf. Har, Care desavarseste opera Mantuitorului, dupa
inaltarea Sa la cer: "Iar cand va veni Acela, Duhul adevarului, va va calauzi pe
voi la tot adevarul... Acela pe Mine Ma va slavi, pentru ca din al Meu va lua si
va vesti voua" (Ioan 16, 13-14).
105. De ce in articolul 1 din Simbolul Credintei,
numim pe Dumnezeu: Tatal, Atottiitorul, Facatorul cerului si al pamantului,
vazutelor tuturor si nevazutelor?
Pentru ca Dumnezeu a facut cerul si pamantul si tot ce exista, cum ne spune Sf.
Scriptura: "La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul" (Fac. 1,1).
Psalmistul il lauda pentru puterea atottiitoare: "Ca in mana Lui sunt marginile
pamantului si inaltimile muntilor ale Lui sunt. Ca a Lui este marea si El a
facut-o si uscatul miinile Lui l-au zidit" (Ps. 94, 4-5). Dumnezeu a facut totul
din nimic. La creatiune iau parte toate cele trei persoane ale Sf. Treimi.
Despre partasia Cuvantului la facerea lumii, ne marturiseste Sf. Apostol Pavel,
zicand: "Ca in El (Fiul) au fost facute toate, cele din ceruri si cele de pe
pamant, cele vazute si cele nevazute" (Col. 1, 16). Despre partasia Duhului
marturisesc cuvintele Sf. Scripturi: "Si Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra
apei" (Fac. 1, 2). Dumnezeu a facut lumea in timp, dupa o anumita ordine, cu
scopul de a fi fericita si de a slavi pe Dumnezeu.
106. Ce se intelege prin cuvintele "nevazutelor"?
Prin aceste cuvinte se intelege lumea nevazuta, adica ingerii, cum ne explica
Sf. Apostol Pavel care, dupa citatul de mai sus, din Epistola catre Coloseni,
adauga: "Fie scaunele, fie domniile, fie incepatoriile, fie stapanirile: toate
prin El si pentru El s-au facut" (Col. 1, 16). Aceste nume arata cetele de
ingeri, dupa cum vom vedea mai departe.
107. Care a fost facuta mai intai: lumea vazuta sau
lumea nevazuta?
Atat Sf. Scriptura cat si Sf. Traditie ne invata ca lumea nevazuta, lumea
ingerilor, a fost facuta mai intai. Domnul insusi spune lui Iov: "Cand s-au
facut stelele, laudatu-M-au cu glas mare toti ingerii Mei" (Iov 38, 7). Ingerii
au fost facuti cei dintai, zice Pastorul lui Herma103 (Pastorul lui Herma, 5, 5,
3, Migne, P. G., 11, col. 957, 961). Prin cuvantul "cerul", din primul verset al
cartii Facerii: "La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul", se intelege
lumea nevazuta a cerului, adica ingerii.
108. Cum si de ce a facut Dumnezeu pe ingeri?
Dumnezeu a facut pe ingeri din nimic104 (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, 2, 3,
Migne, P. G., XCIV, col. 865). I-a fost de ajuns sa voiasca, pentru a-i aduce la
lumina105 (Sf. Ioan Gura de Aur, Despre invierea mortilor, 7, Migne, P. G., L,
col. 429). El i-a facut din bunatatea Sa.
109. Ce sunt ingerii?
Ingerii sunt duhuri, adica fiinte spirituale fara trup, inzestrate cu minte,
vointa si putere, cum spune Sf. Scriptura: "Cel ce face pe ingerii Sai duhuri si
pe slujitorii Sai para de foc" (Ps. 103, 4) si cum adevereste Sf. Traditie.
Fapturile inzestrate cu minte sau ratiune se impart in ingeri si oameni.
Fapturile rationale netrupesti sunt ingerii. Ei sunt firi intelegatoare, pentru
ca sunt fara de trup, au fost randuiti sa locuiasca sus, in locuri usoare, si sa
aiba o fire usoara si repede106 (Sf. Grigorie de Nissa, Despre Rugaciunea
Domneasca, Cuv. IV, Migne, P. G., XLIV, col. 1165; Idem, Scrieri, partea I,
trad. de Pr. Prof. D. Staniloae si Pr. Ioan Buga, in "P.S.B.", Bucuresti 1982,
p. 434).
110. Ce insusiri au ingerii?
Ingerii sunt nemateriali, fiindca sunt netrupesti. De aceea, desi ingerii pot
vorbi intre ei, n-au nevoie nici de limba, nici de urechi, ci-si arata gandurile
si hotararile fara cuvant material. Cand Sf. Apostol Pavel ne vorbeste despre
limba ingerilor (I Cor. 13, 1), el nu le atribuie, prin aceasta, trupuri, ci
arata chipul de convorbire intre ingeri. Tot asa, cand vorbeste de "genunchiul
celor ceresti si al celor pamantesti si al celor de dedesupt" (Filip. 2, 10), el
nu atribuie ingerilor genunchi si oase, ci arata inchinarea datorata lui
Dumnezeu, dupa felul nostru omenesc. Spre deosebire de noi, oamenii, ingerii
sunt fiinte spirituale personale, netrupesti si nemateriale. Ingerii sunt
liberi, dispunand in libertate de voia si hotararile lor, asa cum ne dovedeste
caderea lui Lucifer. Ingerii sunt inteligenti, in continua miscare si stiutori.
Desi ingerii au cunoastere mai inalta decat a noastra, ei nu stiu cele ce sunt
in inima si nici cele viitoare. Aceasta arata ca ei sunt marginiti. "Cine a
inceput sa existe, zice Teodoret al Cirului, acela are o existenta marginita"107
(Fer. Teodoret, Comentar la Facere, 1, Migne, P. G., LXXX, col. 80). Ca e asa
ne-o spune si cuvantul Mantuitorului ca fiecare om e sub paza sau sub grija unui
inger (Matei 18, 10). De aceea, ingerii ocupa loc, se fac vazuti si se arata
celor vrednici cu infatisare omeneasca (Fac. 18, 2). Fiind marginiti, ingerii nu
sunt pretutindeni. Ei sunt prezenti acolo unde sunt trimisi. Cand sunt in cer,
nu sunt pe pamant; cand sunt trimisi de Dumnezeu pe pamant, nu sunt in cer. Desi
marginiti, ei nu sunt impiedicati de ziduri, de usi, de incuietori, de peceti.
Acelora carora Dumnezeu voieste ca ei sa li se arate, ingerii nu li se
infatiseaza cum sunt, ci cu o forma schimbata, ca sa poata fi vazuti108 (Sf.
Ioan Damaschin, op. cit., 2, 3, Migne, P. G., XCIV, col. 869).
Ingerii nu sunt sfintenia insasi. Ei au sfintenia de la Duhul Sfant109 (Sf. Ioan
Damaschin, op. cit., loc. cit.). Sfintenia fiind din afara fiintei lor, le aduce
desavarsirea prin impartasi-rea cu Duhul Sfant. Ei isi pastreaza vrednicia prin
staruinta in bine, avand libera voie in alegere si necazand niciodata din
cinstea de a sedea alaturi de Cel Bun110 (Sf. Vasilie cel Mare, Despre Sfantul
Duh, 16, 38, Migne, P. G., XXXII, col. 137). Puterile ceresti nu sunt sfinte
prin firea lor. Altfel ele nu s-ar deosebi de Duhul Sfant. Ele au de la Duhul
Sfant o masura de sfintenie pe potriva lor. Ele capata nemurirea prin har si
participa la luminare si la har potrivit cu vrednicia si cu rangul lor111 (Sf.
Ioan Damaschin, op. cit., 2, 3, Migne, P. G., XCIV, col. 868). Ingerii n-au fost
creati copii, care apoi, desavarsindu-se prin exercitiu continuu, au ajuns demni
de primirea Duhului Sfant. Ei au avut de la inceput, de la facere, in insusi
actul facerii lor, sfintenia pusa in fiinta lor112 (Sf. Vasilie cel Mare, Omilii
la psalmi, 32, 6; Migne, P. G., XXIX, col. 333; Sf. Vasilie cel Mare, Comentar
la psalmi, trad. de Pr. Dr. Olimp Caciula, Bucuresti, in "Izvoarele Ortodoxiei",
1939, p. 150-151). Ei doresc si cauta binele. Dupa masura dragostei lor fata de
Dumnezeu, ei primesc masura sfinteniei. Intre ei si Duhul Sfant e aceasta
deosebire ca, pe cand Duhul Sfant are sfintenia prin insasi firea Sa, ingerii au
sfintenia prin impartasire113 (Idem, Contra lui Eunomiu, 3, 2, Migne, P. G.,
XXIX, col. 660). Multi ingeri castigand fericirea vesnica, au fost intariti in
bine114 (Sf. Grigorie cel Mare, 0milii la Iezechiil, 1, 7, 18, Migne, P. L.,
LXXVI, col. 849). Ei au fost ridicati la o treapta mai presus de firea lor, si,
daca nu mai pot gresi, nu e prin firea lor, ci prin harul lui Dumnezeu115
(Marturisirea Ortodoxa (a lui Petru Movila), I, 20).
111. De ce se numesc ingeri si care e numarul lor?
Cuvantul inger, care vine din limba latina, iar in aceasta din limba greaca,
inseamna vestitor. ingerii au, printre altele, sa vesteasca oamenilor voia lui
Dumnezeu, asa cum Arhanghelul Gavriil a vestit pe Fecioara Maria ca va naste pe
Mantuitorul (Luca 1, 26-38), iar pe preotul Zaharia ca el si sotia sa Elisabeta
vor avea fiu (Luca 1, 11-20). Numarul ingerilor e foarte mare. Sf. Parinti
numara noua cete ingeresti116 (Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza 23, 6,
Migne, P.G., XXXIII, col. 1113; Sf. Grigorie Teologul, Cuvantul 11 Teologic, 31,
Migne, P.G., XXXVI, col. 72, B; Sf. Ioan Gura de Aur, Omilii la Facere, 4, 5,
Migne, P.G., LIII, col. 44). Dionisie Pseudo-Areopagitul le imparte in trei
triade, sau trei serii de cate trei. Prima triada e vesnic in jurul lui
Dumnezeu, in unire nemijlocita cu Acesta, si e formata din Serafimii cei cu cate
sase aripi, din Heruvimii cei cu ochi multi si din Tronurile prea sfinte. A doua
triada e alcatuita din Domnii, Puteri si Stapiniri. A treia triada e formata din
ince-patorii, Arhangheli si ingeri117 (Sf. Ioan Damaschin, op. cit., 2, 3,
Migne, P. G., XCIV, col. 872).
112. Ce chemare au ingerii?
Am vazut ca ei sunt vestitorii voii sau hotararilor lui Dumnezeu. Unii dintre
ei, ca firi curate, neinclinate spre rau, sau greu de miscat la asa ceva, se
misca continuu in cor, in jurul Cauzei prime. Ei canta laudele maririi
dumnezeiesti, privesc vesnic slava cea vesnica, nu numai ca sa se slaveasca
Dumnezeu, ci pentru ca si ei, ingerii, sa primeasca binefaceri de la Dumnezeu118
(Sf. Grigorie Teologul, Cuvantul 11 Teologic, 31, Migne, P. G., XXXVI, col. 72).
Ingerii slujesc lui Dumnezeu pentru mantuirea noastra. Lucrul ingeresc acesta
este: sa faca totul pentru mantuirea fratilor, zice Sf. Ioan Gura de Aur119 (Sf.
Ioan Gura de Aur, Omilii la Epistola catre Evrei, 3, 2, Migne, P. G., LXIII,
col. 3). Dupa ce am cazut in pacat, Dumnezeu nu ne lasa fara sprijinul Sau. El
ne trimite cate un inger ca sa ajute vietii noastre. Ingerii sunt puternici si
gata sa implineasca vointa dumnezeiasca. Ei se afla, prin iuteala firii lor,
indata acolo unde le porunceste vointa lui Dumnezeu. Ingerii sunt pazitorii
oamenilor. Fiecare om e pus sub paza sau sub grija unui inger. Mantuitorul
insusi ne asigura de aceasta cand zice: "Cautati sa nu dispretuiti pe vreunul
din acestia mai mici; ca zic voua: ca ingerii lor in ceruri pururea vad tata
Tatalui Meu, Care este in ceruri" (Matei 18, 10). Fiecare om isi are ingerul sau
pazitor care este al dreptatii. Dar duhul cel rau, care este al nedreptatii,
nu-i da pace si cauta tot timpul sa-l ispiteasca. Deosebim aceasta dupa
gandurile bune sau rele din inima noastra120 (Origen, Omilii la Luca, 12, Migne,
P. G., XIII, col. 1829). Unii ingeri, ca Arhanghelii, apara popoarele, cum au
aratat Moise si Daniil (Deut. 32, 8; Daniil 10, 5).
113. Ce sunt duhurile rele sau diavolii?
Sunt acei ingeri care, in frunte cu capetenia lor, Lucifer, din trufie, au rupt
comuniunea cu Dumnezeu, devenind duhuri rele, cazand deci din starea in care au
fost creati. Acestia ispitesc pe oameni si le insufla ganduri rele. Ei pot
rataci mintea oamenilor, ducandu-i la calcarea poruncilor lui Dumnezeu. Diavolul
sau satana poate chiar ucide oameni, dupa cuvantul Mantuitorului: "Acela
ucigator de oameni a fost din inceput si nu a stat intru adevar, pentru ca nu
este adevar intru el. Cand graieste minciuna, dintru ale sale graieste, caci
este mincinos si tatal minciunii" (Ioan 8, 44). Iar Sf. Petru indeamna pe
credinciosi astfel: "Fiti treji, privegheati, pentru ca potrivnicul vostru,
diavolul, ca un leu racnind, umbla cautand pe cine sa inghita" (I Petru 5, 8).
Cand Dumnezeu ne trimite ingerul Sau pazitor, satana trimite si el ingerul sau
rau, ca sa distruga viata noastra. Omul se afla intre doi, care urmaresc scopuri
opuse si se straduiesc sa invinga unul impotriva celuilalt121 (Sf. Grigorie de
Nissa, Despre viata lui Moise, Migne, P. G., XLIV, col. 337-340). Dar diavolul
nu poate sili pe om la pacat, ci numai il ispiteste122 (Marturisirea Ortodoxa,
I, 21). Diavolul nu poate sa faca rau nici omului, nici altei fapturi daca nu
are invoirea de la Dumnezeu. Se cunoaste cazul lui Iov (Iov 1, 12; 2, 6) si al
dracilor care se rugau de Mantuitorul zicand: "Daca ne scoti afara, trimite-ne
in turma de porci. Si El le-a zis: Duceti-va. Iar ei iesind, s-au dus in turma
de porci" (Matei 8, 31, 32).
114. De unde le vine diavolilor aceasta rautate?
Aceasta rautate le vine din iubirea de sine si din mandrie. Dumnezeu i-a facut
buni, cum a facut bun tot ce exista (Fac. 1, 31), dar ei au calcat porunca
ascultarii de Dumnezeu si au fost aruncati in intunericul cel mai adanc, cum
zice Scriptura: "Si pe ingerii care nu si-au pazit vrednicia, ci si-au parasit
lacasul lor, i-a pus la pastrare sub intuneric, in lanturi vesnice, spre
judecata zilei celei mari" (luda 1, 6). Prin caderea lor radicala, ei au rupt
total comuniunea harica cu Dumnezeu123 (Marturisirea Ortodoxa, I, 21).
Apropiindu-se mult de oameni, ei au o puternica influenta asupra celor rai. La
judecata obsteasca, satan impreuna cu ingerii lui vor fi trimisi in focul
vesnic, gatit lor inca de la inceput (Matei 25, 41).
115. Ce se intelege prin cuvintele "vazutelor
tuturor"?
Sf. Scriptura ne spune ca la inceput Dumnezeu a facut cerul si pamantul (Fac. 1,
1). Am vazut mai inainte ca "cerul" din aceste cuvinte inseamna lumea nevazuta a
ingerilor. Pamantul inseamna lumea vazuta. Aceasta lume vazuta, adica pamantul
cu toate ale lui, era la inceput nevazut si netocmit, adica fara forma (Fac. 1,
2). Creand lumea, Dumnezeu a urmat o anumita ordine a fapturilor, ca sa ingaduie
acestora sa se sprijine unele pe altele, in intelesul ca cele ce urmau nu puteau
sa apara fara cele dinainte. Asa, Dumnezeu a facut in ziua intai lumina, fara de
care nu e cu putinta nici o lucrare si nici o crestere. In ziua a doua a facut
taria, sau cerul vazut; in a treia, adunarea apelor, uscatul si toate ierburile
si plantele; in ziua a patra, luminatorii cerului, soarele, luna si stelele; in
ziua a cincea, pestii si pasarile; in ziua a sasea, animalele cu cate patru
picioare, taratoarele, tot felul de animale si la urma pe om (Fac. 1, 3-26). In
ziua a saptea Dumnezeu S-a odihnit de lucrarile Sale. Ordinea aceasta in care
diferite feluri de viata si de fapturi apar intr-o inlantuire fireasca si
necesara, incepand cu lumina si terminand cu omul, arata adanca intelepciune a
Ziditorului. Sf. Parinti spun ca omul a fost facut in urma celorlalte lucruri
pentru ca se cuvenea sa fie pregatita imparatia si apoi sa vina imparatul
ei-omul124 (Pseudo-Vasilie cel Mare, Despre facerea omului, 1, Migne, P. G.,
XXX, col. 40 C). Omul nu putea sa apara decat atunci cand toate cele trebuitoare
vietii lui erau create. El nu putea veni in lume inainte de aparitia vietii.
Plantele si toate celelalte animale trebuiau sa apara inaintea lui.
116. Pornirile cele rele ale fapturilor au fost de la
inceput?
Nu. Fapturile au fost curate, nevinovate si nevatamatoare atunci cand au fost
zidite: "Si a privit Dumnezeu toate cate facuse si iata erau bune foarte" (Fac.
1, 31).
117. Ce ne descopera Sf. Scriptura despre facerea
omului si starea lui dinainte de pacat?
Sf. Scriptura ne spune ca in ziua a sasea, dupa ce a facut toate celelalte
fiinte, Dumnezeu, in Sf. Treime, a zis: "Sa facem pe om dupa chipul Nostru si
dupa asemanare" (Fac. 1, 26). "Si, luand Domnul Dumnezeu tarana din pamant, a
facut pe om si a suflat in fata lui suflare de viata si s-a facut omul fiinta
vie" (Fac. 2, 7). Omul a fost facut deci printr-un act special, din mainile lui
Dumnezeu, cum zice un prooroc: "Mainile Tale m-au facut si m-au zidit" (Iov 10,
8). Aceasta arata cinstea deosebita data de Dumnezeu omului. Dupa ce existenta
lui a fost hotarata inainte de facerea lumii si la fel si stapanirea lui asupra
acesteia, Dumnezeu ii pregateste aducerea lui la existenta si alcatuirea fiintei
lui125 (Sf. Grigorie de Nissa, Despre facerea omului, 3, Migne, P.G., XLIV, col.
136 A). Omul a fost facut din pamant, in varsta tanara, barbateasca.
118. Ce spune Sf. Scriptura despre femeie?
Dumnezeu a vazut ca nu este bine sa fie omul singur: "Si a facut Dumnezeu pe om
dupa chipul Sau... a facut barbat si femeie" (Fac. 1, 27).
"Si a facut Domnul Dumnezeu coasta pe care a luat-o din Adam, femeie, si a
adus-o lui Adam. Si a zis Adam: lata aceasta-i os din oasele mele si carne din
carnea mea; ea se va numi femeie, pentru ca este luata din barbatul sau" (Fac.
2, 22-23). Cea dintai femeie, Eva, a fost facuta pentru continuarea neamului
omenesc, asa cum tot cartea Facerii spune: "Si i-a binecuvantat Dumnezeu pe ei
zicand: Cresteti si va inmultiti si umpleti pamantul..." (Fac. 1, 28). Eva a
fost facuta din coasta lui Adam, zice Sf. Efrem, ca sa nu fie banuiala ca
altcineva a fost ziditorul femeii decat Dumnezeu.
119. De ce Eva n-a fost facuta din aceeasi tarana ca
Adam?
Eva n-a fost facuta din tarana, ci din coasta lui Adam, pentru ca in barbat si
in femeie este o singura fire trupeasca, un singur izvor al neamului omenesc. De
aceea, de la inceput n-au fost facuti pereche, barbat si femeie, sau doi
barbati, ori doua femei, ci mai intai barbatul si apoi, din el, femeia126 (Sf.
Ambrozie, Despre Rai, 10, 48, Migne, P. L., XIV, col. 298).
120. Ce inseamna chipul si asemanarea lui Dumnezeu in
om?
Chipul lui Dumnezeu in om este manunchiul de puteri sufletesti: ratiunea,
vointa, simtirea, cu care omul se indreapta spre Dumnezeu printr-o activitate
neobosita pentru desavarsire, iar asemanarea lui Dumnezeu in om este infaptuirea
acestei desavarsiri prin impreuna-lucrarea harului dumnezeiesc cu silintele
omului. in amanunt, chipul lui Dumnezeu inseamna:
1. Stapanirea peste fapturile pamantului, potrivit cuvantului Scripturii: "...
umpleti pamantul si-l supuneti si stapaniti peste pestii marii, peste pasarile
cerului, peste toate animalele, peste toate vietatile care se misca pe pamant §i
peste tot pamantul" (Fac. 1, 28). "Micsoratu-l-ai pe dansul (pe om) cu putin
fata de ingeri, cu slava si cu cinste l-ai incununat pe el si l-ai pus pe dansul
peste lucrul mainilor Tale" (Ps. 8, 5-6);
2. Ratiunea si voia libera in nazuinta lor spre Dumnezeu, adevar si bine.
121. Dupa ce Dumnezeu a facut pe om, unde l-a asezat?
Dupa ce a facut pe om, Dumnezeu l-a asezat in Rai si i-a pus hrana la indemana,
facand "Sa rasara din pamant tot soiul de pomi, placuti la vedere si cu roade
bune de mancat" (Fac. 2, 9). in Rai se aflau si pomul vietii si pomul
cunostintei binelui si raului.
122. Care era starea omului in Rai, inainte de pacat?
In Rai primul om era impodobit cu minte sanatoasa, inima curata si vointa
libera. El insa nu era desavarsit, caci desavarsirea se castiga prin incercare
si deprindere. Ea consta in curatia pastrata prin impreuna-lucrarea chipului cu
harul de la inceput. Firea omeneasca era infrumusetata prin partasia ei cu Duhul
Sfant (Fac. 2, 7). Numai aceasta partasie ii asigura lumina sfinteniei si
apropierea de Dumnezeu127 (Sf. Chiril al Alexandriei, Despre Treimea Sfanta si
de o fiinta, 4, Migne, P.G., LXXV, col. 908). Mintea lui Adam era intr-o
continua inaltare minunata spre Dumnezeu, trupul era linistit, ferit de orice
placere vinovata. Nu era inca in el framantarea miscarilor neoranduite.
Sfintenia primilor oameni nu era desavarsita, dar ea nu era nici numai o stare
de nepasare si nestiinta copilareasca, asa cum pretind unii, ci o stare de
nevinovatie si nerautate128 (Marturisirea Ortodoxa, I, 23).
Imbracati in haina Duhului Sfant, primii oameni n-aveau pofta trupului. De aceea
nu simteau nevoia de a se acoperi129 (Sf. Irineu, Contra ereziilor, 3, 22, 4; 3,
23, 5, Migne, P. G., VII, col. 959, 963). Ei se acopereau cu harul divin. S-au
acoperit cu harul, adica cu acoperamantul nepiericiunii, cat timp au fost
aproape de Dumnezeu130 (Sf. Ioan Damaschin, Omilia la smochinul uscat, 3, Migne,
P. G., XCVI, col. 580). Adam si Eva traiau in Rai ca ingerii, deci fara
trebuinta imbracamintii. Scriptura zice: "Adam si femeia lui erau amandoi goi si
nu se rusinau" (Fac. 2, 25). Neascultarea si pacatul nesavarsindu-se inca, ei
erau imbracati in marirea cea de sus. De aceea nu se rusinau. Dupa calcarea
poruncii insa, a venit rusinea si cunoasterea goliciunii131 (Sf. Ioan Gura de
Aur, Omilii la Facere, 15, 4, Migne, P. G., LIII, col. 123).
Adam apare inzestrat cu o uimitoare usurinta de cunoastere si cu o intelepciune
deosebita. Din primele clipe ale facerii lui, el se infatiseaza cu o minte
agera, ca unul care pastra in el lumina limpede si curata, data lui de Dumnezeu,
si-si mentinea vrednicia neatinsa a firii132 (Sf. Chiril al Alexandriei,
Comentar la Ioan, 1, 9, Migne, P. G., LXXIII, col. 128). Harul care punea pe
Adam in legatura cu Dumnezeu l-a inzestrat cu puterea ca el sa dea nume
fapturilor supuse lui: "Si a pus Adam nume tuturor animalelor si tuturor
pasarilor cerului si tuturor fiarelor pamantului" (Fac. 2, 20).
In limba, adica in puterea de a vorbi, pe care o capata Adam odata cu zidirea
lui, se arata firea rationala a omului133 (Sf. Grigorie de Nissa, Contra lui
Eunomiu, 12, Migne, P. G., XLV, col. 993).
Primii oameni, inainte de pacat, traiau o viata feridta134 (Sf. Chiril al
Alexandriei, Comentar la Romani, 5,18, Migne, P.G., LXXIV, col. 789). Ei n-au
fost ziditi nici nemuritori, nici muritori, ci in stare de a ajunge la nemurire
sau sa moara, dupa ascultarea sau neascultarea lor fata de porunca lui
Dumnezeu135 (Teofil al Antiohiei, Cdtre Autolic, 2, 27, Migne, P. G., VI, col.
1093).
Prin urmare, starea omului inainte de pacat era o stare de curatie, de fericire,
de cunoastere, de putinta de a nu muri, dar nu era o stare de desavarsire
deplina. Omul putea inainta spre aceasta desavarsire, dupa cum se si putea abate
de la desavarsire, folosindu-se de acelasi mare dar, pe care Ziditorul l-a pus
in el: libertatea.
123. Cu ce scop a facut Dumnezeu pe om?
Dumnezeu a facut pe om pentru ca acesta sa se impartaseasca de bucuria de a fi
in preajma lui Dumnezeu si de fericirea de a cunoaste, de a iubi si de a slavi
pe Dumnezeu. El este incununarea intregii zidiri, este o lume in mic
(microcosm), cum zic Sf. Parinti. Prin trupul sau, el face legatura cu lumea,
iar prin sufletul sau, el face legatura cu Dumnezeu. Omul a fost facut sa fie
faptura aleasa a slavei dumnezeiesti136 (Pseudo-Vasilie cel Mare, Despre facerea
omului, Cuv. II, 1, Migne, P. G; XXX, col. 41 C). Rostul sau in Rai era sa
implineasca porunca lui Dumnezeu.
124. Care este porunca lui Dumnezeu, de care Adam
trebuia sa asculte?
Porunca pe care Dumnezeu a dat-o lui Adam era aceasta: "Iar din pomul
cunostintei binelui si raului sa nu mananci, caci in ziua in care vei manca din
el, vei muri negresit" (Fac. 2, 17).
125. Adam si Eva au pazit aceasta porunca?
Un timp au pazit-o. Dar din indemnul diavolului in chip de sarpe si sub pornirea
mandriei lor, Eva intai, si Adam dupa ea, au mancat din pomul oprit, calcand
porunca lui Dumnezeu. Dumnezeu a blestemat pe sarpe, a prezis necazuri si
suferinte primilor oameni, i-a scos afara din Rai, dar le-a fagaduit pe
Mantuitorul (Fac. 3, 15 si urm.).
126. Cum se numeste acest pacat al lui Adam?
Acest pacat se numeste pacatul stramosesc, fiindca isi are originea in caderea
protoparintilor nostri prin neascultare fata de porunca data lor de Dumnezeu
(Fac. 2, 16-17; 3, 6-19). Pacatul acesta a trecut la toti oamenii, cum spune Sf.
Apostol Pavel: "Printr-un om (Adam) a intrat pacatul in lume" (Rom. 5, 12).
127. Cum se mosteneste pacatul stramosesc?
Aceasta este o taina mare. Ceea ce se poate spune este ca pacatul acesta, pe
care-l mostenim din tata in fiu, prin nasterea fireasca137 (Didim, Contra
maniheilor, 8, Migne, P. G., XXXIX, col. 1096), nu ni se socoteste ca pacat al
nostru, personal, ci ca o stare pacatoasa, ca o inclinare spre pacat, izvorata
din calcarea poruncii dumnezeiesti si care este egala cu pacatul, in fata legii
lui Dumnezeu138 (H. Andrutsos, Dogmatica Bisericii Ortodoxe, trad. Pr. D.
Staniloae, p. 170). Pentru ca aceasta stare pacatoasa este egala cu pacatul
insusi, Biserica a randuit botezul copiilor, care nu au pacatele celor
varstnici, dar care, totusi, mostenesc aplecarea spre pacat, care vine de la
Adam (Fac. 7, 20; 11 Cron. 6, 36; Iov 4, 17-19; 14,4;15,14-16;25, 4;
Ps.13,1-3;50, 6;52, 2-4;57,3-4; Prov. 20,9; Ecl. 7, 20; Sirah 25, 23, 27; Rom.
3, 10-12; 5, 12-19; Iacov 3, 2; I Ioan 1, 8).
128. Care au fost urmarile pacatului stramosesc?
Pacatul stramosesc a adus primilor oameni pierderea harului lui Dumnezeu, adica
ruperea legaturii cu Dumnezeu, cu ei insisi si eu lumea139 (H. Andrutsos, op.
cit., pp. 160, 166; Sf. Ciprian, Despre bunul rabdarii, 19, Migne, P. L., IV,
col. 634).
Acest pacat a mai adus slabirea chipului lui Dumnezeu in om, prin intunecarea in
parte a puterilor sufletului si prin inclinarea mai mult spre rau decat spre
bine. Mintea se misca greu, deosebeste anevoie cele ce are de cunoscut si mai
mult se departeaza decat se apropie de luminile curate ale Duhului. Ea nu mai
vede decat anevoie pe Dumnezeu140 (Sf. Ioan Damaschin, Omilie la smochinul uscat,
3, Migne, P.G., XCVI, col. 580), priveste mai mult spre lucrurile pieritoare,
legate de viata trecatoare. Dar aceasta slabire nu inseamna stergerea sau
stingerea completa a chipului lui Dumnezeu in om. Omul n-a murit cu totul pentru
cele dumnezeiesti. El s-a imbolnavit. Chipul lui Dumnezeu in el a slabit, s-a
intunecat.
Prin pacatul stramosesc, primii oameni au pierdut sfintenia, curatia si putinta
de a nu muri141 (Sf. Chiril al Alexandriei, Comentar la Scrisoarea. catre Romani,
5, 18, Migne, P. G., LXXIV, col. 789). Pierzand harul, ei au pierdut si roadele
harului. Daca ar fi ascultat porunca dumnezeiasca, Adam si-ar fi asigurat, cu
ajutorul lui Dumnezeu, putinta de a nu muri, la care ar fi contribuit si pomul
vietii, de care el nu s-a putut folosi, fiindca a fost scos din Rai (Fac. 3,
22-23).
Prin pacatul lor, primii oameni si-au pierdut linistea desavarsita a trupului,
caci pacatul a trezit in ei pofta carnii. Despartiti de cele vesnice si lunecand
spre piericiune, trupurile lor s-au deschis placerilor si necuratiilor. Firea
intreaga s-a imbolnavit de pacat «prin neascultarea unuia singur»142 (Sf. Chiril
al Alexandriei. Comentar la Scrisoarea catre Romani, 5, 8, Migne, P. G., LXXIV,
col. 789). Pierzand harul care-i acoperea, ei au fost dezbracati de inalta-rea
spre Dumnezeu si de privirea directa a lui Dumnezeu.
Pedeapsa cea mai mare a pacatului a fost moartea, care dupa Sf. Apostol Pavel
este "plata pacatului" (I Cor. 15, 22); moartea, cu cele trei trepte ale ei:
trupeasca, sufleteasca si vesnica. Dumnezeu insusi a vestit primilor oameni ca
vor muri daca nu vor asculta porunca (Fac. 2, 17). Neascultand-o, pedeapsa lor a
fost moartea143 (Teofil al Antiohiei, Catre Autolic, 2, 25, Migne, P. G., VI,
col. 1092; Sf. Metodiu de Olimp, Banchetul celor 10 fecioare, Cuv. 3, 6, Migne,
P. G., XVIII, col. 69; Sf. Atanasie, Despre intruparea Cuvantului, 4, 5, Migne,
P. G., XXV, col. 104). Nu trebuie sa se creada ca Adam si Eva si-au atras
aceasta pedeapsa pentru ca au mancat dintr-un anumit pom purtator de nenorociri
si de moarte, ci numai pentru ca au calcat porunca dumnezeiasca144 (Teofil al
Antiohiei, op. cit., 2, 25, C, A, 8, col. 124).
129. Dupa facerea lumii, Dumnezeu Se ingrijeste de
ea?
Dumnezeu Se ingrijeste de lume. Aceasta lucrare prin care Dumnezeu Se ingrijeste
de lume se numeste pronie sau providenta. Prin pronie, Dumnezeu pastreaza lumea
in totalitatea ei si fiecare lucru si fiinta in parte, le ocroteste si le
indreapta, prin diferite mijloace, spre scopurile pentru care au fost create.
Pronia sprijina orice lucrare buna. De ea tine profetia in Vechiul Testament si
planul mantuirii. Ea se arata in toate lucrurile lumii, de la cele mai mici pana
la cele mai mari, pe care Dumnezeu le cunoaste si le ingrijeste145 (Marturisirea
Ortodoxa, 1, 30), cum ne spune Mantuitorul insusi: "Priviti la pasarile cerului,
ca nici nu seamana, nici nu secera, nici nu aduna in jitnite, si Tatal vostru
Cel ceresc le hraneste" (Matei 6, 26). "Au doar nu se vand doua vrabii pentru un
ban? Si nici una dintre ele nu va cadea pe pamant fara stirea Tatalui vostru" (Matei
10, 29). "Dumnezeu, zice Sf. Ioan Gura de Aur, nu numai ca a adus la lumina
zidirea, dar dupa ce a adus-o, o ingrijeste. De zici ingeri, de zici arhangheli,
de zici puterile cele de sus, de zici toate cele vazute si nevazute, toate
acestea se bucura de pronia Lui. Fara aceasta lucrare ele se duc, se scurg si
piei"146 (Sf. Ioan Gura de Aur, Despre Cel de o fiinta, contra Anomeilor,
12,Migne,P. G., XLVIII, col. 810). Iar Clement Alexandrinul zice: «infatisarea,
ordinea si maiestria lucrurilor vazute ne arata pronia dumnezeiasca»147 (Clement
Alexandrinul, Covoare, 5, 1, 6, 2, Migne, P. G., IX, col. 16).
Prin pronie, Dumnezeu nu numai pastreaza, dar si conduce lumea spre mai multa
viata (Ioan 10, 10), spre desavarsirea si transfigurarea intregii creatii (Evr.
2, 5)148 (Sf. Grigorie Teologul, La Sf. Botez, 45, Migne, P. G., XXXVI, col.
424). Sf. Efrem Sirul scrie despre pronie astfel: "Am vazut case si m-am gandit
la gospodar. Am vazut lumea si am inteles pronia. Am vazut corabie fara carmaci
scufundandu-se. Am vazut faptele oamenilor neispravind nimic fara Dumnezeu, Care
le conduce. Am vazut cetati si republici deosebite in constitutia lor si am
inteles ca toate exista prin randuiala lui Dumnezeu. Turma e de la pastor, iar
cresterea tuturor pe pamant e de la Dumnezeu"149 (Sf. Efrem Sirul, Mustrarea de
sine, Assemanni Graece, I, p.123).
Prin pronie, Dumnezeu opreste raul si il intoarce spre bine, cum ne spune
Marturisirea lui Dositei: «Cele rele le stie mai dinainte si le ingaduie
Dumnezeu, dar El nu Se ingrijeste de ele, pentru ca nici nu le-a facut. Dar
odata intamplate, ele sunt indreptate spre ceva folositor de catre nesfarsita
bunatate, care, fara sa le fi facut, le imboldeste spre mai bine cat este in
puterea acestora"150 (Marturisirea lui Dosoftei, 5, Mihalcescu Bekenntnisse.,
p.162).
Dumnezeu pastreaza si conduce lumea, conlucrand cu puterile fapturilor, nu fara
ele.
130. Care sunt articolele din Simbolul Credintei
despre Dumnezeu Fiul?
Articolele din Simbolul Credintei despre Dumnezeu Fiul intrupat sunt: art.
II-art. VII.
131. Ce ne invata aceste articole privite laolalta?
Ele ne vorbesc despre cea mai mare si mai minunata fapta a iubirii lui Dumnezeu
fata de noi. Ele ne spun ca Cel ce ne-a mantuit pe noi este insusi Fiul lui
Dumnezeu, iar mantuirea ne-a infaptuit-o prin intruparea Sa ca om, prin
invatatura si prin moartea Sa pe cruce si invierea din morti, dupa care S-a
inaltat la ceruri intru slava, de-a dreapta Tatalui.
Multa iubire ne-a aratat Dumnezeu si prin facerea lumii si a oamenilor, despre
care ne vorbeste articolul 1 din Simbolul Credintei. Dar dovada cea mai mare a
iubirii nemarginite ce ne-o poarta ne-a aratat-o prin aceea ca pe insusi Fiul
Sau L-a trimis in lume, ca om, si L-a dat mortii pe cruce "pentru noi oamenii si
pentru a noastra mantuire".
Despre aceasta iubire ne spune chiar Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a venit in lume:
"Ca asa a iubit Dumnezeu lumea, incat si pe Fiul Sau cel Unul - Nascut L-a dat,
ca tot cel ce crede intru El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica" (Ioan 3,
16).
Iar Sf. Atanasie spune: «Fiindu-I mila de neamul nostru si induiosandu -Se de
slabiciunea noastra si miscat de stricaciunea noastra si nesuferind stricaciunea
mortii asupra noastra, ca sa nu piara ceea ce a facut si ca sa nu se
zadarniceasca lucrarea Tatalui, isi ia trup si acesta nu deosebit de al
nostru... si da mortii propriul Sau trup»151 (Sf. Atanasie, Despre intruparea
Cuvantului, Cap. 8, Trad. Gh. Popescu - Pietrile, Bucuresti, 1905, p. 29; Sf.
Atanasie cel Mare, Scrieri, partea I, trad. Pr. Prof. D. Staniloae,
Bucuresti,1987, p. 99).
132. Aveau oamenii trebuinta de aceasta intrupare?
Aveau neaparata trebuinta. Am vazut ca prin neascultarea lui Adam a patruns
pacatul si moartea in toti oamenii. Pacatul acesta pusese o dusmanie (Rom. 5,
10) intre ei si Dumnezeu, fiind toti "fii ai maniei" (Efes. 2, 3; Rom. 5, 9),
caci ii inraise si le slabise puterea de a face binele, incat in loc de a face
binele pe care-l voia Dumnezeu si il cerea cugetul lor, faceau mereu raul. Din
aceasta pricina, cugetul ii mustra necontenit. Iar aceasta era un semn ca insusi
Dumnezeu era nemultumit. Dar Dumnezeu isi arata nemultumirea si prin pedepsele
ce le aducea peste oameni. Caci nu putea lasa pacatul neosandit (Rom. 5, 18). De
altfel, insusi pacatul pe care il faceau oamenii producea in ei griji, boli si
necazuri, iar intre oameni, pizma, ura, cearta si razboaie.
Pe deasupra tuturor, Dumnezeu a pedepsit insa pacatul cu moartea (Rom. 5, 12),
ca sa nu fie «rautatea fara de moarte (Molitva la morti). Toti mureau si prin
moarte se duceau la moartea vesnica, adica la chinurile fara de sfarsit.
Dar aceasta era o stare prea chinuitoare si nu putea fi rabdata nici de iubirea
lui Dumnezeu. Se cerea mantuirea omului din ea.
133. Nu puteau sa-si dea oamenii insisi mantuirea din
aceasta stare?
Nu puteau. Caci desi ei sufereau de raul care-i stapanea, nu puteau scapa de el,
firea lor era slabita de pacat, erau robii pacatului. Aceasta stare chinuitoare
o descrie Sf. Apostol Pavel astfel: "Nu fac binele pe care-l voiesc, ci raul pe
care nu-l voiesc, pe acela il savarsesc. Iar daca fac ceea ce nu voiesc eu, nu
eu fac aceasta, ci pacatul care locuieste in mine" (Rom. 7, 19-20). Nici un om
nu putea mantui pe ceilalti de pacat, caci fiecare era "rob legii pacatului"
(Rom. 7, 23), si nu se putea scapa nici pe sine insusi din aceasta robie. Ei nu
puteau face aceasta nici toti la un loc. Iata ce spune Sf. Atanasie: "Caci dupa
ce toti au fost loviti in suflet si tulburati de inselaciunea diavoleasca si de
desertaciunea idolilor, cum era cu putinta ca omul sa intoarca sufletul si
mintea oamenilor? Dar poate sa zica cineva ca lumea intreaga ar fi putut face
aceasta. Dar daca lumea ar fi putut, nu s-ar fi facut atatea mari rele. Caci
lumea exista si totusi oamenii se tavaleau in atatea mari rele"152 (Sf.
Atanasie, Despre intruparea Cuvantului, Cap. 14, dupa trad. cit., p. 29).
134. Nu-i putea mantui nici macar vreun inger?
Trebuia sa vina insusi Fiul lui Dumnezeu?
Nu-i putea mantui nici un inger. intai, pentru ca impacarea cu Dumnezeu trebuia
sa fie o fapta la care sa ia parte insusi Dumnezeu. Al doilea, pentru ca oamenii
trebuiau sa fie scapati si de moarte. Iar moartea nu putea fi inlaturata decat
prin viata fara de sfarsit, care e numai la Dumnezeu. Numai Dumnezeu a putut da
prima data viata oamenilor; numai El o putea da si a doua oara. Sf. Atanasie
spune iarasi: «Nu era cu putinta nici prin ingeri, deoarece ei nu sunt chipuri
dupa care omul sa fie creat dupa asemanarea lor. De aceea, Cuvantul lui Dumnezeu
a venit in persoana, ca unul care este chipul Tatalui, ca sa poata reinnoi pe
omul cel creat dupa chipul Lui»153 (Op. cit., Cap. 13, dupa Sf. Atanasie cel
Mare, Scrieri, Partea I, trad. Pr. Prof. D. Staniloae, Bucuresti, 1987, p. 107).
135. Dar nu putea sa faca aceasta Fiul lui Dumnezeu
stand in cer si nefacandu-Se om?
Dumnezeu, in intelepciunea Sa, a socotit ca nu e potrivit sa mantuiasca pe
oameni de departe. Aceasta pentru foarte multe motive, dintre care mai
importante sunt trei.
136. Care este primul din aceste motive?
Primul motiv e ca dreptatea cerea ca, precum un om a calcat legea ascultarii de
Dumnezeu, un Om se cadea sa si ispaseasca, implinind aceasta lege prin ascultare
si platind cu viata Sa nevinovata calcarea celorlalti: "Precum prin neascultarea
unui om s-au facut pacatosi cei multi, tot asa §i prin ascultarea Unuia, se vor
face drepti cei multi" (Rom. 5, 19). Trebuia, cu alte cuvinte, ca impacarea
intre Dumnezeu si om sa se faca nu numai prin fapta lui Dumnezeu, ci si a
omului. Sf. Grigorie de Nissa spune: "Dupa ce moartea intrase in lume prin
neascultarea unui om, a fost izgonita prin ascultarea altui Om. Iata pentru ce
S-a facut ascultator pana la moarte: ca sa vindece prin ascultare pacatul
neascultarii si sa nimiceasca prin invierea Sa moartea, care intrase in lume
prin neascultare"154 (Sf. Grigorie de Nissa, La intampinarea Domnului, Migne,
P.G., XLVI, col. 729).
De aceea S-a facut Fiul lui Dumnezeu si om, ca sa lucreze in numele oamenilor,
dar fapta Lui, ca a Celui ce era si Dumnezeu, sa aiba un pret care sa
covarseasca vina tuturor oamenilor. «Cel ce a murit pentru noi, spune Sf. Chiril
al Ierusalimului, nu era de un pret mic; nu era o oaie necuvantatoare, nu era un
om de rand, nu era nici un inger, ci Dumnezeu, facut om. Faradelegea pacatului
nu era asa de mare pe cat dreptatea Celui mort din pricina noastra; nu am
pacatuit asa de mult cat pretuia dreptatea Celui ce Si-a pus sufletul pentru
noi»155 (Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, 13, 33, dupa trad. Pr. D.
Fedoru, Bucuresti, 1945, vol. II, p. 349).
Luand firea noastra si tinand-o curata si implinind cu ea legea ascultarii de
Dumnezeu si ispasind cu sangele ei varsat pe cruce calcarea oamenilor, a
scapat-o de osanda si ne-a impacat cu Dumnezeu. "Vrajmasi fiind", zice Sf.
Apostol Pavel, "ne-am impacat cu Dumnezeu prin moartea Fiului Sau" (Rom. 5, 10
si II Cor. 5, 18). Firea noastra, care inainte purta in ea uratenia neascultarii
si era purtata de cei ce erau dusmani lui Dumnezeu, a ajuns acum firea curata a
Fiului Sau prea iubit. Privind cu iubire la Fiul Sau, Dumnezeu privea cu iubire
si la firea noastra pe care o purta El. iubind pe Fiul Sau, Cel ce S-a facut
ascultator pana la moarte, Dumnezeu iubea totodata pe om. Dumnezeu nu mai vedea
acum firea noastra ca pe cea care a calcat legea si drept urmare trebuie sa
moara, ci ca pe firea care a ispasit calcarea legii si e vrednica sa se
impartaseasca de viata. Si iubirea lui Dumnezeu fata de firea noastra, purtata
de Fiul Sau, avea sa se rasfranga asupra tuturor celor ce purtau aceasta fire si
se lipeau prin credinta de Fiul Sau. De aceea spune Sf. Apostol Pavel ca in Fiul
lui Dumnezeu "avem rascumpararea prin sangele Lui, adica iertarea pacatelor" si
ca "printr - insul a binevoit sa impace toate cu Sine, facand pace prin sangele
crucii Lui". Sau si mai limpede: "Si pe voi care erati oarecand instrainati si
vrajmasi cu mintea voastra catre lucrurile rele, de acum v-a impacat prin
moarte, in carnea. trupului Lui, ca sa va puna pe voi sfinti si fara de prihana
si nevinovati inaintea Sa" (Col. 1,14,20,21-22).
Iubindu-ne acum Dumnezeu intru Iisus Hristos, ne face parte de aceeasi mostenire
a bunatatii Sale, de care Se impartaseste Iisus Hristos ca Fiu al Sau,
socotindu-ne si pe noi ca pe niste fii ai Sai: "Iar daca suntem fii, suntem si
mostenitori, mostenitori ai lui Dumnezeu si impreuna - mostenitori cu Hristos,
daca patimim impreuna cu El, ca impreuna cu El sa ne si preamarim" (Rom. 8, 17).
137. Dar al doilea motiv al intruparii care este?
Al doilea motiv pentru care S-a intrupat Fiul lui Dumnezeu a fost ca sa ne arate
ca dragostea Lui fata de noi e asa de mare, ca El nu mai sta departe de noi, ci
Se face om ca noi, ia firea noastra si vine intre noi ca sa vorbeasca cu noi in
graiul nostru si sa ne invete fata catre fata, nu prin altii, ca in Vechiul
Testament. El voia astfel sa ne castige si mai mult inima, prin dragostea Sa, si
sa ne dea pilda vazuta de cum trebuie sa se poarte un om adevarat ca sa placa
lui Dumnezeu. Si El nu S-a facut om numai pentru o vreme, d pentru vecii
vecilor, ramanand in legatura cu noi si aratand cat de mult pretuieste si
iubeste pe oameni. «Mantuitorul a venit, spune Sf. Ioan Damaschin, ca sa Se faca
partas firii noastre, ca sa ne invete prin pildele Sale calea virtutii, ca sa ne
scape de stricaciune prin comuniunea cu viata, facandu-Se incepatura invierii
noastre»156 (Dogmatica, Cartea IV-a, Cap. 4, dupa trad. Pr. D. Fecioru, 1938, p.
239).
138. Si care este al treilea motiv al intruparii?
Al treilea motiv se vede chiar din cuvintele de mai sus ale Sf. Ioan Damaschin.
Fiul lui Dumnezeu S-a mai intrupat ca, unind firea noastra cu firea Sa
dumnezeiasca, facand-o firea Lui insusi, ea sa nu mai poata sa se departeze de
Dumnezeu, sa nu mai poata sa lucreze impotriva Lui, ca acest templu sa nu se mai
poata ruina, ci sa fie de acum mereu plin si strabatut de Dumnezeu. Altfel ar fi
fost cu putinta ca firea noastra, odata mantuita, iarasi sa se piarda. In
acelasi timp, numai asa a putut sa scape cu adevarat si pentru totdeauna firea
omeneasca de stricaciune si de moarte, unind-o strans cu Sine Cel ce era izvorul
nestricaciunii si al nemuririi. Prin firea noastra zidita acum in Dumnezeu, toti
putem fi "ziditi intru Hristos" (Efes, 2, 10). Noi putem adica acum sa stam mai
usor, daca vrem, in legatura cu Fiul lui Dumnezeu, caci El e si om ca noi, nu
numai Dumnezeu. Iar stand prin credinta si prin dragoste in legatura cu El, ne
aflam ziditi in El, impreuna cu firea Sa omeneasca, aflata in El. De aceea spune
Sf. Apostol Pavel ca precum in Fiul lui Dumnezeu au fost zidite si asezate toate
la inceput, cand s-au facut, cu atat mai mult acum, luand El firea noastra, ne
aseaza iarasi in El si mai deplin, pe toti cei ce vrem. Drept aceea ne indeamna:
"intru El sa umblati, inradacinati si ziditi fiind intr-insul" (Col. 2, 6-7).
Sf. Chiril al Alexandriei infatiseaza motivul al treilea astfel: "Cum putea omul
de pe pamant, cazut in moarte, sa se intoarca la nestricaciune? Era nevoie ca
trupul muritor sa se impartaseasca din puterea de viata a lui Dumnezeu. Iar
puterea datatoare de viata a lui Dumnezeu - Tatal e Cuvantul Cel Unul-Nascut"157
(La Luca, 5, 19, Migne, P. G., LXXIII, col. 908).
139. Daca numai Fiul lui Dumnezeu facut om putea sa
mantuiasca omenirea de pacat si de moarte, de ce nu S-a facut mai curand om? De
ce a lasat Dumnezeu sa treaca un timp atat de indelungat de la caderea lui Adam
pana la trimiterea Fiului Sau?
Era trebuinta de o pregatire a oamenilor ca sa primeasca pe Mantuitorul, atunci
cand va veni. Caci n-ajungea ca Mantuitorul sa vina si sa moara pentru oameni.
Trebuia ca si ei sa-L primeasca cu credinta. Altfel nu se putea infaptui
mantuirea lor. Si anume trebuiau pregatiti ca sa poata crede ca Iisus Hristos
este Fiul lui Dumnezeu Cel intrupat si ca numai prin El se pot mantui.
140. Cum s-a facut aceasta pregatire?
In doua feluri: intai, prin cresterea raului si deodata cu aceasta a convingerii
oamenilor ca nu se pot mantui prin puterile lor; al doilea, prin sporirea
vestilor de la Dumnezeu ca le va trimite un Mantuitor si ca Mantuitorul Acesta
va fi chiar Fiul Sau. Scoala aceasta de pregatire a facut-o Dumnezeu in alt chip
cu poporul evreu. Pe pagani i-a pregatit pe calea firii, pe evrei, pe o cale mai
presus de fire, intr-un chip mai lamurit, ca din invatatura data lor sa traga
folos si popoarele pagane.
141. Cum au fost pregatiti paganii si evreii prin
cresterea raului si a convingerii ca nu se pot mantui prin puterile lor?
Paganii si evreii au fost pregatiti in primul rand prin aceea ca i-a lasat sa
sporeasca in pacat. Daca ar fi vrut Dumnezeu sa-i mantuiasca pe oameni, indata
dupa cadere, poate ca ei nu si-ar fi dat seama de toate nenorocirile ce le aduce
cu sine pacatul. Pe langa aceasta, la inceput oamenii ar fi crezut ca pot scapa
de rau numai prin puterile lor si ca n-au trebuinta de Dumnezeu. A trebuit sa li
se lase mii de ani, ca, pe de o parte, sa guste toata otrava raului si sa se
scarbeasca de el, pe de alta, sa vada ca toate incercarile lor de a scapa de rau
sunt zadarnice. Asa au cazut popoarele pagane in cele mai grele rataciri,
inchinandu-se la dobitoace si la pietre si aducandu-le jertfe vieti omenesti.
Evreii, cu toate ca erau calauziti indeaproape de Dumnezeu, se abateau si ei tot
mai tare spre rau. Cand s-a inmultit raul, Dumnezeu le-a dat Legea pe muntele
Sinai (les. cap. 20), ca sa le arate limpede cum trebuie sa vietuiasca, Dar,
datorita pacatului din ei, in loc sa asculte de Lege, se incapatanau si mai tare
sa o calce. incat legea li s-a facut spre inmultirea pacatului. "Pentru
calcarile de porunci a fost adaugata legea", zice Sf. Apostol Pavel (Gal. 3,19),
si tot el zice: "pacatul luand indemn prin porunca, m-a amagit si m-a omorat
prin ea" (Rom. 7, 11).
Legea era buna si sfanta si totusi ea s-a facut omului spre moarte. "Pacatul, ca
sa se arate pacat, prin ce era bun mi-a adus moartea, ca sa se faca peste masura
de pacatos pacatul prin porunca" (Rom. 7,13). Inmultindu-se pacatul, omul isi
dadea seama ca nici prin Lege nu se poate mantui, macar ca e de la Dumnezeu.
Legea nu-l putea ajuta, pentru ca prin ea Dumnezeu ii arata numai care este
binele, nu-i da si ajutorul Sau ca sa-l implineasca, ci il lasa pe om la
puterile lui.
Nu-i dadea Dumnezeu ajutorul Sau, pentru ca omul nu l-ar fi primit, deoarece se
incredea inca in puterile lui. De aceea Dumnezeu il lasa in mandria ca se poate
mantui singur, ca poate implini singur poruncile Legii. Dar cu cat Legea arata
mai limpede inaltimea binelui, cu atat omul isi dadea seama ca e mai departe de
el, ca e mai pacatos. Acest lucru il vedea evreul cu ajutorul Legii scrise pe
tablele Legii, iar paganul, cu ajutorul Legii scrise in inima sa, cu ajutorul
constiintei. «Vad cele bune, zice un poet pagan, le admit, dar fac totdeauna
cele rele»158 (Ovidiu, Video meliora proloque deteriora sequor). Si asa, prin
Lege, pe de o parte se inmultea pacatul, pe de alta omul isi da tot mai mult
seama de neputinta lui de a se mantui de pacat si, in loc de a se mai increde in
puterile lui, era tot mai convins ca numai Dumnezeu insusi, prin puterea, adica
prin harul Lui, il poate mantui. Iata de ce Sf. Apostol Pavel zice: "Caci Legea
n-a desavarsit nimic, iar in locul ei isi face cale o nadejde mai buna, prin
care ne apropiem de Dumnezeu"(Evr. 7, 19).
142. Cum a pregatit Dumnezeu pe oameni, prin vestile
ce li le da, ca va veni El insusi sa-i mantuiasca?
Prima fagaduinta pe care a dat-o Dumnezeu oamenilor ca le va trimite un
Mantuitor a fost indata dupa cadere. Era prima lor mangaiere in nenorocirea ce
i-a ajuns. Dumnezeu ii spune sarpelui ca cineva se va naste din femeie, care-i
va zdrobi capul: "Dusmanie voi pune intre tine si femeie, si intre samanta ta si
samanta ei; aceasta va zdrobi capul tau, iar tu ii vei intepa calcaiul" (Fac. 3,
15).
Dar vesti tot mai limpezi despre Mantuitorul, Care avea sa vina, le da Dumnezeu
evreilor prin proorocii Vechiului Testament, caci pe vremea lor se inmultise si
rautatea intre oameni. De aceea proorocii plangand si suferind, ziceau: "Cine va
da din Sion mantuirea?" (Ps. 13, 7), sau se rugau: "Doamne, pleaca cerurile si
Te pogoara" (Ps. 143, 5). Dumnezeu milostivindu-Se de aceasta rugaciune spune
oamenilor: "Va veni indata in templul Sau Domnul, pe Care il cautati" (Mal. 3,1)
sau: "Asa vorbeste Domnul Dumnezeu, Care strange pe cei risipiti ai lui Israel:
"Voi mai strange si alte neamuri la cei stransi acum din el" (Isaia 56, 8).
Si ca lumea sa-L cunoasca atunci cand va veni, Domnul da foarte multe semne dupa
care va putea fi cunoscut. El nu va veni cu asprime, ci bland si smerit, calare
pe manz de asina: "Bucura-te foarte, fiica a Sionului, veseleste-te, fiica
Ierusalimului, caci iata imparatul tau vine la tine: drept si biruitor; smerit
si calare pe asin, pe manzul asinei" (Zah. 9, 9). Va veni nu ca sa domneasca
asemenea imparatilor pamantesti, ci ca sa elibereze prin sangele Sau pe cei
robiti pacatului: "Iar pentru tine, pentru sangele legamantului (Testamentului)
tau, voi da drumul robilor tai din fantana fara apa" (Zah. 9, 11).
Smerenia intru care va veni, patimirea si moartea Lui pentru pacatele altora le
prevesteste proorocul Isaia in toata amanuntimea: "Si L-am vazut pe El fara chip
si fara frumusete... Si pacatele noastre le poarta si pentru noi rabda
durere..., iar El S-a ranit pentru pacatele noastre si a patimit pentru
faradelegile noastre, certarea impacarii noastre pre Dansul si cu rana Lui noi
toti ne-am vindecat... Si chinuit a fost, dar El S-a supus si nu Si-a deschis
gura Sa; ca un miel spre junghiere S-a adus si ca o oaie fara de glas inaintea
celor ce-o tund, asa nu Si-a deschis gura Sa. Ca s-a luat de pe pamant viata Lui
si pentru faradelegile poporului meu a fost adus la moarte" (Isaia 53, 2, 4, 5,
7, 8).
Chiar si timpul si locul venirii Mantuitorului au fost prezise de Prooroci.
Proorocul Daniel a prezis ca: "De la iesirea poruncii ca iarasi sa se zideasca
Ierusalimul", adica de la anul 457 i. Hr. si pana "se va sfarsi pacatul si se
vor sterge faradelegile" (9, 24, 25), vor trece 70 de saptamani de ani, adica
490 de ani, rastimp care tocmai bine s-a implinit la anul 33 dupa Hristos, cand
Mantuitorul a zdrobit puterea pacatului, prin moartea pe cruce. Iar Proorocul
Miheia a prezis ca Mantuitorul Se va naste in Betleem (Mih. 5,1). S-a prezis
apoi prin Isaia Proorocul, si chipul mai presus de fire al nasterii
Mantuitorului din fecioara: "Iata Fecioara va lua in pantece si va naste fiu si
vor chema numele Lui, Emanuil" (adica Dumnezeu cu noi) (Isaia 7,14). De asemenea
ca El Se va naste dupa trup din samanta lui David: "O data M-am jurat pe
sfintenia Mea: Oare, voi minti pe David? Semintia lui va ramane in veac si
scaunul lui ca soarele inaintea Mea si ca luna intocmita in veac" (Ps. 88,
35-36).
Toate aceste proorocii aveau sa ajute credinta oamenilor prin faptul ca ele s-au
implinit in Iisus Hristos.
Dar ca oamenii sa poata primi pe Iisus Hristos ca Dumnezeu, mai trebuia ca
Dumnezeu sa-i ridice din credinta lor ratacita in multi idoli, la credinta
intr-un singur Dumnezeu, atotputernic si iubitor, dar Care are un Fiu
nedespartit de El, dupa fiinta.
143. Cum au fost ridicati oamenii la aceasta credinta
intr-un singur Dumnezeu, Care are insa un Fiu?
In credinta intr-un singur Dumnezeu a fost crescut cu grija poporul evreu, ca
prin el sa se sadeasca, cu vremea, aceasta credinta si la celelalte popoare.
incet, ca sa nu i se primejduiasca credinta intr-un singur Dumnezeu, i s-a
talmacit apoi poporului evreu, prin prooroci, ca Dumnezeu Cel Unul are un Fiu,
Care va veni sa mantuiasca lumea, si un Duh Sfant. La facere, Dumnezeu graieste
catre celelalte persoane dumnezeiesti: "Sa facem om dupa chipul Nostru si
asemanare", adaugand indata: "Si a facut Dumnezeu pe om, dupa chipul Sau; dupa
chipul lui Dumnezeu l-a facut" (Fac. 1, 26-27), ca sa arate ca cele trei
persoane sunt o singura fiinta dumnezeiasca. Tot acelasi talc il are si aratarea
lui Dumnezeu la stejarul lui Mamvri, in chipul celor trei calatori (Fac. 18, 2).
David cunoaste apoi lamurit ca Dumnezeu are un Fiu, cand vede pe Domnul
(Dumnezeu Tatal) zicand Domnului Sau (lui Dumnezeu Fiul); "Sezi de-a dreapta Mea
pana ce voi pune pe vrajmasii Tai asternut picioarelor Tale" (Ps. 109, 1), sau
cand aude pe Dumnezeu Tatal zicand catre Dumnezeu Fiul: " Fiul Meu esti Tu, Eu
astazi Te-am nascut. Cere de la Mine si-Ti voi da neamurile mostenirea Ta. Si
stapanirea Ta, marginile pamantului" (Ps. 2, 7-8).
Prin inraurirea evreilor, care de la robia babilonica erau imprastiati printre
toate popoarele, si prin calauzirea tainica a Cuvantului lui Dumnezeu, s-au
ridicat apoi si din celelalte neamuri multi filozofi, la ideea ca exista un
singur Dumnezeu si ca Cuvantul sau Ratiunea Lui lucreaza in lume, cu deosebire
in mintea oamenilor luminati.
Astfel, aproape de venirea Mantuitorului, lumea se afla in starea ciudata ca, pe
de o parte, cu mintea, se ridicase la ideea unui singur Dumnezeu atotputernic si
plin de iubire fata de oameni, Care avea sa trimita pe cineva de la Sine, pentru
mantuirea lumii, iar pe de alta, cu viata, se afla in cea mai mare decadere si
neputinta morala. Starea aceasta ii facea pe oameni sa astepte mantuirea de la
Dumnezeu, iar cand a venit Mantuitorul le-a ajutat sa-L poata primi pe El si
invatatura Lui despre Dumnezeu.
144. Aceasta pregatire a fost de ajuns ca omenirea sa
primeasca pe Iisus Hristos ca Dumnezeu?
Nu, n-a fost de ajuns. Daca ar fi fost de ajuns, ar fi trebuit sa-L primeasca
toti evreii si cei mai multi dintre filozofi. La toate cele spuse s-au adaugat
ca temeiuri de credinta: 1) invatatura Sa, cum n-a fost alta mai inalta; 2)
viata Sa, cum n-a fost alta mai curata si 3) minunile Sale, dintre care mai ales
invierea si inaltarea Sa la cer. Dar toate aceste temeiuri sunt intrecute de
puterea cu care a lucrat si lucreaza El pana astazi asupra sufletelor care se
deschid cuvantului Sau, innoindu-le si sadind in ele convingerea nestramutata ca
El e Dumnezeu. Credinta in Hristos vine in primul rand din harul lui Dumnezeu,
nu din intarirea cu mintea a temeiurilor pomenite. Dar motivele acelea pregateau
mintea omului pentru primirea acestui har. Pentru noi, crestinii, unul din
motivele cele mai puternice, care pregatesc mintea noastra sa primeasca harul
credintei si sa conlucreze cu el, e insasi existenta crestinismului de 2000 de
ani incoace, insusi faptul ca de atunci si pana azi sute de milioane de suflete
au crezut fara incetare in dumnezeirea lui Iisus.
145. Care este credinta Bisericii noastre in
dumnezeirea Mantuitorului nostru Iisus Hristos?
Raspunsul mai amanuntit la aceasta intrebare il da articolul II al Simbolului
Credintei, primul dintre cele sase articole (II-VII), care se ocupa cu persoana
si lucrarea mantuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos. Caci acest articol
cuprinde in forma cea mai scurta, dar in mod deplin, invatatura Bisericii despre
dumnezeirea lui Iisus Hristos.
146. Care este acest articol?
Acest articol este:
"Si intru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul - Nascut, Care din
Tatal S-a nascut mai inainte de toti vecii: Lumina din Lumina, Dumnezeu adevarat
din Dumnezeu adevarat, nascut iar nu facut, Cel ce este de o fiinta cu Tatal,
prin Care toate s-au facut".
147. Ce ne invata acest articol in intregimea lui?
Doua lucruri: intai, ca Domnul nostru Iisus Hristos, Care ne-a mantuit pe noi,
este insusi Fiul lui Dumnezeu, egal intru toate cu Dumnezeu - Tatal, vesnic ca
si El si una cu El, dupa fiinta si slava, deosebindu-Se de Tatal numai prin
aceea ca e Fiu, si nu Tata, ca Tatal il naste, iar El e nascut din fiinta
Tatalui. Mantuitorul Hristos insusi a spus despre Sine: "Si acum preaslaveste-Ma
Tu, Parinte, la Tine insuti, cu slava pe care am avut-o la Tine mai inainte de a
fi lumea" (Ioan 17, 5).
Al doilea, ca Iisus Hristos, Mantuitorul lumii, este si Facatorul tuturor,
aratandu-se si in aceasta dumnezeirea Lui. Caci, precum Tatal este Facatorul
tuturor, cum ne-a invatat articolul 1 al Simbolului, asa este si Fiul Facatorul
tuturor. Tatal toate le face, dar le face prin Fiul: "Toate prin El s-au facut;
si fara El nimic nu s-a facut din ce s-a facut" (Ioan 1, 3). Chiar si timpul s-a
facut prin Iisus Hristos, dupa cum zice Apostolul: "Prin Care si veacurile s-au
facut" (Evr. 1, 2), iar in alt loc spune: "intru El s-au facut toate, cele din
ceruri si cele de pe pamant, cele vazute si cele nevazute, fie scaunele, fie
domniile, fie incepatoriile, fie stapanirile. Toate s-au facut prin El si pentru
El. Si El este mai inainte de toate si toate prin El sunt asezate" (Col. 1,
16-17).
Daca intru El sunt asezate toate, inseamna ca El le si sustine si in El
vietuiesc toate. El ia parte, deci, si la pronierea lor. Tinand mereu viata in
ele si purtand grija de ele, cum insusi zice: "Tatal Meu pana acum lucreaza si
Eu lucrez" (Ioan 5, 17).
148. Ce inseamna primele cuvinte din articolul II al
Simbolului Credintei: "Si intru Unul Domn Iisus Hristos"?
Precum ne-a invatat articolul 1 sa credem in Dumnezeu - Tatal, asa ne invata
articolul II sa credem "si" in Iisus Hristos, Fiul Lui.
Caci fara credinta in Fiul, nu putem cunoaste nici pe Tatal. Tata fara Fiu nu
exista. Cine nu crede ca Dumnezeu are un Fiu, nu crede ca Dumnezeu e Tata si are
in Sine dragoste de Tata. Dumnezeul acela e un Dumnezeu fara dragoste, nu e
Dumnezeu adevarat. "Eu sunt usa", (Ioan 10, 9), zice Mantuitorul; "Nimeni nu
vine la Tatal, decat prin Mine" (Ioan 14, 6). Iisus Hristos, in Care credem ca
si in Tatal, este Unul singur, caci numai un Fiu are Tatal si numai un Mantuitor
avem noi. Numai prin acesta "Unul" ne mantuim si ajungem la Tatal, caci numai o
"cale" (Ioan 14, 6) si numai o "usa" este spre Tatal, iar "calea" si "usa" este
El.
El e "Domn" peste sufletele noastre, este "Domnul si Stapanul vietii noastre",
ba chiar unicul Domn si Stapan "Caruia ii slujim" (Col. 3, 24) si ii inchinam cu
bucurie "toata viata noastra", in asa fel, incat nu mai suntem ai nostri, ci "ai
lui Hristos" (11 Cor. 10, 7) si putem spune fiecare cu Sf. Apostol Pavel: " Nu
mai viez eu, ci Hristos viaza intru mine" (Gal. 2, 20). Caci El ne-a dat aceasta
viata si ne-a rascumparat-o de la moarte. Si stim ca daca I-o inchinam Lui, tot
noi ne folosim, caci Hristos ne desavarseste din zi in zi, facandu-ne "asemenea
chipului Sau" (Rom. 8, 29). Domnia lui Iisus peste suflete nu e o domnie aspra
si silnica, ci una blanda. El domneste peste noi prin dragoste si adevar. "Luati
jugul Meu asupra voastra... caci jugul Meu este bun si povara Mea este usoara"
(Matei 11, 29-30). Iar Domnia aceasta nu inseamna ca n-avem datoria sa lucram
pentru semenii nostri. Dimpotriva, lui Hristos ii slujim cand facem bine celor
mici si osteniti (Matei 25, 40). Domnia aceasta totala peste sufletele noastre
si peste lumea intreaga a castigat-o Iisus Hristos si ca om, pentru ca S-a
smerit pe Sine ca nimeni altul si Si-a pus viata Sa pentru noi. Numele de Iisus
s-a ridicat astfel peste tot numele si tot genunchiul trebuie sa se plece Lui,
primindu-L ca Domn. Caci "Dumnezeu fiind in chip, n-a socotit o stirbire a fi El
intocmai cu Dumnezeu, ci S-a desertat pe Sine, chip de rob luand, facandu-Se
asemenea oamenilor, si la infatisare aflandu-Se ca un om; S-a smerit pe Sine,
ascultator facandu-Se pana la moarte, si inca moarte pe cruce, Pentru aceasta si
Dumnezeu L-a preainaltat si I-a daruit Lui nume, care este mai presus de orice
nume; ca in numele lui Iisus tot genunchiul sa se plece, al celor ceresti si al
celor pamantesti si al celor de dedesupt; si toata limba sa marturiseasca ca
Domn este Iisus Hristos intru slava lui Dumnezeu - Tatal" (Filip. 2, 6-11).
149. Ce inseamna indeosebi numele de "Iisus" dat
Mantuitorului?
Numele de "Iisus" inseamna Dumnezeu Mantuitorul. Iisus inseamna in limba ebraica
Mantuitor si numele acesta i se potriveste in chip desavarsit, caci El e
intr-adevar Mantuitorul lumii. Si i se potriveste atat de desavarsit pentru ca
nu l-au dat oamenii, ci ingerul, la porunca Tatalui Ceresc, Care a stiut de mai
inainte ce lucrare va savarsi Fiul Sau in lume. "Nu te teme", spune ingerul lui
Iosif, "a lua pe Maria logodnica ta, ca ce s-a zamislit intr-insa este de la
Duhul Sfant. Si ea va naste Fiu si vei chema numele Lui: Iisus". Si ingerul
arata indata si pricina acestei numiri: "Ca Acesta va mantui pe norodul Sau de
pacatele lor" (Matei 1, 20-21).
In Vechiul Testament numele acesta l-a purtat Isus Navi, urmasul lui Moise, care
a condus poporul lui Israel in Tara Sfanta, mantuindu-l de ratacirea prin
pustiu. Dar el a fost numai un chip al lui Iisus Hristos, Care a mantuit toate
popoarele de ratacirea in pacat, ducandu-le in imparatia cerurilor. El nu e
numai un oarecare mantuitor, ci Mantuitorul, in intelesul desavarsit al
cuvantului.
150. Ce inseamna numele Hristos?
Numele "Hristos" inseamna "Uns". La evrei, unsi se numeau preotii, proorocii si
imparatii, pentru ca la intrarea in slujba erau unsi cu mir, care inchipuia
darul Sfantului Duh. Dar aceia erau numai chipuri ale adevaratului Uns, primeau
numai o parte din puterea Duhului Sfant, ca ajutor pentru slujba lor. Hristos,
insa, primeste pe Duhul Sfant insusi. «Hristos nu e un om purtator de Dumnezeu,
ci Dumnezeu intrupat; El nu e uns ca un prooroc prin lucrarea (energie), ci prin
prezenta intregii persoane a ungerii in El»159 (Sf. Grigorie Palama,
Antiereticul contra lui Achindin, la D. Staniloae, Viata si invatatura Sf.
Grigorie Palama, Sibiu, 1938, pag. CL). Sf. Ioan Gura de Aur zice: «Tot harul
s-a varsat peste templul acela. Ca Tatal nu da Lui Duhul cu masura, ci intreg
harul l-a primit templul. Noi insa avem nu mai putin si o picatura din harul
acela»160 (Sf. Grigorie Palama, op. cit., pag. cit.). Deci Iisus este Unsul sau
Hristosul, in intelesul desavarsit, nu numai unul dintre multii unsi, sau
hristosi oarecare161 (Sf. Grigorie Teologul, citat dupa Sf. Grigorie Palama, op.
cit., pag. cit.). El este arhiereul, imparatul si proorocul cel mai inalt,
adevaratul arhiereu, imparat si prooroc si izvorul a toata arhieria, conducerea
duhovniceasca si proorocia. Precum vedem, si numele de Hristos i se potriveste
in chip desavarsit, caci nici pe acesta nu l-au dat oamenii, ci ingerul, care a
spus pastorilor: "Iata vestesc voua bucurie mare, care va fi pentru tot poporul.
Ca S-a nascut voua astazi Mantuitor, Care este Hristos Domnul, in cetatea lui
David" (Luca 2, 10-11). Insusi Iisus spunea despre Sine ca a avut ungerea
Duhului Sfant, cum de altfel graise despre El si proorocul Isaia (61, 1): "Duhul
Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns a binevesti saracilor..." (Luca 4,
18).
151. Hristos, prin ungerea ce o are de la Duhul
Sfant, este adevaratul arhiereu, prooroc si imparat. Se vorbeste despre aceste
slujiri ale lui Hristos in Sfanta Scriptura si ce inteles au ele?
Ca Hristos a primit prin ungere de la Duhul Sfant slujirea de arhiereu, prooroc
si imparat, ne-o spune Sfanta Scriptura in multe locuri. Sf. Apostol Pavel ne
spune ca El a fost arhiereul cel mai inalt si a adus jertfa desavarsita, care
este trupul Sau. Prin aceasta a curatit cu adevarat pe oameni de pacate, nu
numai a inchipuit aceasta curatire, ca jertfele de animale aduse de preotii din
Vechiul Testament: "Un astfel de Arhiereu se cuvenea sa avem: sfant, fara de
rautate, fara de pata, osebit de cei pacatosi si fiind mai presus decat
cerurile. El nu are nevoie sa aduca zilnic jertfe, ca arhiereii: intai pentru
pacatele lor, apoi pentru ale poporului, caci El a facut aceasta odata pentru
totdeauna, aducandu - Se jertfa pe Sine insusi" (Evr. 7, 26-27); caci "Nu prin
sange de tapi si de vitei, ci prin insusi Sangele Sau a intrat odata pentru
totdeauna in Sfanta Sfintelor si a dobandit o vesnica rascumparare" (Evr. 9,12).
El a fost proorocul cel mai inalt, aducand cea mai deplina invatatura despre
Dumnezeu: ca Unul ce n-a primit-o din afara de Sine, ci din plinatatea Sa
nemarginita. De aceea, nimeni nu mai poate adauga ceva la invatatura Sa. Ea
poate fi, doar, tot mai bine inteleasa in Biserica. In acest inteles, El e
proorocul cel din urma cu care s-a incheiat Descoperirea dumnezeiasca. "Prooroc
din mijlocul tau si din fratii tai, ca si mine, zice Moise, iti va ridica Domnul
Dumnezeul tau, pe Acela sa-L ascultati" (Deut. 18,15). Ucenicii I se adreseaza
cu titlul "invatatorule", iar Hristos insusi spune despre Sine: "Eu sunt
adevarul" (Ioan 14, 6), "Eu sunt Lumina lumii" (Ioan 8, 12), sau: "Eu, spre
aceasta M-am nascut si pentru aceasta am venit in lume, ca sa dau marturie
pentru adevar" (Ioan 18, 37).
Iar demnitatea Lui imparateasca o anunta ingerul Gavriil Fecioarei Maria: "Si
Domnul Dumnezeu ii va da Lui tronul lui David, parintele Sau... si imparatia Lui
nu va avea sfarsit" (Luca 1, 32, 33). Iisus insusi recunoaste ca e imparat, dar
imparatia Lui e duhovniceasca, avand arme si legi duhovnicesti, nu ca acelea din
lumea aceasta. "Imparatia Mea nu este din lumea aceasta" (Ioan 18, 36), raspunde
El lui Pilat. Iisus Hristos e imparatul bland de care am vorbit cand am explicat
cuvantul «Domn». El e imparatul-miel, care a fost injunghiat pentru pacatele
lumii (Apoc. 5). Ca imparat, Mantuitorul Hristos a intemeiat Biserica Sa, i-a
dat legile, o conduce nevazut prin slujitorii ei, carora le da harul Sau si la
sfarsit "va judeca viii si mortii".
152. Este o inrudire de intelesuri intre numele de
"Iisus" si "Hristos"? Dar intre ele si cel de Domn?
Daca privim bine, vedem ca prin aceste trei slujiri: de arhiereu, prooroc si
imparat, cuprinse in numele lui Hristos, Iisus mantuieste lumea prin jertfa, o
invata sa-si insuseasca mantuirea si o conduce la mantuire. Astfel, daca numele
Iisus ne arata de-a dreptul lucrarea de mantuire pe care a savarsit-o, numele de
Hristos arata cum si cu ce putere a savarsit si savarseste aceasta lucrare.
Amandoua numele spun acelasi lucru, din doua laturi deosebite: Iisus Hristos
este Mantuitorul nostru. Si tocmai de aceea este Domn peste sufletele noastre.
Daca nu-L primim sa fie Domn peste sufletele noastre, nu ne este nici Mantuitor.
153. Cand a primit Fiul lui Dumnezeu numele de Iisus
Hristos?
Atat numele de Iisus cat si cel de Hristos le-a primit Fiul lui Dumnezeu cand
S-a facut om. Deci, Iisus Hristos e numele Fiului lui Dumnezeu cel intrupat. Mai
inainte de intrupare, Fiul lui Dumnezeu nu Se numea Iisus Hristos. Aceasta,
pentru ca El ni S-a facut Mantuitor (Iisus) numai prin aceea ca a luat trupul
nostru si l-a adus jertfa pentru noi. Numai prin intrupare ni S-a facut
Arhiereu, Care ne-a curatit de pacate, Prooroc, Care ne-a vestit in grai omenesc
voia Tatalui, si Conducator la mantuire (Hristos). Daca Hristos inseamna Uns,
numele acesta il arata pe Mantuitorul nostru ca om care primeste ungerea, nu ca
Dumnezeu care da ungerea. Sf. Chiril al Alexandriei spune: «Unii spun ca numele
Hristos se cuvine numai Cuvantului nascut din Dumnezeu - Tatal, Care este gandit
si exista deosebit. Noi insa n-am fost invatati sa spunem asa, ci spunem ca in
momentul in care Cuvantul S-a facut trup, in acelasi moment a si fost numit
Hristos. Se numeste Hristos, pentru ca a fost uns cu untdelemnul bucuriei (Ps.
44, 9), adica cu duhul de la Dumnezeu si Tatal»162 (Cuvant catre imparatese,
Migne, P. G., LXXVI, col. 1220 C).
154. Asadar, atunci cand spunem "Iisus Hristos", nu
pornim de la Fiul lui Dumnezeu dmainte de intrupare, ci de la Cel de dupa
intrupare?
Da, desigur, si tot astfel articolul II al Simbolului Credintei nu porneste cu
marturisirea de la Fiul lui Dumnezeu dinainte de intrupare, adica de la un Fiu
gandit cu mintea, ci de la Iisus Hristos, Care a trait cu adevarat ca om pe
pamant, de la anul cutare pana la anul cutare, S-a nascut din Fecioara Maria, a
petrecut intre oameni, a fost rastignit, a inviat si S-a inaltat la cer. Tocmai
acest Iisus Hristos S-a descoperit inimilor, prin tot ce a spus si a facut, ca
Fiul lui Dumnezeu. Despre acest Iisus Hristos marturiseste Biserica in Simbolul
Credintei, intai ca e unicul Domn si apoi tot ce urmeaza la articolul II, si
anume, in primul rand, ca este "Fiul lui Dumnezeu, Unul - Nascut".
155. Ce inseamna cuvintele: "Fiul lui Dumnezeu, Unul
- Nascut"?
Iisus Hristos, Care a trait pe pamant, este Fiul cel unic al lui Dumnezeu. Desi
a vietuit pe pamant ca om adevarat, El este in acelasi timp Fiul lui Dumnezeu.
Asa li S-a descoperit intai prin Duhul Sfant Apostolilor, care prin gura lui
Petru marturisesc: "Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu" (Matei 16,
16). Iar Iisus intareste indata adevarul acestei marturisiri: "Fericit esti
Simone, fiul lui Iona, ca nu trup si sange ti-au descoperit tie aceasta, ci
Tatal Meu Cel din ceruri" (Matei 16, 17). Sfanta Scriptura ii numeste adeseori
si pe oameni fii ai lui Dumnezeu, dar ii numeste astfel, fie pentru ca sunt
facuti de El, fie pentru ca sunt nascuti la o viata noua, prin harul Duhului
Sfant. "Voi sunteti fiii Domnului Dumnezeului vostru" (Deut. 14, 1), le spune
Moise evreilor, gandindu-se mai mult la intelesul de fii prin creatie. "Si celor
cati L-au primit, care cred in numele Lui, le-a dat putere ca sa se faca fii ai
lui Dumnezeu, care nu din sange, nici din pofta trupeasca, nici din pofta
barbateasca, ci de la Dumnezeu s-au nascut" (Ioan 1, 12-13). Aici se vorbeste de
fiii lui Dumnezeu prin infiere. De ei se spune chiar ca sunt nascuti din
Dumnezeu.
Iisus Hristos nu e Fiu al lui Dumnezeu in vreunul din intelesurile de mai sus.
El nu e fiu intre fii. Nu e fiu cum e o creatura, nici fiu dupa har sau prin
infiere. Ci e Fiu dupa fire, e singurul Fiu dupa fire al lui Dumnezeu, neavand
nici un frate. De aceea spune Simbolul, nu numai nascut, ci: «Unul - Nascut».
insusi Iisus Hristos Se numeste pe Sine «Unul - Nascut». "Ca asa a iubit
Dumnezeu lumea, incat pe Fiul Sau Unul - Nascut L-a dat" (Ioan 3, 16).
156. Ce inseamna cuvintele "Carele din Tatal S-a
nascut"?
Daca s-ar fi spus in Simbol numai «Fiul lui Dumnezeu, Unul-Nascut», ar fi putut
gandi cineva ca Arie, ereticul din veacul al IV-lea, ca Fiul, Care S-a nascut,
nu e Dumnezeu ca Cel Care L-a nascut. Sau, ar fi putut gandi cineva ca Fiul S-a
nascut si din Sine, caci si El este Dumnezeu. In legatura cu aceasta ar fi putut
zice, ca Sabelie, ereticul din veacul al III-lea, ca acelasi Dumnezeu e uneori
nascator, alteori nascut, «uneori Tata, alteori Fiu»163 (Sf. Chiril al
Ierusalimului, Cateh. XI, op. cit., vol. I, p. 163), trecand intreg dintr-o
stare intr-alta.
Pentru a se face cu neputinta asemenea ganduri, s-au pus in Simbolul Credintei
cuvintele: «Carele din Tatal S-a nascut. Prin aceasta s-a aratat ca Fiul S-a
nascut dintr-o persoana dumnezeiasca, din Tatal, ceea ce da siguranta ca si Fiul
e o alta persoana dumnezeiasca, deopotriva in slava si in dumnezeire cu Tatal.
De asemenea, se arata ca in Dumnezeu o per-soana e mereu Tata, iar alta
persoana, mereu Fiu.
157. Ce inseamna "Mai inainte de toti vecii"?
Prin aceste cuvinte se arata ca Fiul este mai inainte de orice timp, este
vesnic, nu S-a ivit in timp. Sf. Evanghelist Ioan incepe Evanghelia cu
cuvintele: "La inceput era Cuvantul"(Ioan 1, 1), aratand ca atunci cand s-a pus
inceputul timpului si al lumii, Cuvantul era; deci, era de mai inainte. Ca
atare, El e Dumnezeu, nu e faptura, caci numai Dumnezeu e vesnic, iar fapturile
se ivesc in timp, ele n-au fost totdeauna. Astfel, Fiul Se deosebeste de cei ce
se numesc «fii»,pentru ca acestia sunt facuti sau nascuti, dupa har, din
Dumnezeu. Acestia sunt facuti sau nascuti de Dumnezeu in timp. Dar Tatal «n-a
adus pe Fiul din neexistenta in existenta, nici n-a infiat pe unul care n-a
existat niciodata»164 (Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateh. X, op. cit., vol. I,
p. 259).
Deci, totdeauna a fost in Dumnezeu o persoana sau un ipostas cu aceasta insusire
de Fiu. Daca e asa, totdeauna a fost in Dumnezeire o persoana cu insusirea de
Tata. «Dumnezeu n-a fost mai inainte fara de Fiu si mai pe urma a devenit Tata,
ci totdeauna are pe Fiul»165 (Idem, ibidem, p. 253). N-a fost nici o vreme cand
n-a fost in Dumnezeire o persoana Tata si o persoana Fiu, si anume mereu aceeasi
persoana Tata si aceeasi persoana Fiu. «Nici Cel Care a nascut nu S-a prefacut
in Fiu, nici Cel Nascut n-a devenit Tata»166 (Idem, ibidem, p. 258). Cu alte
cuvinte, niciodata nu s-a produs o schimbare in Dumnezeu. Daca Fiul nu S-ar fi
nascut «mai inainte de toti vecii», Tatal n-ar fi fost totdeauna Tata, ci ar fi
castigat aceasta insusire mai tarziu. Iar un Dumnezeu Care se schimba asa de
tare inlauntrul Sau nu mai e Dumnezeu. Asemenea, Fiul n-ar fi Dumnezeu daca S-ar
fi nascut in timp, ci ar fi o faptura. Sau Dumnezeul Cel vesnic S-ar fi
despartit dupa o vreme in Tata si Fiu.
Noi spunem ca Tatal e vesnic Tata si vesnic Dumnezeu, fara schimbare, iar Fiul,
vesnic Fiu si vesnic Dumnezeu, fara schimbare. Tocmai pentru ca Tatal e vesnic,
are un Fiu vesnic. «Caci n-a fost candva Tatal cand n-a fost Fiul, ci odata cu
Tatal, si Fiul Care S-a nascut din El. Caci Dumnezeu nu s-ar putea numi Tata
fara de Fiu. Iar daca ar fi, fara sa aiba pe Fiul, n-ar fi Tata. Si daca ar avea
mai pe urma Fiu, ar deveni mai pe urma Tata si astfel S-ar schimba din a nu fi
Tata in a fi Tata, lucru mai rau decat orice blasfemie»167 (Sf. Ioan Damaschin,
Dogmatica, cartea I, cap. 8, trad. cit., pp. 20-21).
Tatal si Fiul sunt doua persoane egale in Dumnezeire si in cinste, dar una e
Tata si alta Fiu, avand vesnic intre ele dragostea care este intre Tata si Fiu,
si anume: una vesnic dragoste de Tata si alta vesnic dragoste de Fiu.
158. Putem noi intelege nasterea aceasta dinainte de
veci?
Nasterea aceasta dinainte de veci a Fiului din Tatal este o taina pe care nu o
poate intelege nici mintea omului, nici a ingerului. «Tatal L-a nascut nu in
modul in care omul ar putea gandi, ci asa cum numai Tatal stie. Nu numai
cerurile nu cunosc nasterea Fiului, dar chiar nici toata firea ingereasca...
Nici insusi Duhul Sfant n-a vorbit in Scripturi despre nasterea Fiului din
Tatal. Pentru ce iscodesti, deci, acelea pe care nici Duhul Sfant nu le-a scris
in Scripturi?"168 (Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateh. cit., p. 257). «Cand auzi
ca Dumnezeu a nascut, sa nu cazi in ganduri trupesti, nici sa presupui o nastere
stricacioasa. "Duh este Dumnezeu" (Ioan 4, 24); duhovniceasca este nasterea»169
(Idem, ibidem, p. 252).
S-a asemanat nasterea Fiului din Tatal cu nasterea gandului din minte. S-a spus
ca precum nasterea gandului din minte e duhovniceasca, asa si nasterea Fiului
din Tatal e duhovniceasca; si precum indata ce exista mintea, exista si gandul,
si minte fara gand nu exista, tot asa de cand exista Tatal exista si Fiul si
Tatal fara Fiul nu exista. Dar si aceasta e numai o asemanare foarte nedeplina.
159. Ce inseamna "Lumina din Lumina"?
Ca sa nu ramana nici o indoiala ca Fiul, Care S-a nascut, e intru totul ca Tatal
din Care S-a nascut, Simbolul spune ca asa cum nu se deosebeste lumina care se
aprinde de lumina din care se aprinde, asa nu se deosebeste fiinta Fiului de
fiinta Tatalui.
Tot ce are prima lumina da si celei de a doua, afara de insusirea ca ea da, si
cealalta primeste. Asemanarea cu lumina e si foarte potrivita cu Dumnezeu, Care
e lumina cea nefacuta. Lumina e tot ce e mai bun, mai inalt, pe cand intunericul
e lipsa, e stirbire, e nimicul, e raul. "Dumnezeu este lumina si nici un
intuneric nu este intru El", zice Sf. Apostol Ioan (I Ioan 1,5), iar Iisus zice:
"Eu sunt Lumina lumii, cel ce imi urmeaza Mie nu va umbla intru intuneric, ci va
avea lumina vietii" (Ioan 8, 12).
160. Ce inseamna "Dumnezeu adevarat din Dumnezeu
adevarat"?
Egalitatea intre Tatal si Fiul e intarita si prin cuvintele: "Dumnezeu adevarat
din Dumnezeu adevarat", ca sa nu gandeasca cineva ca Fiul nu Se numeste Dumnezeu
in intelesul adevarat si ca El ar fi un Dumnezeu mai mic, cum era la pagani,
care socoteau pe zeii lor de diferite grade.
"Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat" mai vrea sa spuna si aceea ca daca
Fiul n-a primit Dumnezeire mai putina, nici Tatal nu S-a imputinat nascand pe
Fiul. "Tatal nascand pe Fiul nu S-a schimbat. A nascut intelepciunea (I Cor. 1,
24), totusi n-a ajuns neintelept. A nascut Puterea (I Cor. 1, 24), dar n-a
slabit. A nascut pe Dumnezeu, dar nu S-a lipsit de Dumnezeire. Si nici El n-a
pierdut ceva imputinandu-Se, sau schimbandu-Se, nici Cel nascut nu are vreo
lipsa. Desavarsit este Cel care a nascut, desavarsit Cel nascut"170 (Sf. Chiril
al Ierusalimului, Cateh. XI, vol. I, p. 263).
161. Ce inseamna cuvintele "nascut iar nu facut"?
Desi Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu "Unul - Nascut" si ca atare Se
deosebeste de toti care s-ar mai putea numi fii ai lui Dumnezeu, Parintii care
au alcatuit Simbolul au tinut sa spuna, anume, ca Iisus Hristos nu e fiu facut
ca toti ceilalti, ci e nascut, singurul nascut din Tatal. El nu e o faptura, fie
ea chiar cea dintai si cea mai inalta faptura, cum spunea Arie, ci nu face parte
dintre fapturi, deci e Dumnezeu.
162. Ce inseamna "Cel ce este de o fiinta cu Tatal"?
Ca sa se arate si mai hotarat ca Fiul nu e faptura, ca e nascut in intelesul
adevarat din Tatal, s-au pus in Simbol aceste cuvinte. Lucrul pe care-l face un
om nu e din fiinta lui, dar fiul care se naste din el e din fiinta lui. Tot asa
e si la Dumnezeu: Toata lumea creata este fapta vointei si a lucrarii (energiei)
Lui. Dar Fiul este din fiinta Lui. Sf. Ioan Damaschin spune:
"Nasterea este actul prin care se scoate din fiinta celui care naste cel ce se
naste asemenea cu el dupa fiinta. Zidirea si crearea, insa, este un act extern,
in care ceea ce se zideste si se creeaza nu vine din fiinta celui care zideste
si creeaza, ci este ceva cu totul deosebit de el"171 (Dogmatica, cartea I, cap.
8, trad. D. Fecioru, p. 21).
Si tot Sf. Ioan Damaschin spune ca daca Fiul e din fiinta Tatalui, e «opera
firii Lui». El trebuie sa fie nascut inainte de veci, caci ceea ce tine de
fiinta Dumnezeirii e vesnic, ca sa nu se schimbe firea dumnezeiasca172
(Dogmatica, cartea I, cap. 8, p. 20: "Pentru ca cel care naste sa nu sufere
schimbare si sa nu fie Dumnezeu intai si Dumnezeu pe urma si sa primeasca
adaugire, nasterea la El este fara de inceput si vesnica, deoarece este opera
firii Sale si provine din fiinta Lui. Crearea lumii este opera vointei lui
Dumnezeu si nu este impreuna vesnica cu Dumnezeu. Ea a fost adusa prin vointa si
puterea Lui de la neexistenta la existenta, dar prin aceasta nu urmeaza o
schimbare a firii lui Dumnezeu").
Fiind din fiinta Tatalui, Fiul are aceeasi fiinta cu El, e «de o fiinta cu
Tatal».
Dar "de o fiinta" nu inseamna numai ca Fiul S-a nascut din fiinta Tatalui si nu
inseamna nici numai ca are o fiinta la fel cu a Tatalui, ci ceva mai mult: ca
Fiul nu-Si are fiinta Sa in chip despartit de a Tatalui. Fiinta Tatalui nu se
repeta nascand pe Fiul, ca sa existe aceeasi fiinta de doua ori, cum e la
oameni, ci Tatal da Fiului, prin nastere, insasi fiinta Sa, fara ca prin aceasta
sa Se repete. Tatal si Fiul sunt doua persoane cu o singura fiinta, cu aceeasi
fiinta in comun. Intre Tatal si Fiul este o unitate desavarsita dupa fiinta, dar
totusi Ei sunt deosebiti ca persoane. "Eu si Tatal una suntem", zice Mantuitorul
(Ioan 10, 30). Una arata fiinta. Eu si Tatal arata persoanele, care sunt doua.
Tot asa se arata ca fiinta Tatalui si a Fiului e una, iar persoanele lor doua,
prin urmatoarele cuvinte ale Mantuitorului: "Credeti Mie ca Eu sunt intru Tatal
§i Tatal intru Mine este" (Ioan 14,11); sau "Cel ce M-a vazut pe Mine a vazut pe
Tatal" (Ioan 14, 9).
O buna lamurire a acestor cuvinte ne-o da Sf. Ioan Damaschin: «Ipostasurile sunt
unite, nu in intelesul ca ele se amesteca, din intelesul ca ele se contin unul
pe altul. Fiecare locuieste in celalalt, fara nici o amestecare si contopire.
Ele nu sunt nici separate, nici impartite, cum le separa si le impartea Arie.
Pentru a spune tot, intr-un cuvant, Dumnezeirea este neimpartita in cele
impartite, asa cum in trei sori, ce s-ar contine unul pe altul, ar fi o singura
lumina intr-o intrepatrundere launtrica»173 (Dogmatica, cartea I, cap. 8, trad.
Pr. D. Fedoru, p. 32).
163. Daca fiinta Tatalui si a Fiului e una, iar
persoanele sunt doua, cum ne putem pazi sa nu impartim ceea ce e intre ei una si
sa nu amestecam ceea ce e intre ei deosebit?
Chiar cuvintele de mai inainte din Simbol, despre nasterea Fiului din Tatal,
ne-au aratat nu numai egalitatea dintre Tatal si Fiul, ci si ceea ce-I
deosebeste, asa dupa cum cuvintele "Cel de o fiinta cu Tatal" ne arata ceea ce
Le este comun. Deosebite Le sunt asa numitele insusiri personale, pe care Tatal
si Fiul nu Si le schimba intre Ei. insusirea personala a Tatalui este de a fi
Tata, adica de a naste pe Fiul, sau de a da Fiului existenta prin nastere, El
insusi neavand existenta de la nimeni. Insusirea personala a Fiului este de a fi
Fiu, adica de a Se naste din Tatal, sau de a primi existenta de la Tatal prin
nastere. Insusirile personale Si le pastreaza, deosebit, atat Tatal cat si Fiul.
Tatal nu-Si trece insusirea Sa personala Fiului. Daca Si-ar trece si insusirea
personala de Tata sau de nascator, S-ar confunda Tatal cu Fiul, n-ar mai fi doua
ipostasuri diferite: Tatal este nenascut, Fiul este nascut. «Iar una si aceeasi
persoana nu poate sa fie nascuta si totodata nenascuta», spune Marturisirea
Ortodoxa174 (Marturisirea ortodoxa, I, 12).
Avand fiinta comuna, insa, Tatal si Fiul au comune toate insusirile fiintei,
adica ale Dumnezeirii. Tot ce e dumnezeiesc are nu numai Tatal, ci si Fiul. in
comun au Tatal si Fiul: vesnicia, atotputernicia, vointa, bunatatea, sfintenia,
slava. «Credem intr-o singura fiinta, intr-o singura Dumnezeire, intr-o singura
putere, intr-o singura vointa, intr-o singura activitate, intr-un singur izvor,
intr-o singura stapanire, intr-o singura domnie, intr-o singura imparatie,
cunoscuta in trei ipostasuri desavarsite»175 (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica,
partea I, cap. 8, trad. cit., p. 19).
164. Se poate intelege cu mintea unitatea fiintei
dumnezeiesti si deosebirea persoanelor?
Unitatea dupa fiinta si deosebirea in trei persoane a lui Dumnezeu este cea mai
neinteleasa taina a crestinatatii. S-a asemanat Sf. Treime cu mintea, gandul si
vointa omului, care, desi sunt deosebite, fiecare cuprinde fiinta intreaga a
omului. Dar asemanarea nu este multumitoare; mintea, gandul si vointa nu sunt
trei ipostasuri, ci numai parti ale unuia singur.
Mai potrivita ar fi asemanarea cu trei persoane omenesti care prin iubire isi
unesc asa de mult gandurile, voile si simtirile, incat au ajuns sa le fie comune
si par ca au un singur suflet, fara ca ele sa inceteze de a fi persoane
deosebite. Dimpotriva, tocmai prin aceasta se simte fiecare mai bogata si mai
fericita, ca nu e inchisa in singuratatea sa, ci e iubita de altele si iubeste
pe altele, ca se afla cu acelea intr-o unitate stransa si oarecum se cuprind una
pe alta. Dar niciodata persoanele omenesti nu ajung la atata dragoste, cata e
intre persoanele dumnezeiesti si nici la atata unitate. in Dumnezeu insa e din
vesnicie desavarsita dragostea si desavarsita unitatea. Aceasta asemanare, fara
a fi nici ea indestulatoare, ne da putinta sa intelegem ca Taina Sf. Treimi e
taina dragostei desavarsite.
165. Ce inseamna "prin Carele toate s-au facut"?
Aceste cuvinte inseamna ca tot ce face Tatal face si Fiul, ca deci si lumea «a
creat-o prin Fiul, a asezat-o in Fiul si ca ii poarta de grija prin Fiul».
Apoi, prin aceste cuvinte, se arata inca o data ca Fiul este «de o fiinta cu
Tatal» si «mai inainte de toti vecii». Caci Tatal le face pe toate prin Fiul,
pentru ca nu e despartit de Fiul, ci sunt, unul in altul, una, dupa fiinta si
lucrare. Din Tatal porneste orice lucrare si Fiul o indeplineste. Deci si
lucrarea de creare a lumii. Si iarasi, daca toate s-au facut prin Fiul, inseamna
ca Fiul a fost inainte de a se fi facut toate, inainte de a se fi facut insusi
timpul care e legat de lumea creata. Deci Fiul e din vesnicie, nu e facut.
Pe de alta parte cuvintele: «Prin Carele toate s-au facut» alcatuiesc si
trecerea la articolul al III-lea din Simbol, care vorbeste despre intruparea
Fiului pentru mantuirea oamenilor.
166. Cum realizeaza cuvintele "prin Carele toate s-au
facut" trecerea la articolul al III-lea, in care se vorbeste despre intruparea
Fiului lui Dumnezeu pentru mantuirea lumii?
Daca toate le-a facut Tatal prin Fiul, atunci si mantuirea lumii trebuia s-o
savarseasca tot prin Fiul. Apoi, daca in Fiul au fost asezate toate, tot Fiul
trebuia sa vina si sa le stranga iarasi mai tare, in Sine, in dragostea Sa, de
vreme ce, in mare parte, slabisera legaturile lor cu El si se dezbina-sera intre
ele, prin pacat. "Caci intru El au fost facute toate... si toate intru El sunt
asezate... Ca intru El a binevoit (Dumnezeu) sa salasluiasca toata plinirea...
Si printr-insul toate cu Sine sa le impace" (Col. 1,16-19 si 20). Creat dupa
chipul Sau, omul insusi a fost facut ca sa fie un fiu al lui Dumnezeu, dupa cum
este El, Fiu al Tatalui. Si cand chipul acesta se intinase, tot El a venit sa-l
refaca, luand fire omeneasca si facandu-Se astfel un model mai apropiat al
oamenilor.
167. Care este articolul al III-lea din Simbolul
Credintei?
Articolul al treilea din Simbolul Credintei este: «Carele pentru noi oamenii si
pentru a noastra mantuire S-a pogorat din ceruri si S-a intrupat de la Duhul
Sfant si din Maria Fecioara si S-a facut om».
168. Ce ne invata acest articol in intregimea lui?
Articolul al II-lea ne-a inaltat privirea de la pamant la cer, spunandu-ne ca
Iisus Hristos, Care a petrecut cu oamenii pe pamant, e Fiul lui Dumnezeu, Unul -
Nascut, nascut inainte de toti vecii.
Articolul al III-lea ne coboara privirile iarasi pe pamant, spre a insoti pe
acest Fiu unic si vesnic in fapta Lui de intrupare, ca om, pentru a noastra
mantuire.
169. Am aflat din raspunsul la intrebarile de mai
inainte de ce trebuia sa Se faca Fiul lui Dumnezeu om, ca sa ne mantuiasca.
Acum, sa vedem, mai indeaproape, ce trebuie sa intelegem prin cuvintele ca Fiul
lui Dumnezeu S-a facut om? Nu cumva, oare, S-a schimbat prin aceasta Fiul lui
Dumnezeu?
Fiul lui Dumnezeu S-a facut om cu adevarat, fara sa inceteze a fi Dumnezeu.
Ramanand Dumnezeu neschimbat, El insusi S-a facut si om adevarat. Dupa
intrupare, nu unul este Fiul lui Dumnezeu si altul Fiul omului, ci unul si
acelasi. Astfel, Iisus Hristos este si Dumnezeu adevarat, si om adevarat. "Fiul
lui Dumnezeu primeste a Se face si a Se numi Fiu al omului, nu ceea ce a fost
schimband, ca este fara de schimbare, ci ceea ce nu a fost luand, ca este
iubitor de oameni"176 (Sf. Grigorie Teologul, Cuvant la Sf. Lumini, 13, Migne,
P. G., XXXVI, col.349 A).
Sfanta noastra Biserica a talmacit aceasta invatatura spunand ca Iisus Hristos
este o persoana sau un ipostas in doua firi: «firea dumnezeiasca si firea
omeneasca». Fiul lui Dumnezeu, ipostasul al doilea din Sf. Treime, a luat pe
langa firea Sa dumnezeiasca, pe care o are din veci, fire omeneasca, din
Fecioara Maria, facandu-Se si ipostas al firii omenesti, sau om. Cele doua firi
s-au unit in persoana sau in ipostasul lui Iisus Hristos, in chip nedespartit,
dar totusi fara sa se schimbe sau sa se amestece intr-una singura.
170. Avem vreo asemanare pentru aceasta Taina?
O asemanare ne ofera omul. Nu o asemanare tocmai deplina, pentru ca omul e o
persoana cu o singura fire. Dar firea lui se compune din suflet si trup, asa cum
Iisus Hristos are fire dumnezeiasca si fire omeneasca. Sufletul si trupul nu
sunt despartite, si persoana cea unica a omului nu e impartita in doua din
pricina lor. Persoana omului traieste in fiecare clipa prin amandoua si lucreaza
prin amandoua. Cand priveste la ceva lucreaza si prin puterea sufletului, si
prin materia ochiului. Cu toate acestea sufletul si trupul nu s-au contopit
intr-una, incat sa nu mai fie nici sufletul suflet, nici trupul trup, nici nu
s-au schimbat.
Tot asa e in Hristos. Cele doua firi sunt unite in persoana Lui unica, in chip
nedespartit si neimpartit, dar fara amestecare si fara schimbare. Tot asa sunt
unite in chip nedespartit si neimpartit, dar fara amestecare si fara schimbare,
lucrarile si vointele celor doua firi. Astfel, Iisus Hristos traia si lucra prin
amandoua firile, in chip nedespartit si neamestecat. Cand tamaduia ochiul
orbului, prin firea omeneasca atingea ochiul lui, prin cea dumnezeiasca vindeca.
Era o singura fapta dumnezeiasca-ome-neasca, savarsita prin doua firi, sau prin
lucrarea dumnezeiasca si lucra-rea omeneasca, in mod nedespartit dar si
neamestecat. Caci desi vietuiau si lucrau impreuna, firea si lucrarea
dumnezeiasca nu se schimba in fire si lucrare omeneasca. Nu firea omeneasca
vindeca si nu firea dumnezeiasca isi misca mana spre ochiul orbului177 (Sf. Ioan
Damaschin, Dogmatica, cartea III, cap. 15; trad. cit., p. 193).
Iisus Hristos fiind o persoana in doua firi, vointe si lucrari, unul este Cel
Care voieste si lucreaza, dar prin doua vointe si doua lucrari. Unul si acelasi
este Cel Care flamanzeste (dupa firea omeneasca) si inmulteste painile (dupa
firea dumnezeiasca), unul si acelasi este Cel Care osteneste (dupa firea
omeneasca) si vindeca pe slabanogul din Capernaum si invie pe Lazar (dupa firea
dumnezeiasca), unul si acelasi nu are unde sa-Si plece capul (dupa firea
omeneasca) si e pretutindenea si chiar in Sanul Tatalui (dupa firea
dumnezeiasca).
171. De ce a trebuit sa fie Iisus Hristos o persoana
in doua firi?
Numai fiindca a fost o persoana in doua firi Iisus Hristos ne-a putut mantui.
Daca ar fi fost doua persoane, adica pentru fiecare fire o persoana deosebita,
cu alte cuvinte, daca firile ar fi fost despartite, moartea pe cruce ar fi fost
numai moartea unui om si n-ar fi avut puterea sa ne rascumpere. De asemenea
firea omeneasca nu s-ar fi unit cu Fiul lui Dumnezeu, ca si cu persoana ei
proprie, daca n-ar fi avut cine sa omoare moartea din aceasta fire si cine s-o
indumnezeiasca. Iar noi, stand in legatura cu Iisus Hristos, am sta in legatura
cu o persoana omeneasca, nu cu una dumnezeiasca.
Daca firea dumnezeiasca si cea omeneasca s-ar fi amestecat intr-una singura, ca
sa fie o singura fire a unei singure persoane, s-ar fi aratat ca firea noastra
nu poate fi mantuita, ci numai prefacuta in altceva, poate in fire dumnezeiasca.
Iar Iisus Hristos n-ar fi fost nici Dumnezeu, nici om, sau poate ar fi fost
numai Dumnezeu. Nemaifiind om, n-ar fi patimit cu adevarat pentru noi si noi
n-am mai putea intra in legatura cu El, ca si cu un om. Si nemaiputand intra in
legatura cu El ca om, n-am mai intra in legatura nici cu Dumnezeu.
Numai daca unul si acelasi a fost si Dumnezeu si om, adica a fost o singura
persoana cu fire dumnezeiasca si omeneasca, a mantuit firea noastra, deci si pe
noi pe toti cati vrem sa ne mantuim. Numai daca a fost cu adevarat om, a putut
patimi pentru noi si numai daca a fost tot acelasi si Dumnezeu adevarat, patima
Lui a fost mantuitoare si El a inaltat firea noastra.
Sf. Grigorie Teologul spune: «insusi Cuvantul lui Dumnezeu... vine la chipul Sau
si cu trup Se imbraca pentru trup si cu suflet intelegator pentru sufletul meu
si, impreuna, pe cel asemenea cu cel asemenea curatind. Si intru toate Se face
om, afara de pacat... Si Se arata Dumnezeu cu firea luata, una (adica o
persoana) din amandoua (firile) cele potrivnice, din trup adica si din Duh, din
care una e indumnezeita, iar alta s-a indumnezeit»178 (Cuvant la Sf. Pasti).
172. Ce inseamna"pentru noi oamenii si pentru a
noastra mantuire"?
Fiul lui Dumnezeu nu S-a facut om pentru placerea de a fi om, sau pentru alte
fapturi, ci pentru noi oamenii. Si cand se spune «pentru noi oamenii» se
intelege «pentru noi oamenii pactosi», asa cum zice Mantui-torul la Cina cea de
Taina: "Acesta, este trupul Meu care se da pentru voi" (Luca 22,19), intelegand:
"pentru voi cei pacatosi". Ded, Fiul lui Dumnezeu S-a intrupat «pentru noi,
oamenii pacatosi, si pentru a noastra mantuire». Si nu se spune pentru unii
oameni, sau pentru un popor, d «pentru noi oamenii» indeobste, adica pentru toti
oamenii. Dumnezeu a binevoit sa dea omului o pretuire atat de mare, incat S-a
facut si El om si ramane asa in vecii vecilor, pentru a fi in stransa legatura
cu noi oamenii.
173. Ce inseamna cuvintele: "S-a pogorat din cer"?
"S-a pogorat din cer" inseamna ca Fiul lui Dumnezeu a binevoit sa Se faca si Fiu
al Omului, sa ia, pe langa firea Sa atotputernica, si firea noastra
neputincioasa, sa Se smereasca, purtand toate ale ei, sa ia chip de rob, "sa Se
deserte" (Filip. 2, 7) de slava Sa dumnezeiasca, in aratarea si lucrarea Sa
omeneasca, fara sa inceteze de a fi Dumnezeu, sa umble ca om pe pamant si sa fie
dispretuit de multi.
«S-a pogorat din cer» inseamna ca: " bogat fiind, pentru noi a saracit, ca noi
cu saracia Lui sa ne imbogatim" (II Cor. 8, 9). Cu alte cuvinte: "El S-a facut
om, ca noi sa ne facem dumnezei"179 (Sf. Atanasie, Epistola catre Adelfie, VI,
Migne, P. G., XXVI, col. 1078). S-a unit pe Sine cu firea noastra neputincioasa,
ca firea noastra sa se faca tare si nemuritoare prin unirea cu firea Sa
dumnezeiasca.
174. A parasit Fiul lui Dumnezeu cerul prin aceasta
"pogorare"?
Fiul lui Dumnezeu n-a parasit cerul prin aceasta "pogorare". Caci El n-a incetat
sa fie si Dumnezeu si n-a parasit firea dumnezeiasca. Iar ca Dumnezeu e
pretutindeni si cu deosebire in cer. El umbla pe pamant cu firea noastra
omeneasca, dar cu firea dumnezeiasca era pretutindeni. Prin firea noastra Se
afla «p6gorit din cer», dar prin firea dumnezeiasca era unit cu Tatal si cu
Duhul Sfant, Se afla «in sanul Tatalui», in cer. Insusi El spune despre Sine:
"Nimeni nu s-a suit la cer, decat Cel ce S-a coborat din cer, Fiul Omului, Care
este in cer" (Ioan 3, 13).
175. Ce inseamna: "S-a intrupat de la Duhul Sfant si
din Maria Fecioara si S-a facut om", si anume de ce spune in chip deosebit "S-a
intrupat" si in chip deosebit "S-a facut om"?
"S-a intrupat" inseamna cu deosebire "S-a zamislit", ca inceput al intruparii.
Iar "S-a facut om" inseamna cu deosebire aratarea Fiului lui Dumnezeu ca om
intre oameni prin nasterea din Sf. Fecioara Maria. Dar prin cuvantul "S-a
intrupat", Sf. Parinti, care au alcatuit Simbolul, au tinut mai ales sa spuna cu
hotarire ca Fiul lui Dumnezeu Si-a alcatuit trup adevarat, nu numai unul parut,
cum spuneau unii eretici, si de aceea n-a venit cu el din cer, ci l-a luat din
Sf. Fecioara Maria. Iar prin cuvantul "S-a facut om" au tinut sa sublinieze ca
Fiul n-a luat numai un trup fara suflet sau fara minte, cum spuneau alti
eretici, ci S-a facut om deplin, cu trup si suflet cuvantator.
176. Si ce inseamna: "de la Duhul Sfant si din Maria
Fecioara"? Care este partea Duhului Sfant si care a Fecioarei Maria in
intruparea Cuvantului?
Fiul lui Dumnezeu S-a zamislit ca om din Fecioara. Deci S-a zamislit fara de
samanta barbateasca. Dar aceasta zamislire minunata nu s-ar fi putut face fara
lucrarea Duhului Sfant. Duhul Sfant a facut ca Fecioara sa zamisleasca fara
samanta barbateasca pe Fiul lui Dumnezeu ca om. "Iata ingerul Domnului in vis
s-a aratat lui zicand: "Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria,
logodnica ta, ca ce s-a zamislit intr-insa este de la Duhul Sfant" (Matei 1,
20). De aceea spune Simbolul: «si S-a intrupat de la Duhul Sfant si din Maria
Fecioara^.
Desigur, alta este partea Duhului Sfant si alta a Fecioarei Maria in intruparea
Fiului lui Dumnezeu. Sf. Duh nu-i da acestuia firea omeneasca de la sine, ba
nici macar o parte din ea. intr-un asemenea caz Fecioara Maria ar fi fost numai
un vas ales prin care ar fi venit Fiul lui Dumnezeu cu un trup adus intreg, sau
in parte, din cer, care deci n-ar mai fi fost un trup adevarat omenesc, luat din
trup omenesc.
Dar Duhul Sfant da Fecioarei puterea sa-L zamisleasca fara de samanta
barbateasca si deci fara de pacat. "Si a zis Maria catre inger: "Cum va fi mie
aceasta, de vreme ce eu nu stiu de barbat? Si raspunzand ingerul a zis: "Duhul
Sfant Se va pogori peste tine si puterea Celui Preainalt te va umbri..." (Luca
1, 34-35).
177. Duhul Sfant a fost singur in Fecioara, cand
aceasta a zamislit pe Fiul lui Dumnezeu ca om?
N-a fost singur. in acest caz ea ar fi zamislit un om despartit de Dumnezeu. Ci
insusi Fiul lui Dumnezeu era din acest moment in ea, Duhul Sfant fiind
nedespartit de El. Fiul lui Dumnezeu a fost nedespartit de firea Sa omeneasca
din prima clipa a existentei ei, din clipa zamislirii. De aceea spune Simbolul
despre El insusi ca "S-a intrupat", adica Si-a alcatuit din Fecioara Maria firea
omeneasca. Dar Duhul Sfant i-a dat putere Mariei sa-L primeasca pe Fiul lui
Dumnezeu in ea, ca pe cel ce incepe sa-si alcatuiasca trupul din ea. Caci
Dumnezeu lucreaza asupra oameni-lor totdeauna prin Duhul Sfant.
Sf. Ioan Damaschin spune: «Duhul Sfant S-a pogorat peste ea... dandu-i puterea
de a primi Dumnezeirea Cuvantului si puterea de a naste. Atunci a umbrit-o
intelepciunea ipostatica si Puterea Prea inaltului Dumnezeu, adica Fiul lui
Dumnezeu, Cel de o fiinta cu Tatal, ca o samanta dumnezeiasca si Si-a alcatuit
Lui-si din sangiurile ei trup insufletit»180 (Dogmatica, cartea III, cap. 2,
trad. cit., p. 147).
178. Cine a fost Fecioara Maria?
A fost o fecioara din semintia lui David, din care trebuia, dupa fagaduinta
dumnezeiasca, sa Se nasca Mantuitorul. Ea traise in curatie desavarsita si era
logodita cu Iosif, un barbat batran din aceeasi semintie, dar ea avea de gand sa
traiasca in feciorie, caci se fagaduise lui Dumnezeu sa duca o viata de
fecioara. De aceea, cand ingerul ii aduce vestea ca va naste pe Fiul lui
Dumnezeu, ea intreaba: "Cum va fi mie aceasta, de vreme ce nu stiu de barbat?"
(Luca 1, 34). Desi ingerul nu spusese cum va naste, ca sa poata intelege ca
aceasta se va intampla in viitor, ea totusi se mira, pentru ca era hotarata ca
si in viitor sa nu stie de barbat.
Ea zamisleste pe Fiul lui Dumnezeu ca fecioara. Sfanta Scriptura ne spune ca
dupa ce "S-a aflat avand in pantece", Iosif se gandea s-o para-seasca, dar
ingerul Domnului i s-a aratat in vis spunandu-i sa nu-i fie teama sa ia pe
logodnica lui, "caci ceea ce s-a zamislit intr-insa de la Duhul Sfant este"
(Matei 1, 20).
179. Asadar, Sf. Maria a ramas totdeauna fecioara?
Da. Ea a ramas fecioara totdeauna, deci atat la nastere, cat si dupa aceea. De
aceea Biserica noastra ii zice «pururea Fecioara».
180. Avem temeiuri pentru adevarul acesta in Sfanta
Scriptura si in Sf. Traditie?
Da. Ca fecioria ei a ramas nestricata si la nastere, invatam de la proo-rocul
Iezechiel care spune: "Apoi m-a dus barbatul acela inapoi la poarta cea dinafara
a templului, spre rasarit, si aceasta era inchisa. Si mi-a zis Domnul: "Poarta
aceasta va fi inchisa, nu se va deschide si nici un om nu va intra pe ea, cai
Domnul Dumnezeul lui Israil a intrat pe ea. De aceea va fi inchisa" (lez. 44,
1-2).
Daca n-ar fi ramas fecioara si la nastere, ea n-ar mai fi fost «pururea
Fecioara». Sf. Maxim Marturisitorul zice: «Cu adevarat zamislirea si nasterea au
fost cu totul curate si neatinse de samanta si de stricaciune si de aceea Maica
Celui nascut din ea e fecioara si dupa nastere, ramanand prin nastere si mai
nepatimitoare, ceea ce e cu totul strain firii si mai presus de ratiune... Lucru
si auzire cu adevarat minunate e ca s-a facut nastere si iesire de prunc,
inchizatorile madularelor de nastere ale celei ce a nascut nedeschizandu-se"181
(Ambiguorum liber. Migne, R G., XCI, col. 1276).
Iar ca Sf. Maria a ramas fecioara si dupa nastere se vede de acolo ca Iisus, pe
cand Se afla pe cruce, a incredintat-o in grija Apostolului Ioan, spunand Maicii
Sale: "Femeie, iata fiul tau", iar Apostolului Ioan: "lata mama ta" (Ioan 19,
26-27). Daca Sf. Maria ar fi avut si alti fii, ar fi lasat-o in grija lor.
Dar e si la mintea omului ca, dupa ce s-au petrecut cu ea lucruri atat de
minunate, ea nu se mai putea gandi sa se coboare la o viata de rand. Daca
Apostolii si-au inchinat viata lor intreaga lui Iisus, indata ce L-au cunoscut,
primind chiar moartea pentru El, putem socoti oare ca Sf. Maria, Maica Lui,
aleasa, pentru curatia ei, dintre toate femeile pamantului, ca sa Se nasca din
ea Domnul, ar fi fost mai prejos de ei?
181. De ce cinstim pe Sf. Fecioara Maria si-i
inchinam zile de sarbatoare?
Pentru ca insusi Dumnezeu a invrednicit-o de cinstea cea mai mare, de a naste pe
Mesia, si a vestit lucrul acesta prin profeti (Fac. 3, 15; Isaia 7, 14; ler. 23,
5-6; lez. 44, 1-3).
A cinstit-o ingerul bunei-vestiri, inchinandu-i-se si numind-o: "plina de har"
si "binecuvantata intre femei" (Luca 1, 28).
A cinstit-o Elisabeta, mama lui Ioan Botezatorul, numind-o: "bine-cuvantata
intre femei" si "Maica Domnului" (Luca 1, 40-43).
A cinstit-o Fiul ei, Care in copilarie ii era supus (Luca 2, 51), iar mai apoi,
pe Cruce fiind, S-a ingrijit de ea, dand-o in seama Apostolului Ioan (Ioan 19,
26-27).
Au cinstit-o oamenii din multime, fericind-o pentru a fi nascut pe Fiul lui
Dumnezeu. Iar Fiul ei a intarit aceasta cinstire, zicand: "asa este" (Luca 11,
27-28).
Ea insasi a grait sub insuflarea Duhului Sfant, ca "I-a facut marire. Cel
Puternic" si ca de acum "o vor ferici toate neamurile" (Luca 1, 48-49).
Iata de ce se cuvine ca si noi, cu atat mai mult, sa cinstim pe Sf. Fecioara
Maria.
182. Este mai mare cinstirea Sf. Fecioare Maria decat
cinstirea adusa altor sfinti?
Da, este mai mare, pentru ca ea este cea dintai intre sfinti. Iata de ce
cinstirea adusa ei o numim preacinstire, iar pe ea, Preacinstita.
183. De ce Sf. Fecioara Maria este cea dintai intre
sfinti?
Este cea dintai intre ei, pentru ca a primit de la Dumnezeu cinstea cea mai
mare, de a naste pe Mesia. Zamislind in pantecele ei pe Mesia, de la Duhul
Sfant, ea a fost curatita de pacate, ca nici un alt om, oricat de sfant ar fi
fost acesta. Ea a fost apoi vestita de Dumnezeu si de profeti ca va avea o
deosebita cinste, cum nu s-a mai spus despre nici un alt sfant. Despre Ioan
Botezatorul stim ca a fost cel mai mare intre profeti (Luca 7, 28), deoarece
insasi venirea lui a fost profetita de alti profeti (Matei 3, 1; Isaia 44, 3).
Sf. Fecioara Maria este insa cea dintai intre sfinti, de aceea si cinstirea ei
este preacinstire.
184. Dar in Sf. Scriptura se vorbeste de niste
"frati" ai Domnului. Care sunt acestia?
Este adevarat ca in Sf. Scriptura se vorbeste de astfel de "frati". Sfanta
Evanghelie ne spune ca, odata cand predica Iisus: "inca graind El multimilor,
iaaa mama Lui si fratii Lui stateau afara, cautand sa vorbeasca cu El" (Matei
12, 46; Luca 8, 19). Alta data, cand predica in sinagoga din Nazaret, iudeii se
mirau intreband: "Au nu este Acesta feciorul teslarului? Au nu se numeste mama
Lui Maria si fratii Lui: Iacov si Iosi si Simon si Iuda? Si surorile Lui au nu
sunt toate la noi?" (Matei 13, 55-56; vezi si Mareu 6, 3; alte locuri despre
"fratii" Domnului: Ioan 2, 12 si 7, 3; Fapte 1,14; I Cor. 9, 5; Gal. 1.19). Aici
sunt dati chiar cu numele de "fratii" Domnului.
Dar lucrul sigur e ca acestia n-au fost fiii Sf. Fecioare Maria, ci ai unei alte
Marii, numita in Sfanta Scriptura uneori "cealalta Marie" sau "Maria lui
Cleopa". Despre aceasta se spune ca era mama lui Iacov si Iosi, doi din
pomenitii frati ai Domnului. "Si erau acolo multe femei, privind de departe,...
intre care era Maria-Magdalena si Maria, mama lui Iacov si a lui Iosi" (Matei
27, 55-56; 28, 1; Marcu 15, 40, 47; 16, 1; Luca 24, 10; Ioan 19, 25).
Acesti asa zisi "frati" ai Domnului erau niste veri sau alte rude ale Lui, caci
in Sfanta Scriptura se numesc "frati" si alte rude mai apropiate. Asa, Avraam
numeste pe Lot "frate", desi ii era nepot de frate (Fac. 11, 27; 12, 5; 14, 12,
14, 16).
185. Daca Mantuitorul n-a avut dupa El frati, in ce
inteles Se numeste El "intaiul nascut" (Matei 1, 24)?
In Vechiul Testament "intaiul nascut", atat dintre oameni cat si dintre animale,
era inchinat lui Dumnezeu (les. 13, 2). De aceea chiar daca nu mai erau dupa el
alti nascuti, se numea tot "intaiul nascut", si nu "singurul nascut", pentru ca
"intaiul nascut" inseamna sfintit, inchinat lui Dumnezeu. Prin el se castiga
mila de la Dumnezeu pentru oameni. La oameni primul nascut era ca un fel de
preot pentru fratii sai in fata lui Dumnezeu, iar la animale era adus ca jertfa
lui Dumnezeu.
Domnul nostru Iisus Hristos a primit numele de «intaiul nascut», desi a fost
"singurul nascut", ca sa se arate ca El, ca om, e intaiul nascut la viata cea
noua dintre toti fratii "ca sa fie El intaiul nascut intre multi frati" (Rom. 8,
29).
Pe de alta parte El a fost atat preotul adevarat, cat si jertfa adevarata pentru
toti oamenii, castigand de fapt iertarea pentru toti.
186. De ce numim pe Sf. Maria nu numai "Pururea
Fecioara", ci si "Prea Curata"?
Pentru ca ea n-a savarsit nici un pacat, nici cu gandul, nici cu cuvantul, nici
cu lucrul. Acest dar i s-a dat printr-un har deosebit de mare, de care vorbeste
ingerul cand ii vesteste ca va naste pe Fiul lui Dumnezeu. "Bucura-te ceea ce
esti plina de har, Domnul este cu tine" (Luca 1, 22). Marturisirea lui Mitrofan
Critopol spune: «Fiindca a fost randuita de Dumnezeu spre un scop mare si cu
totul deosebit... i s-a dat de Dumnezeu un mare si deosebit dar, acela de a nu
pacatui»182 (Cap. XVII). Desigur darul acesta s-a intilnit cu straduinta ei cu
totul deosebita de a trai in curatie deplina.
Ea e Prea Curata insa si pentru ca in acelasi timp, in care i s-a dat puterea de
a primi pe Fiul lui Dumnezeu spre a-L naste, a fost "curatita" de pacatul
stramosesc. Sf. Ioan Damaschin zice: «Deci, dupa consimtamantul Fecioarei, Duhul
cel Sfant S-a pogorat peste ea potrivit cuvantului Domnului, pe care l-a spus
ingerul, curatind-o si dandu-i in acelasi timp si puterea de a primi Dumnezeirea
Cuvantului si puterea de a naste»183 (Dogmatica, cartea III, cap. II, trad.
cit., p. 147).
Fecioara nu s-a zamislit fara pacatul stramosesc, cum sustin unii, caci ingerul
ii spune: "Nu te teme Marie, ca ai aflat har la Dumnezeu" (Luca 1, 30), deci
harul acesta l-a primit in timpul vietii ei, iar nu de la zamislirea ei. Altfel
unde ar mai fi fost stradania ei dupa curatie, pe care luand-o in seama Domnul,
a hotarat sa Se intrupeze din ea?
187. De ce numim pe Fecioara si "Nascatoare de
Dumnezeu", sau "Maica lui Dumnezeu"?
Pentru ca Cel ce S-a nascut din ea, dupa firea omeneasca, e insusi Fiul lui
Dumnezeu si Dumnezeu. Iisus Hristos e o singura persoana in doua firi: e
persoana lui Dumnezeu Cuvantul, Care ca Dumnezeu, sau ca persoana a firii
dumnezeiesti, e nascut dinainte de veci din Tata, iar ca om, sau ca persoana a
firii omenesti, e nascut in timp din Fecioara Maria. Una si aceeasi persoana S-a
nascut si din Tatal si din Maria: din Tatal dupa firea dumnezeiasca, din Maria
dupa firea omeneasca. Deci, tot Fiul lui Dumnezeu S-a facut si Fiul Mariei. Nu
se poate spune ca din Fecioara s-a nascut numai firea omeneasca a lui Hristos,
caci nu se naste o fire, ci se naste o persoana prin acea fire. Iar persoana
firii omenesti a lui Iisus Hristos era insusi Fiul lui Dumnezeu.
Daca n-am recunoaste ca Fecioara Maria e Nascatoare de Dumnezeu, n-am socoti
persoana nascuta din ea si Dumnezeu, ci numai om. Iar daca Iisus ar fi fost
numai om, nu ne-ar fi putut mantui. Intreaga noastra mantuire isi are deci
temelia in faptul ca Sf. Fecioara Maria a fost Nascatoare de Dumnezeu. Cine nu
crede in aceasta, nu crede ca a fost mantuit, caci nu crede ca Iisus Hristos,
nascut din Maria, este Fiul lui Dumnezeu. De aici se vede cat de mult gresesc
cei ce nu cinstesc pe Fecioara Maria, ca Maica Domnului. Ei nu cred ingerului
Gavriil, care spune Fecioarei: "Acesta va fi mare si Fiul Celui Preainalt se va
chema" (Luca 1, 32); nici Sf. Apostol Pavel, care spune ca la plinirea vremii "a
trimis Dumnezeu pe Fiul Sau cel nascut din femeie" (Gal. 4, 4). Sfanta noastra
Biserica cinsteste pe Fecioara ca Nascatoare de Dumnezeu in cantari neasemanat
de frumoase:
«Primit-ai in pantece pe Cuvantul si ai purtat pe Cel ce poarta toate si ai
hranit cu lapte, ceea ce esti curata, pe Cela ce hraneste toata lumea». Sau
iarasi: «cea din veci se descopera astazi! Dumnezeu Cuvantul, Fiu Fecioarei Se
face»184 (Acatistul Prea Sfintei Nascatoare de Dumnezeu).
188. Daca Fiul lui Dumnezeu S-a facut om deplin, om
intru toate asemenea noua, de ce S-a intrupat de la Duhul Sfant si din Fecioara
si nu S-a nascut ca orice om pe cale ftreasca?
Din doua motive S-a intrupat Fiul lui Dumnezeu de la Duhul Sfant si din
Fecioara: intai ca sa se arate ca venirea Fiului lui Dumnezeu pe pamant ca om si
mantuirea noastra nu puteau atarna de puterea omeneasca, ci de hotararea lui
Dumnezeu.
Al doilea, pentru ca, desi S-a facut om intru toate asemenea noua, El S-a
zamislit fara pacatul stramosesc cu care se zamislesc toti oamenii. Dar
zamislirea fara de pacatul stramosesc nu s-ar fi putut face fara lucrarea
Duhului Sfant, Care a pastrat-o pe Sf. Fecioara curata de orice intinare.
Astfel, Iisus Hristos S-a nascut fara de pacat stramosesc. Dar El n-a savarsit
pacat nici dupa aceea. Si nu numai ca n-a savarsit pacat, dar nici nu putea
savarsi.
189. De ce nu putea savarsi pacat?
Pentru ca Cel ce S-a nascut din Fecioara Maria este Dumnezeu insusi, anume Fiul
lui Dumnezeu Care Se face om pentru noi. Cel ce lucreaza cele ale firii este
persoana insasi. Or, in Iisus Hristos, Cel ce lucreaza prin firea omeneasca este
Dumnezeu insusi, Care lucra in acelasi timp si prin firea Sa dumnezeiasca. De
aceea, Iisus Hristos, Dumnezeu - Omul, nici nu putea pacatui. Daca ar fi putut
pacatui Iisus Hristos, insusi Dumnezeu ar fi putut pacatui. Dar Dumnezeu nu
poate pacatui, caci pacatul e fapta impotriva lui Dumnezeu, si cum ar fi putut
Dumnezeu lucra impotriva Sa?
190. Dar daca n-a putut pacatui, a mai fost El om
adevarat?
Da, a fost, caci pacatul nu tine de firea omeneasca. Adam, la inceput, n-a avut
pacatul in fire. Pacatul, dimpotriva, stirbeste firea, o slabeste. Viata, dupa
fire, o redobandeste omul de-abia cand scapa de pacat, spun Sfintii Parinti.
191. Dar daca Iisus Hristos n-a putut pacatui, cum se
inteleg ispitele cu care s-a apropiat Satana de El si cum mai este El pilda
pentru noi ca sa luptam cu pacatul?
Mantuitorul n-a putut pacatui si nici o inclinare spre pacat nu se afla in El.
Dar El a mostenit impreuna cu noi slabiciunile nepatimase: foamea, setea,
trebuinta de odihna, de somn, frica de moarte, putinta de a suferi durere.
Satana s-a folosit de starile acestea din Iisus pentru a-L ispiti sa si le
astampere intr-un fel cum nu trebuia, adica mai mult decat trebuia, sau cand nu
trebuia. Dar Iisus a respins ispita din primul moment, neprimind-o inlauntrul
Sau si a rabdat cu barbatie ostenelile, foamea, durerea si a biruit frica de
moarte. In aceasta El ne este pilda si noua. Caci daca rabdam si noi, ca El,
ostenelile si durerile, putem respinge si noi ispita. Iar de rabdat putem rabda
si noi, caci si noi il avem pe El in noi.
192. Vorbeste Sfanta Scriptura despre lipsa de pacat
a Mantuitorului?
Da. Chiar Mantuitorul spune catre iudei: "Cine dintre voi Ma vadeste pe Mine de
pacat?" (Ioan 8, 46). Iar Sf. Apostol Pavel arata ca Iisus Hristos a fost fara
de pacat, dar ca in acelasi timp a purtat neputintele noastre de pe urma
pacatului si a fost ispitit. "Ca nu avem Arhiereu care sa nu poata suferi cu noi
in slabiciunile noastre, ci ispitit intru toate dupa asemanarea noastra, afara
de pacat" (Evr. 4, 15).
193. A fost de trebuinta pentru mantuirea noastra ca
Iisus Hristos sa fie fara de pacat?
Da. Numai fiindca "n-a savarsit nici un pacat, nici s-a aflat viclesug in gura
Lui" (I Petru 2, 22), Iisus n-a murit pentru pacatele Sale, ci "pentru
faradelegile noastre", rascumparandu-ne de ele (Isaia 53, 5, 9). Numai fiindca a
fost fara pacat, a putut da Tatalui o viata curata de ascultare, rascumparand
neascultarea noastra. Numai fiindca a fost fara de pacat, moartea nu L-a putut
tine, caci n-avea drept asupra Lui, ci a inviat, ca dupa El sa inviem si noi
toti, cei ce credem in El. Si numai fiindca a fost fara pacat, ne este si noua
pilda de viata neprihanita.
194. Care este articolul al IV-lea din Simbolul
Credintei?
Articolul al patrulea din Simbolul Credintei este: "Si S-a rastignit pentru noi
in zilele lui Pontiu Pilat, si a patimit si S-a ingropat".
195. Ce cuprinde acest articol in intregul lui?
Dupa ce articolul III ne-a spus ca Fiul lui Dumnezeu S-a facut om ca sa ne
mantuiasca, articolul IV ne spune cum ne-a mantuit El, odata ce S-a facut om.
Caci a trebuit mai intai ca Fiul lui Dumnezeu sa Se faca om si apoi sa ne
mantuiasca.
196. Cand a inceput Iisus lucrarea de mantuire a
omului? Trebuie sa despartim cu totul intruparea Domnului de lucrarea Lui
mantuitoare?
Nu trebuie sa le despartim. Desigur, altceva este aprinderea focului si altceva
fierberea apei. Dar apa incepe sa se incalzeasca, deci sa inainteze spre
fierbere, chiar in clipa aprinderii focului. Tot asa, altceva e intruparea si
altceva lucrarea Lui, prin care ne-a mantuit. Totusi mantuirea noastra a inceput
chiar prin intruparea Fiului lui Dumnezeu. Caci chiar prin intrupare a facut
inceput innoirii firii noastre luata de El, fara de pacat. Dar ca sa fie
izbavita de pacat firea tuturor celor ce voiau acest lucru, trebuia ca Fiul lui
Dumnezeu sa-Si dea firea Sa omeneasca la moarte pentru noi toti. Pe de alta
parte numai prin moarte a scapat El firea Sa omeneasca si de slabiciunile ei: de
foame, de osteneala, de boala, de durere, de moarte. Rabdandu-le pe toate
acestea cu tarie pana la capat, a facut firea Sa omeneasca mai tare ca ele, a
scapat-o de ele si totodata ne-a rascumparat pe noi toti de pacat si de moarte.
Asadar, mantuirea incepe cu intruparea. Dar deplin ea se infaptuieste prin
moartea lui Iisus Hristos pe cruce si prin invierea Lui. Biruinta se castiga
prin lupta. Dar primul pas spre ea s-a facut prin asezarea ostasilor in linie de
bataie. Sf. Atanasie spune: «Dupa cum daca un imparat coboara intr-un oras si
isi ia locuinta intr-una din casele din el, nu numai ca acest oras primeste o
cinste mare, dar nici un dusman sau talhar nu indrazneste sa-l atace, caci chiar
si numai prezenta imparatului este pentru el o pavaza, tot astfel si imparatul
cerurilor: din moment ce a coborat in tinutul omenirii noastre si a locuit
intr-un trup ca al nostru toate atacurile dusmanilor contra omului au fost
infrante, iar stricaciunea mortii, puternica odinioara, a incetat»185 (Despre
intruparea Cuvantului, cap. IX, P. G., XV, col. 1120; vezi si Sfantul Atanasie
cel Mare, Scrieri, Partea I, in "P.S.B.", traducere, introducere si note de Pr.
prof. Dumitru Staniloae, Bucuresti, 1987, p. 101).
197. De ce "S-a rastignit (Domnul) pentru noi"?
In urma pacatului stramosesc, toti oamenii erau supusi pedepsei mortii (Rom. 5,
12), ca unii care dispretuiau marirea lui Dumnezeu. in acelasi timp moartea era
urmarea slabiciunii si a tulburarii, intrate in firea noastra prin pacat,
datorita faptului ca firea noastra traia potrivnic Legii lui Dumnezeu, care a
fost asezata in toate si pe care trebuie sa o pazeasca toate.
Dar iubirea lui Dumnezeu nu voia ca toti oamenii sa se duca la moarte vesnica.
Insa nici nu putea lasa dispretuita marirea Sa si nerestabilita in firea
omeneasca Legea Sa. Unde nu e respectata o randuiala, e o tulburare necontenita,
care alunga linistea si face cu neputinta propasi-rea in bine.
Deci, numai asa puteau fi scapati oamenii de pedeapsa mortii, gasindu-se cineva,
chiar din partea lor, care sa restabileasca in firea sa omeneasca respectul
Legii dumnezeiesti si sa rabde pedeapsa mortii ceruta de marirea dumnezeiasca,
dar nu pentru pacatul sau, ci al tuturor oamenilor. Trebuia, asadar, un om fara
de pacat si in acelasi timp un om care sa valoreze cat toti oamenii si chiar mai
mult decat toti oamenii laolalta. Dintre oameni nu se putea ivi cineva care sa
indeplineasca aceste conditii. De aceea, in intelepciunea Sa, a facut Dumnezeu
pe insusi Fiul Sau om fara de pacat. Acesta a restabilit prin viata Sa curata
respectul Legii lui Dumnezeu in firea Sa omeneasca si prin moartea Sa a
rascumparat pe fratii Sai de la pedeapsa mortii. De aceea S-a rastignit Fiul lui
Dumnezeu pentru noi. Prin toate jertfele de animale dinainte de Hristos, oamenii
cautau sa dea lui Dumnezeu ceva in schimb pentru viata lor. Dar vietile de
animale erau de mai putin pret decat viata lor. De aceea oamenii nu puteau scapa
prin ele. Trebuia o jertfa de acelasi pret cu viata lor si chiar de un pret mai
mare ca viata lor intinata. Jertfa aceasta a adus-o Fiul lui Dumnezeu ca om,
varsand un sange mai de pret decat al tuturor animalelor si al tuturor oamenilor
si rascumparand prin el pe oameni de toate pacatele.
Crucea a fost altarul pe care s-a adus jertfa adevarata pentru oamenii din toate
timpurile. Iisus a fost si jertfa adevarata, si preotul care a adus-o, castigand
de fapt mantuirea noastra. "Iar Hristos venind Arhiereu bunatatilor viitoare, nu
prin sange de tapi si de vitei, ci cu insusi sangele Sau a intrat El o data
pentru totdeauna in Sfanta Sfintelor, si a dobandit o vesnica rascumparare. Ca
de vreme ce sangele taurilor si al tapilor si cenusa de junince, stropind pe cei
spurcati, ii sfinteste spre curatirea trupului, cu cat mai vartos sangele lui
Hristos, Care prin Duhul cel vesnic S-a adus lui Dumnezeu pe Sine jertfa fara de
prihana, va curati cugetul nostru de faptele cele moarte ca sa slujiti
Dumnezeului celui viu" (Evr. 9, 11-14).
Iar Sf. Chiril al Ierusalimului zice: «Mantuitorul a suferit toate aceste patimi
ca sa impace prin sangele crucii pe cele din cer si pe cele de pe pamant (Col.
1, 20). Din pricina pacatelor eram dusmanii lui Dumnezeu si Dumnezeu hotarase ca
pacatosul sa moara. Trebuia sa se intample una din doua: sau ca Dumnezeu, ca
Unul ce-Si indeplineste spusele, sa-i omoare pe toti, sau sa anuleze hotararea,
ca Unul ce este iubitor de oameni. Totusi priveste la intelepciunea lui
Dumnezeu! A mentinut ca adevarata si hotararea, si Si-a aratat cu putere si
iubirea de oameni. in trupul rastignit pe lemnul crucii Hristos a luat pacatele,
pentru ca prin moartea Lui noi sa murim pentru pacate si sa traim pentru
dreptate (I Petru 2, 24). Nu era om de rand Cel ce a murit pentru noi. Nu era o
oaie necuvantatoare. Nu era inger numai, ci Dumnezeu intrupat. Nu era atat de
mare nelegiuirea pacatosilor, pe cat de mare era dreptatea Celui care a murit
pentru noi"186 (Cateheza XIII, trad. cit., vol. II, p. 349).
198. De ce a trebuit sa moara Iisus Hristos pentru
noi tocmai rastignit pe cruce?
Pentru mai multe pricini. insemnam cateva: a) ca sa moara inaltat spre cer, dar
cu privirea si cu bratele deschise spre lume, aratand ca Se aduce jertfa
Tatalui, dar cu iubire fata de lume; b) ca sa moara cu incetul si deci ca patima
Lui, rabdata fara cartire, sa fie mai indelungata si ca sangele Lui sa se scurga
staruitor peste pacatele lumii, spre a le spala; c) dar mai ales pentru ca
moartea prin rastignirea pe cruce era moartea cea mai rusinoasa (Deut, 21, 23;
Gal. 3, 13), si la ea erau osanditi cei mai mari talhari. Prin aceasta s-a
aratat pana unde coborase ticalosia noastra, incat am fost in stare sa socotim
pe Cel ce era bunatatea intrupata ca pe cel mai rau, incat am fost in stare sa
ne smintim de Cel mai bun ca de cel mai nevrednic. Daca pacatul e neascultare de
Dumnezeu si lucrare impotriva Lui, rastignirea lui Iisus Hristos de catre
oameni, fiind cea mai dusmanoasa fapta impotriva lui Dumnezeu, e cea mai grozava
fapta a pacatului din om. Chiar in aceasta decadere s-a aratat, in acelasi timp,
si pedeapsa lui Dumnezeu asupra noastra; d) dar in acelasi timp, in suferirea
mortii celei mai rusinoase din partea Fiului lui Dumnezeu, s-a aratat dt de
totala a fost smerenia si iubirea Lui pentru noi.
Asadar, de cate ori ne gandim la moartea pe cruce a Domnului, trebuie sa ne
aducem aminte de grozavia pacatelor noastre, aratate chiar in aceasta fapta
rusinoasa a noastra, dar, in acelasi timp, de iubirea nemarginita a Domnului,
Care a spalat pacatele noastre tocmai in clipa cand noi ni le aratam in fapta
cea mai ticaloasa.
Pe crucea Domnului de pe Golgota s-au intalnit cea mai urata fapta a pacatului
omenesc cu cea mai mare fapta a iubirii Domnului si pe ea iubirea dumnezeiasca a
ars pacatul. Sf. Maxim Marturisitorul zice: "Acesta a fost, asadar, scopul
Domnului, ca pe de o parte sa asculte de Tatal pana la moarte, ca un om, pentru
noi pazind porunca iubirii, iar pe de alta sa biruiasca pe diavol, patimind de
la el prin carturarii si fariseii pusi la lucru de el. Astfel, prin faptul ca
S-a lasat de bunavoie invins, a invins pe cel ce nadajduia sa-L invinga si a
scapat lumea de stapanirea lui"187 (Cuvant ascetic, cap. XIX, Filoc. II, p. 9).
199. Dar daca crucea a fost o unealta de tortura
rusinoasa si dureroasa pentru Domnul, e bine sa o cinstim?
Trebuie sa o cinstim cat se poate mai mult, caci Domnul imbratisat-o cu iubire
si pe ea a ars ca pe un altar pacatul nostru. Crucea arata rusinea noastra, nu a
Domnului; din partea Domnului arata iubire. Deci, gandul la ea ne face pe de o
parte sa ne rusinam si sa ne caim de pacatele noastre si sa luptam impotriva
lor, imbratisand si noi crucea cum a imbratisat-o Domnul, pe de alta, sa ne
induiosam de iubirea Lui, Care ne-a mantuit prin ea de ele si sa o slavim.
Nu te gandesti la ostenelile si la suferintele ce le-au indurat parintii tai de
pe urma neascultarii tale? Rusinezi amintirea lor prin aceasta? Nu, dimpotriva,
slavesti iubirea lor fata de tine si sporesti cainta ta. Dar nici Hristos nu Se
rusineaza de crucea Sa. Caci ea este fapta cea mai inalta a iubirii Sale fata de
noi. Se va rusina El de iubirea Sa fata de noi, aratata pe Cruce? Nu, ci pururea
si-o aminteste si ne-o aminteste, caci prin ea ne-a sters pacatele si prin
faptul ca ne-o aminteste ne castiga iubirea noastra fata de El. El mereu ne
spune la Sf. Liturghie ca Si-a varsat sangele pentru noi si ne indeamna sa ne
amintim de moartea Lui, se intelege de moartea pe cruce. "Ca de cate ori veti
manca painea aceasta si veti bea paharul acesta, moartea Domnului vestiti pana
cand va veni" (I Cor. 11, 26).
La Domnul nostru Iisus Hristos nu ne putem gandi fara sa-L vedem rastignit pe
cruce. Iar la Cruce ne gandim, tocmai pentru ca ne gandim la Hristos, Care S-a
rastignit pe ea, deci nu ne putem gandi la ea decat vazand cu ochii sufletului
pe Hristos pe ea. Hristos si Crucea Sa sunt nedespartiti. Crucea a devenit
"semnul Fiului Omului", Ea se va arata pe cer impreuna cu Ei (Matei 24, 30),
cand va veni sa judece lumea, ca sa rusineze pe cei ce nu s-au cait si nu au
primit iubirea Lui cat au vietuit in lume. Apoi Crucea este altarul pe care s-a
adus cea mai inalta jertfa si orice altar trebuie cinstit (les. 29, 37).
200. Mai sunt si alte locuri in Sfanta Scriptura care
ne arata datoria de a cinsti Crucea?
Sf. Apostol Pavel se lauda cu Crucea Domnului si o socoteste puterea lui
Dumnezeu: "Cuvantul Crucii celor pieritori nebunie este, iar noua, celor care ne
mantuim, puterea lui Dumnezeu este" (I Cor. 1,18). Si iarasi:,, Iar mie sa nu-mi
fie a ma lauda decat numai in Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care
lumea este rastignita pentru mine si eu pentru lume!" (Gal. 6, 14). Aici
Apostolul arata ca precum Crucea inseamna dreptatea lui Dumnezeu, Care a
pedepsit pacatele pe cruce, si iubirea fata de noi a Domnului nostru Iisus
Hristos care le-a omorat, asa inseamna ea si straduinta noastra de a le omori in
noi prin osteneli si infranari proprii, cu ajutorul lui Iisus Hristos si prin
iubirea fata de El.
Sfanta Scriptura socoteste Crucea mijlocul prin care Dumnezeu ne-a impacat cu
Sine, locul pe care s-a surpat peretele ce ne despartea de Dumnezeu, locul pe
care au fost infrante duhurile rele, focul in care a fost ars zapisul lor
impotriva noastra. Prin Jertfa Crucii, Dumnezeu, Care Se indepartase de noi, a
imbratisat iarasi omenirea, ca pe una ce a platit datoria pentru pacat. Pe Cruce
s-a omorat vrajba, pe Cruce a impacat Iisus Hristos, in Sine, pe Dumnezeu cu
oamenii. Crucea e locul pe care s-a facut impacarea noastra cu Dumnezeu si, de
cate ori facem semnul ei, ne gandim la ea cu credinta, aratam ca primim aceasta
impacare si ca ne intalnim cu El pe acest loc, sau in acest semn al pacii. "Caci
El este pacea noastra, El, Care a facut din cele doua - una, surpand peretele
din mijloc al despartiturii,... ca, intru Sine, pe cei doi sa-i zideasca intr-un
singur om nou si sa intemeieze pacea. Sa-i impace cu Dumnezeu pe amandoi, uniti
intr-un trup. prin cruce, omorand prin ea vrajmasia" (Efes. 2, 14-16). " Caci in
El a binevoit (Dumnezeu) sa salasluiasca toata plinirea. Si printr-Insul toate
cu Sine sa le impace, pe cele de pe pamant, cu cele din ceruri, facand pace prin
El, prin sangele Crucii Sale" (Col. 1, 19-21). ,, Stergand zapisul ce era asupra
noastra, caci ne era potrivnic noua cu randuielile lui, si pe acela l-a luat din
mijloc, pironindu-l pe orice. Dezbracand (de putere) incepatoiile si domniile,
le-a facut de ocara in vazul tuturor, biruind asupra lor prin Cruce" (Col. 2,14
si 15). Prin Cruce S-a inaltat Iisus Hristos la marire (Filip. 2, 8, 9; Luca 24,
26; Ioan 17,1). Daca ar fi fost lucru de rusine pentru El, nu S-ar fi inaltat
prin ea.
Crucea e semnul care apara pe cei ce-l au in frunte (lez. 9, 4-6), sau pecetea
lui Dumnezeu, care pastreaza nevatamati pe cei ce o au intiparita pe ei (Apoc.
7, 2-3; 9, 4).
Mantuitorul insusi spune: "Cel ce voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de
sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie" (Marcu 8, 34). Aici e vorba in primul
rand de crucea din suflet, ca lupta impotriva placerilor, a pacatelor, ca
purtare a ostenelilor si necazurilor, dar lupta si necazurile le poarta omul
gandindu-se la Crucea lui Hristos, prin care a biruit El pacatul. Si, oare, nu e
bine ca semnul, pe care-l vede omul cu gandul, sa-l faca si cu mana, ca si mai
usor sa-si aduca aminte de Crucea lui Hristos si de datoria sa de a o purta in
suflet, de a fi cu recunostinta fata de El si de a lupta impotriva pacatelor?
201. De ce s-au pus in Simbol cuvintele: "in zilele
lui Pontiu Pilat"?
Pontiu Pilat nu era o persoana particulara, ci un detinator al puterii de Stat.
Amintindu-l in Simbol, Sfintii Parinti au voit sa arate ca rastignirea lui
Hristos e un fapt sigur din istorie, intamplat la o data fixa. Deci nu e o
nascocire a fanteziei, caci aceasta nu fixeaza nascocirile ei la date fixe.
Apoi, Parintii au vrut sa arate ca raspunderea pentru rastignirea lui Hristos o
poarta intreaga omenire, pentru ca autoritatea de Stat lucreaza in numele
tuturor. Iisus n-a fost rastignit de niste raufacatori de rand, ci de
autoritatea publica in numele legii. Prin aceasta se arata cat de jos ajunsesera
legile si oranduirile publice omenesti din acea vreme, adica tot ce aveau
oamenii mai bun. Daca legea omeneasca, menita sa apere binele, L-a adus pe Fiul
lui Dumnezeu la moarte, atunci la ce nu s-ar fi putut astepta El de la niste
raufacatori de rand?
202. De ce s-au mai pus in Simbol cuvintele: "si a
patimit", odata ce s-a spus ca "S-a rastignit"?
Cuvintele "si a patimit" arata inca o data ca Fiul lui Dumnezeu S-a facut om cu
adevarat si a suferit intr-adevar pe cruce ca un om, pana la moarte. Dar a
patimit numai cu trupul, nu si cu Dumnezeirea, caci Dumnezeirea nu poate patimi.
Sf. Ioan Damaschin zice: «Spunem ca Dumnezeu a suferit in trup, dar in nici un
caz ca Dumnezeirea a suferit prin trup»188 (Dogmatica, cartea m, cap. XXVI,
trad. dt., p. 227).
203. Alt inteles nu mai au cuvintele "si a patimit"?
Da. Iata si acest inteles: Fiul lui Dumnezeu, desi n-a luat asupra Lui deodata
cu firea noastra si pacatele ei, a luat totusi slabiciunile noastre: trebuinta
de mancare, de odihna, frica de moarte, putinta de a muri si putinta de a suferi
durere trupeasca si sufleteasca. Dar din potolirea trebuintei de mancare, de
sete de odihna, Iisus nu Si-a facut o placere, ci le-a implinit numai cat cerea
trebuinta, respingand toate ispitele. De asemenea a respins ispita de a scapa de
moarte si de durere. Astfel, Iisus a luat asupra Lui aceste slabiciuni omenesti,
ca sa sufere pentru noi durerea pana la capatul ei, adica pana la moarte. El
stia ca pacatul a intrat in firea omeneasca si se mentine in ea prin dorinta de
placere si prin fuga de durere, care vine de pe urma placerii. Drept aceea s-a
hotarat sa rabde numai durerea. De aceea a luat asupra Lui acele slabiciuni. Iar
rabdand durerea pana la capat, a intarit firea in asa fel, ca a scos din ea si
acele slabiciuni. Rabdand pana la moarte, a invins frica de moarte si insasi
moartea, in firea Sa omeneasca, si, drept urmare, firea Lui s-a sculat din morti
la viata cea fara de moarte. «Cu moartea pe moarte a calcat». Dar Hristos a
invins moartea si din pricina ca ea a venit asupra Lui pe nedrept, caci pe
dreptate moartea vine asupra oamenilor numai ca o urmare a placerii. «Deci toata
firea noastra era stapanita de moarte din pricina caderii. Iar motivul
stapanirii era placerea, care, luandu-si incepu-tul intr-o neascultare, se
mentinea de-a lungul intregului lant de nasteri naturale. Din pricina acestei
placeri a fost adusa moartea, ca osanda, peste fire. Dar Domnul, facandu-Se om
si neprimind ca obarsie a nasterii Sale, dupa trup, placerea necuvenita, -
pentru care a fost adusa peste fire osanda cuvenita a mortii -, ci primind cu
voie, dupa fire, osanda cuvenita a mortii in insusirea patimitoare a firii,
adica suferind-o, a rasturnat rostul mortii, nemaiavand aceasta in El rostul de
osanda a firii, ci a pacatului. Iar cand moartea nu mai are placerea ca mama,
care o naste si pe care trebuie sa o pedepseasca, se face in chip vadit pricina
a vietii vesnice. Astfel, precum viata lui Adam din placere s-a facut maica a
mortii si a stricaciunii, la fel moartea Domnului pentru Adam (caci El era liber
de placerea lui Adam) se face nascatoare a vietii vesnice"189 (Sf. Maxim
Marturisitorul, Raspunsuri catre Talasie, rasp. 61, in "Filocalia", vol. III,
Sibiu, 1948, pp. 337-338, 339).
Acesta este rostul patimirii lui Iisus Hristos, El este omul durerii, omul
durerii nedrepte. Prin durere a desfiintat pacatul, care isi are pricina in
cautarea placerii, si tot prin durere a desfiintat moartea.
204. De ce s-au mai pus in Simbol cuvintele "si S-a
ingropat". Nu se intelegea aceasta odata ce S-a rastignit?
Prin aceste cuvinte se arata mai intai ca Iisus a murit cu adevarat. "inca
pacatosi fiind noi, Hristos pentru noi a murit" (Rom. 5, 8). Trupul Lui a fost
parasit de suflet si a fost asezat ca orice trup mort in mormant.
In al doilea rand, prin aceste cuvinte se garanteaza adevarul invierii Lui din
morti. Caci daca Hristos ar fi fost luat de pe Cruce de Ucenici si ascuns
undeva, nu s-ar mai fi putut aduce mormantul gol ca o dovada pentru invierea lui
Iisus Hristos. Dar mormantul Lui a fost public. Ba chiar a fost pazit de
slujitorii iudeilor care se temeau sa nu-L fure pe Iisus Ucenicii si apoi sa
spuna ca a inviat (Matei 27, 64). Deci golirea minunata a mormantului e o dovada
a invierii.
205. Unde a fost sufletul Domnului in timpul cat
trupul Lui a stat in mormant?
Sufletul Lui s-a coborat la iad (Efes. 4, 9; 1 Petru 3, 19), dar nu ca sa sufere
chinurile de acolo, ca toti oamenii dinainte de El, caci cu acest scop se duc
numai cei care pleaca de aici cu pacatul stramosesc, sau cu pacate personale, si
cine se duce la iad spre a suferi pentru pacate nu mai poate iesi de acolo prin
puterile sale. Sufletul lui Iisus nu s-a dus acolo nici ca sa intoarca prin
propovaduirea Sa pe pacatosii din iad, caci acolo nu se mai pot schimba
sufletele. Asadar, sufletul lui Iisus nu s-a dus acolo nici ca arhiereu, nici ca
prooroc. El s-a dus acolo ca imparat, eliberand de acolo pe dreptii din Vechiul
Testament, care murisera cu credinta in venirea Sa. Prin aceasta Hristos a
sfaramat puterea iadului si a mortii vesnice, caci de atunci acestea nu mai au
putere peste cei ce au crezut sau cred in Hristos. Desigur, Iisus coborand la
iad a facut cunoscut tuturor celor de acolo biruinta Sa asupra pacatului si a
mortii, deci nu numai celor ce se folosesc de ea pentru ca au crezut cat au fost
pe pamant, ci si celor care nu se folosesc de ea din pricina ca nu au crezut in
venirea Lui. in acest inteles trebuie explicat locul din 1 Petru 3, 18-20: "Coci
si Hristos a suferit odata moartea pentru pacatele noastre, El, Cel drept pentru
cei nedrepti, ca sa ne aduca, pe noi la Dumnezeu, omorat fiind cu trupul, dar
viu facut cu duhul, cu care S-a pogorat si a propovaduit si duhurilor tinute in
inchisoare, care fusesera neascultatoare altadata, cand indelunga rabdare a lui
Dumnezeu astepta, in zilele lui Noe, si se pregatea corabia in care putine
suflete, adica opt, s-au mantuit prin apa". Dintre Sf. Parinti vorbeste clar
despre coborarea Domnului la iad, cu acest scop, Sf. Irineu, care zice: «Hristos
S-a coborat in cele ce sunt sub pamant si le-a binevestit iertarea pacatelor
celor ce au crezut in El. Si au crezut in El toti care au sperat in El, adica au
prevestit venirea Lui si au indeplinit poruncile Lui: dreptii, patriarhii si
proorocii, carora li s-au iertat pacatele ca si noua"190 (Aduersiis Haereses,
IV, 15). Iar Sf. Ioan Damaschin spune: «Sufletul indumnezeit se coboara la iad,
ca, precum a rasarit celor de pe pamant soarele dreptatii, tot astfel sa
lumineze si celor ce stau sub pamant, in intunericul si umbra mortii; ca precum
a predicat celor de pe pamant pace... devenind celor credinciosi cauza a
mantuirii vesnice, iar celor neascultatori mustrare pentru necredinta, tot
astfel si celor din iad»191 (Dogmatica, cartea III, cap. XXIX; trad. Pr. D.
Fecioru, p. 231).
206. Dar cu Dumnezeirea, care era unita cu firea
omeneasca in Iisus Hristos, ce s-a intamplat in timpul mortii?
Ea a ramas unita cu trupul in mormant si cu sufletul in iad. Caci daca s-ar fi
despartit de trupul si de sufletul firii noastre, Cel ce S-a dus la iad n-ar mai
fi fost si Dumnezeu, ci numai om, iar trupul din mormant n-ar mai fi fost trupul
lui Dumnezeu, ci al unui om. Sf. Ioan Damaschin spune:
«Chiar daca a murit ca om, si chiar daca sfantul Lui suflet s-a despartit de
trupul Lui prea curat, totusi Dumnezeirea nu s-a despartit de cele doua, adica
de suflet si de trup, si astfel nici unicul ipostas nu s-a despartit in doua
ipostasuri. Astfel unicul ipostas al Cuvantului a fost si ipostasul Cuvantului
si al sufletului si al trupului. Niciodata, nici sufletul nici trupul n-au avut
un ipostas propriu, altul decat ipostasul Cuvantului»192 (Dogmatica, cartea III,
cap. XXVII, pp. 228-229).
Numai pentru ca trupul a ramas unit cu Dumnezeirea in mormant, n-a inceput sa se
strice si numai pentru ca sufletul a ramas cu Dumnezeirea in iad, a zdrobit
puterea iadului si a eliberat pe dreptii de acolo. De aceea numeste Sf. Ioan
Damaschin sufletul Domnului care merge la iad "sufletul indumnezeit".
207. Dar n-a ajuns trupul Domnului nestricacios si
sufletul Lui indumnezeit numai dupa inviere?
Este adevarat. Dar nestricaciunea si indumnezeirea au doua intelesuri. Trupul
Domnului, inainte de inviere, a fost nestricacios in intelesul ca nu se putea
desface in pamant, dar a fost stricacios in intelesul ca suferea de foame, de
sete, de oboseala, putea fi strapuns cu cuie si putea muri, adica putea fi
parasit de suflet. De-abia dupa inviere devine nestricacios in intelesul ca nu
mai sufera nici o trebuinta materiala, nu mai sufera durere, nu mai poate
muri193 (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, cartea III, cap. XXVIII, trad. dt.).
Aceasta este si deplina indumnezeire a trupului. Tot doua intelesuri are
indumnezeirea sufletului. Inainte de inviere sufletul era indumnezeit in
intelesul ca vointa si lucrarea sa erau imbogatite, calauzite si strabatute de
Dumnezeirea Cuvantului. Dar dupa inviere e indumnezeit in intelesul ca lucrarea
lui e strabatuta cu totul de lucrarea Dumnezeirii.
208. Care este articolul al V-lea din Simbolul
Credintei?
Este urmatorul: "Si a inviat a treia zi, dupa Scripturi".
209. Ce insemnatate are pentru noi faptul ca Hristos
"a inviat"?
Cea mai mare insemnatate. Invierea lui Hristos ne arata ca am fost cu
desavarsire mantuiti. Caci, in primul rand, ea ne da asigurarea ca tot ce a spus
Iisus Hristos e adevarat, deci si aceea ca El este Fiul lui Dumnezeu si ca
moartea Lui a avut drept scop eliberarea noastra din robia pacatului si
impacarea noastra cu Dumnezeu. In al doilea rand, invierea lui Hristos ne
asigura ca moartea ce domnea peste firea noastra a fost invinsa, ca trupurile
noastre nu vor ramane vesnic prefacute in tarana, ci vor invia. Caci trupul lui
Hristos e pirga firii noastre, si precum El a inviat, asa vor invia si trupurile
noastre. Astfel, invierea lui Hristos e temelia credintei noastre. Daca n-ar fi
inviat El, tot ce a spus El n-ar fi capatat adeverire si nici noi n-am avea
siguranta ca inviem. De aceea, Sf. Apostol Pavel spune: "Iar daca Hristos n-a
inviat, zadarnica este credinta voastra, sunteti inca in pacatele voastre. Si
atunci si cei ce au adormit intru Hristos au pierit... Iar acum Hristos a inviat
din morti, fiind incepatura (a invierii) celor adormiti. Caci de vreme ce
printr-un om a venit moartea, tot printr-un om si invierea mortilor. Ca precum
in Adam toti mor, asa si in Hristos toti vor invia" (I Cor. 15, 17-18, 20-22).
210. Invierea lui Hristos inseamna numai revenirea
trupului mort .la viata dinainte de moarte, sau inseamna si o prefacere a acelui
trup?
Invierea nu e numai o revenire a trupului la viata dinainte de moarte, ci
inseamna si o prefacere totala a trupului. Ea e o treapta noua si cea din urma
pe drumul mantuirii noastre, urcat de Hristos. Lucrarea de mantuire a lui
Hristos nu s-a incheiat cu moartea Sa pe Cruce, ci e desavarsita prin inviere.
Daca lucrarea Lui de mantuire ar fi constat numai in rascumpararea vietii
noastre cu viata Lui, ea s-ar fi ispravit cu moartea Lui. Si atunci viata Lui si
a noastra, dupa inviere, nu s-ar fi deosebit prea mult de cea dinainte de
moartea lui Hristos pe Cruce. Dar lucrarea de mantuire a constat si intr-o
desavarsire a firii noastre, slabita de pacat, iar desavarsirea aceasta a
realizat-o Iisus Hristos intai in firea Sa, pana la capat, ca apoi, prin
impartasire din ea, sa se desavarseasca si firea noastra. Si capatul acesta al
desavarsirii firii noastre in Sine, l-a ajuns Iisus prin invierea Lui. Astfel,
trupul nostru care va invia nu va mai fi ca trupul nostru de acum, ci
desavarsit, dupa asemanarea lui Hristos cel inviat.
211. In ce fel s-a prefacut trupul Domnului prin
inviere? Ce a insemnat invierea lui Hristos pentru firea omeneasca a Lui, mai
intai, ca sa stim ce va insenina ea si pentru noi toti, atimci cand ne vom
impartasi de ea?
Am spus mai inainte ca prin inviere trupul Domnului a ajuns nemuritor si liber
de trebuintele materiale si de durere.
Asa vor ajunge si trupurile noastre inviate. Prin inviere, Hristos a scos din
firea noastra stricaciunea si moartea. Chiar daca El a mancat dupa inviere, n-a
facut-o din trebuinta, ci ca sa «invedereze adevarul invierii"194 (Sf. Ioan
Damaschin, Dogmatica, cartea IV, cap. I, trad. Pr. D. Fecioru, p. 235).
Apoi, trupul Domnului a devenit luminos si plin de slava, asa cum s-a aratat o
clipa pe muntele Taborului. Dumnezeirea Lui s-a aratat in El in toata
stralucirea, ca pe Tabor, desi oamenii n-o puteau vedea pentru ca nu Se coborase
inca Duhul Sfant peste ei.
Asa vor fi si trupurile noastre dupa inviere. Caci zice Apostolul Pavel: "Asa
este invierea mortilor: Se seamana (trupul) intru stricaciune, inviaza intru
nestricaciune; se seamna intru necinste, inviaza intru slava; se seamana intru
slabiciune, inviaza intru putere; se seamana trup firesc, inviaza trup
duhovnicesc. Daca este trup firesc este si trup duhovnicesc" (I Cor. 15, 42-44).
212. De ce s-au pus in Simbolul Credintei cuvintele:
"a treia zi, dupa Scripturi"?
Aceste cuvinte sunt luate din 1 Corinteni 15, 3, 4, unde Apostolul Pavel scrie:
"Caci v-am dat, intai de toate, ceea ce si eu am primit, cum ca Hristos a murit
pentru pacatele noastre, dupa Scripturi; si cum ca a fost ingropat si ca a
inviat a treia zi, dupa Scripturi".
213. Ce inseamna "dupa Scripturi"?
Ca Hristos a murit si a inviat intocmai cum s-a prevestit despre El in Vechiul
Testament, adica toate acestea s-au intamplat "potrivit Scripturilor". Aceasta
adeverire a Scripturilor arata iarasi Dumnezeirea lui Iisus Hristos si planul
dumnezeiesc al mantuirii, pregatit de mai inainte. in capitolul 53 de la Isaia e
scris: "Ca s-a luat de pe pamant viata Lui. Pentru faradelegile poporului Meu a
fost adus la moarte" (v. 8). Iar in Psalmul 15 se spune: "Ca nu vei lasa
sufletul meu in iad, nici nu vei da pe cel cuvios al Tau sa vada stricaciunea"
(v. 10). Invierea de a treia zi a fost inchipuita de petrecerea timp de trei
zile si trei nopti a lui Iona in pantecele chitului, precum insusi Domnul a
spus: "Neam viclean si desfranat cere semn, si semn nu i se va da lui, decat
semnul lui Iona proorocul. Ca precum a fost Iona in pantecele chitului trei zile
si trei nopti, asa va fi si Fiul Omului in inima pamantului trei zile si trei
nopti" (Matei 12, 39, 40).
214. Ce spun Sfintele Scripturi despre inviere?
Sfintele Scripturi vorbesc m multe randuri despre Invierea Domnului. Sf. Apostol
Pavel da un sir intreg de fapte care dovedesc ca Mantuitorul a inviat cu
adevarat (I Cor. 15,1-20), iar Sfintii Evanghelisti istorisesc cu de-amanuntul
cum s-a intamplat marea minune a invierii (Matei 28, 1-10; Marcu 16, 1-8; Luca
24, 1-12, 15-31, 36-50; Ioan 20 si 21).
215. Care este articolul al VI-lea din Simbolul
Credintei?
Acest articol este: "Si S-a inaltat la ceruri si sade de-a dreapta Tatalui".
216. Ce ne invata articolul VI al Simbolului?
Acest articol ne invata ca, dupa ce Fiul lui Dumnezeu S-a smerit «coborandu-Se
din cer», adica facandu-Se om, dupa inviere S-a umplut de slava dumnezeiasca si
dupa firea Sa omeneasca, inaltandu-Se cu trupul la cer si sezand de-a dreapta
Tatalui, adica la locul cel mai de cinste. De aici se desprind doua lucruri: a)
ca Dumnezeu, Iisus Hristos a fost totdeauna in sanul Tatalui si in tot locul; b)
dupa inaltare, Iisus este cu trupul numai in cer, nu si pe pamant, dar in chip
tainic Se afla si in dumnezeiasca Euharistie, din clipa in care painea se
preface in Trupul Sau, iar vinul in Sangele Sau. Acest articol ne arata si mai
mult marea cinste cu care a imbracat Dumnezeu pe oameni. Fiul lui Dumnezeu n-a
lepadat dupa inviere firea noastra, ci S-a suit cu ea la cer, stand ca un om pe
tronul dumnezeiesc, cirmuind lumea si ajutandu-ne sa ne facem si noi dupa chipul
Sau. Fiul lui Dumnezeu S-a facut ca unul dintre noi, dar acest Unul dintre noi
S-a inaltat la cinste dumnezeiasca si carmuieste lumea.
217. Care este articolul al VII-lea din Simbolul
Credintei?
Este acesta: «Si iarasi va sa vie cu slava sa judece viii si mortii, a Carui
imparatie nu va avea sfarsit».
218. Ce ne invata acest articol in intregimea lui?
El ne spune ca slava dumnezeiasca, la care a fost ridicat Iisus Hristos ca om,
se va arata tuturor, atunci cand va veni sa judece lumea. Precum dupa inaltare,
Tatal I-a dat locul cel mai de cinste, asezandu-L la dreapta Sa, asa Se va arata
atunci tuturor in acest rol de cinste, Tatal dandu-I sa faca judecata tuturor.
"Ca Tatal nu judeca pe nimeni, ci toata judecata a dat-o Fiului, ca toti sa
cinsteasca pe Fiul, precum cinstesc pe Tatal. Cel ce nu cinsteste pe Fiul nu
cinsteste pe Tatal Care L-a trimis" (Ioan 5, 22-23). Iisus Hristos ii va judeca
pe toti cati au fost de la facerea lumii si cati vor fi pana la sfarsitul ei.
Nimeni nu va scapa de aceasta judecata a Lui. Vor fi chemati si mortii la
judecata.
219. Din ce cauza ii va da Tatal Fiului Sau intrupat,
Iisus Hristos, sa faca judecata?
Dumnezeu voieste ca oamenii sa fie judecati printr-un om, care le cunoaste si
slabiciunile cu care au avut de luptat, caci le-a purtat El insusi, dar si
masura in care pot sa se ridice deasupra lor, caci El insusi S-a ridicat. El are
apoi si dreptul sa-i judece, pentru ca le-a dat, prin jertfa Sa pentru ei,
puterea sa scape de pacat si de osanda. Cum va face aceasta judecata, vom vedea
cand se va vorbi despre viata viitoare. Aici spunem numai ca la judecata de apoi
El ii va retine pe unii langa Sine, pentru vesnica fericire, iar pe altii ii va
trimite departe de Sine, spre vesnica chinuire, dupa cum L-au iubit pe El, ca
chip al omului desavarsit, si s-au silit sa se faca asemenea Lui, iubind pe
semeni cum i-a iubit El, sau n-au facut aceasta. El va fi Judecatorul desavarsit
si masura sau legea desavarsita, dar totusi potrivita puterilor omenesti, dupa
care vor fi judecati oamenii, asa cum El a fost Arhiereu desavarsit si jertfa
desavarsita adusa pentru ei.
220. Ce trebuie sa intelegem indeosebi prin cuvintele:
"Si iarasi va sa vina cu slava"?
Aceste cuvinte inseamna ca, daca prima data Fiul lui Dumnezeu a venit pe pamant
"coborandu-Se", a venit in chip de rob, S-a smerit, ca sa nu sileasca pe nimeni
sa-L primeasca si sa creada in El, ci ca fiecare sa se poata decide in toata
libertatea, a doua oara va veni cu "slava". Dumnezeirea Sa va scalda atunci in
lumina trupul Sau si va umple de fericire pe cei ce prin aceasta vor primi o
adeverire a credintei lor de mai inainte, si de spaima pe cei ce nu au crezut
mai inainte in El. Atunci nu va mai veni singur si necunoscut, ci inconjurat de
sfintii ingeri si cu mare stralucire dumnezeiasca. Si toti se vor aduna
tremurand in fata Lui asteptand Judecata. "Si vor vedea pe Fiul Omului venind pe
norii cerului, cu putere si cu slava multa" (Matei 24, 30). "Iar cand va veni
Fiul Omului intru slava Sa si toti sfintii ingeri cu El, atunci va sedea pe
tronul slavei Sale" (Matei 25, 31). Pana si stihiile lumii se vor infricosa de
slava Lui, "Si am vazut un tron mare alb, si pe Cel ce sedea pe el, iar
dinaintea fetei Lui pamantul si cerul au fugit si loc nu s-a mai gasit pentru
ele" (Apoc. 20, 11).
221. Ce inseamna cuvintele: "A Carui imparatie nu va
avea sfarsit"?
Aceste cuvinte ne spun ca stapanirea lui Iisus Hristos ca om si slava Lui nu vor
inceta vreodata, ci vor dura vesnic. Caci, pe de o parte, Iisus Hristos nu e
numai un om a carui slava sa fie luata vreodata de Dumnezeu, iar pe de alta,
Fiul lui Dumnezeu nu va lepada niciodata firea Sa omeneasca, nu va inceta in
veci sa fie si om, deci om plin de slava dumnezeiasca. Deci, nici cinstea
dumnezeiasca a omenitatii noastre nu va inceta vreodata, ca sa apara alt neam de
fiinte mai inalt. imparatia fara sfarsit a lui Iisus Hristos a fost anuntata de
ingerul Gavriil (Luca 1, 33). Este drept ca Apostolul Pavel spune ca la sfarsit
Iisus va supune toate Tatalui si apoi pe Sine (I Cor. 15, 25-26). Dar aceasta
inseamna aducerea lumii intregi la supunere fata de Tatal si incetarea lucrarii
Sale mantuitoare ca o lucrare deosebita a Sa, primita la intrupare.
222. In care articol din Simbolul Credintei se
vorbeste despre Duhul Sfant?
In articolul al VIII-lea.
223. Care este acest articol?
Este urmatorul: «Si intru Duhul Sfant, Domnul de viata facatorul, Care din Tatal
purcede, Cel ce impreuna cu Tatal si cu Fiul este inchinat si marit, Care a
grait prin Prooroci».
224. Ce inseamna: "Cel ce impreuna cu Tatal si cu
Fiul este inchinat si marit"?
Aceste cuvinte arata ca Sfantul Duh este intru totul egal cu Tatal si cu Fiul,
fiind ca si Ei vesnic, atotputernic, atotstiutor, pretutindeni de fata,
cuvenindu-I-se asadar aceeasi inchinare si slava ca si Tatalui si Fiului. Dar nu
numai atat. Cuvintele acestea nu arata numai ca Duhului 1 se cuvine aceeasi
inchinare si cinste ca Tatalui si Fiului, ci si ca atunci cand ne inchinam si
dam slava Tatalui si Fiului trebuie sa ne inchinam si sa dam slava si Sfantului
Duh, caci e nedespartit de Aceia, fiind a treia persoana dumnezeiasca a Sfintei
Treimi. Aceasta inseamna ca Sfantul Duh este de o fiinta cu Tatal si cu Fiul,
cum am vazut ca este si Fiul de o fiinta cu Tatal. Sfantul Duh este in Tatal si
in Fiul, precum si Fiul este in Tatal si in Sfantul Duh, si Tatal, in Fiul si in
Sfantul Duh. Toti trei au o singura fiinta, vointa, putere si slava, o singura
Dumnezeire, aratata in trei ipostasuri, sunt un singur Dumnezeu in trei persoane,
asa cum soarele are disc, raza si lumina, dar e un singur soare195 (Sf. Atanasie
cel Mare, intrebari oarecare, intrebarea 4, la Atanasie de la Paros, Epitoma
dumnezeiestilor dogme, Manastirea Neamt, 1816, p. 230).
225. Avem temeiuri pentru aceasta invatatura in
Sfanta Scriptura si in Sfintii Parinti?
Da, avem. Sfantul Duh e numit de Sf. Apostol Petru Dumnezeu, cand ii spune lui
Anania: "Pentru ce a umplut satana inima ta, ca sa minti tu Duhului Sfant... N-ai
mintit oamenilor, ci lui Dumnezeu" (Fapte 5, 3, 4). Iar Sf. Apostol Pavel spune
ca Duhul Sfant e in Dumnezeu, adica in Tatal si in Fiul, cum e duhul omului in
om. De aceea, El e atotstiutor: "Iar noua ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul
Sau, fiindca Duhul toate le cerceteaza, pana si adancurile lui Dumnezeu. Caci
cine dintre oameni stie cele ale omului, decat duhul omului, care este in el?
Asa si cele ale lui Dumnezeu nimeni nu le-a cunoscut decat Duhul lui Dumnezeu"
(I Cor. 2, 10-11). Dar ca Duhul Sfant e totusi o persoana deosebita de Tatal si
de Fiul, insa de aceeasi cinste cu Ei, vedem din porunca Mantuitorului, Care
trimite pe Apostoli sa boteze pe oameni in numele Tatalui si al Fiului si al
Sfantului Duh (Matei 28, 19).
Cele trei persoane ale Sfintei Treimi nu sunt nici despartite, caci au impreuna
o singura fiinta, nici amestecate, caci sunt trei ipostasuri si nu unul. Sf.
Ioan Damaschin spune: «intre ipostasurile Dumnezeirii nu exista deosebire de
vointa, sau de gandire, sau de lucrare, sau de putere, sau de altceva, din
acelea care dau nastere in noi la vreo deosebire cu totul adevarata. Pentru
aceea nu spunem ca Tatal si Fiul si Sfantul Duh sunt trei Dumnezei, ci din
contra, ca Sfanta Treime este un singur Dumnezeu... Caci, dupa cum am spus,
ipostasurile Sfintei Treimi se unesc, in intelesul ca ele sunt unele in altele...
Ele nu sunt despartite unele de altele si nici impartite in ce priveste
fiinta»196 (Dogmatica, cartea I, cap. VII, trad. dfc, p. 32).
226. Ce inseamna cuvintele "Care de la Tatal
purcede"?
Cuvintele acestea arata ca Duhul Sfant e din Tatal, dar nu prin nastere ca Fiul,
ci prin purcedere. Ce este insa purcederea si prin ce se deosebeste ea de
nastere, Biserica n-a cautat sa lamureasca, pentru ca nici Dumnezeu nu a
descoperit. De aceea, Sf. Parinti au luat aceste cuvinte intocmai asa cum se
afla in Evanghelia lui Ioan 15, 26 si le-au pus in Simbolul Credintei: "Iar cand
va veni Mangaietorul, pe Care Eu il voi trimite voua de la Tatal, Duhul
adevarului, Care de la Tatal purcede, Acela va marturisi despre Mine". Acesta
este de altfel singurul loc din Sfanta Scriptura care vorbeste despre purcederea
Duhului Sfant. Despre purcederea Sfantului Duh din Tatal atata stim, ca ea e
dinainte de veci, ca si nasterea Fiului, caci niciodata n-au fost Tatal si Fiul
fara Duhul. Nasterea Fiului si purcederea Duhului din Tatal sunt deodata, din
veci. Asa cum indata ce exista focul, exista si lumina si caldura lui, tot
astfel, din vesnicie, de cand exista Tatal, exista si Fiul prin nastere si Duhul
Sfant prin purcedere din Tatal. O slaba imagine pentru a intelege acest lucru ne
da Sf. Atanasie cu Adam, cu Eva si cu Set. Adam e nenascut, fiul lui e nascut
din el, iar Eva e luata din el in alt chip197 (Intrebari oarecare, intrebarea
15, la Atanasie de la Partos, Epitoma dumnezeiestilor dogme, Manastirea Neamt,
1816, p. 239). Se intelege ca nici o asemanare nu se potriveste intocmai la
Dumnezeu.
227. Am auzit ca romano-catolicii si protestantii
spun ca Sfantul Duh purcede "si de la Fiul" si chiar au adaugat la Simbolul
Credintei aceste cuvinte. Cum sustin ei aceasta?
Ei sustin ca atunci cand Mantuitorul zice: "pe Care Eu il voi trimite de la
Tatal", arata ca si El il purcede pe Sfantul Duh. Dar noi spunem ca trimiterea
este altceva decat purcederea, ca trimiterea Duhului Sfant in lume inca nu se
facuse cand vorbea Mantuitorul, pe cand purcederea e din veci. De aceea vorbeste
Mantuitorul despre trimiterea Duhului Sfant la viitor. Purcederea adica e
vesnica, e mai presus de timp, pe cand trimite-rea in lume se face in timp.
Purcederea vesnica a Duhului este de la Tatal, trimiterea Lui in lume este de la
Fiul.
228. Ce mai sustin romano-catolicii cu privire la
purcederea Duhului Sfant?
Ei mai sustin ca daca Fiul il trimite pe Duhul in lume, aceasta e un semn ca il
si purcede din vesnicie, ca numai atunci e trimisa o persoana dumnezeiasca de
alta in lume, cand primeste si existenta vesnica de la ea. De pilda Fiul e
trimis de Tatal in lume, pentru ca Se si naste vesnic din El. Dar noi le
raspundem ca si Duhul Sfant trimite pe Fiul in lume. Inseamna, oare, aceasta, ca
Fiul Se naste sau e purces si din Duhul? Nicidecum. Astfel Iisus Hristos spune
despre Sine: "Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns a binevestiti
saracilor; M-a trimis sa vindec pe cei zdrobiti cu inima..." (Luca 4, 18).
229. Ce spun Sfintii Parinti in privinta purcederii
Sf. Duh?
Ei spun ca Sf. Duh purcede numai de la Tatal, ca in Sfanta Treime e numai un
izvor si pentru Fiul si pentru Sfantul Duh: Tatal. Sf. Atanasie spune: «Sfantul
Duh este din Tatal, nu facut, nici plasmuit, nici nascut, d purces"198 (La
Atanasie de la Paros, op. cit, intrebarea 4). «Dumnezeu si Tatal, zice el, este
singur pricinuitor celor doi si nenascut; iar Fiul, din singur Tatal pricinuit
si nascut; iar Duhul, din singur Tatal pricinuit si purces, iar prin Fiul in
lume trimitandu-Se"199 (Ibidem). La randul sau, Sf. Ioan Damaschin spune: «Duhul
cel Sfant spunem ca este din Tatal si il numim Duh al Tatalui. Nu spunem ca
Duhul este din Fiul, dar il numim Duhul Fiului». Sau: «Fiul si Sfantul Duh sunt
din Tatal, dupa cum raza si lumina sunt din soare"200 (Dogmatica, cartea I, cap.
8, trad. dt., p. 24).
230. Cand au adaugat cei din Apus, in Simbolul
Credintei, cuvintele "si de la Fiul" (Filioque)?
Prima data le-a adaugat un Sinod din Spania la 589. Dar la Roma s-au introdus cu
mult mai tarziu. La 809 Papa Leon al III-lea, cand i s-a cerut sa se spuna si la
Roma Simbolul cu acest adaos, s-a opus si a poruncit sa se scrie Simbolul pe
doua table de argint fara acest adaos. Mai tarziu s-au adaugat aceste cuvinte si
la Roma, calcandu-se porunca Sinoade-lor ecumenice.
231. De ce e pomenit Sfantul Duh de obicei in randul
al treilea, dupa Tatal si dupa Fiul?
Nu pentru ca Sf. Duh ar fi mai mic decat Tatal si decat Fiul, caci toate cate le
au Tatal si Fiul, le are si Sfantul Duh (Ioan 16, 13-15), ci pentru ca orice
lucrare savarsita de Dumnezeu in lume e savarsita de cele trei persoane
dumnezeiesti in aceasta ordine: porneste din Tatal, e infaptuita de Fiul si e
desavarsita de Sfantul Duh. "Ca de la El si prin El si intru El sunt toate"
(Rom. 11, 36). Ordinea in care pomenim cele trei persoane dumnezeiesti nu arata
o deosebire de asezare si de rang inlauntrul Sfintei Treimi, ci partea pe care o
are fiecare in orice lucrare indreptata asupra lumii.
232. De aceea vorbeste si Simbolul Credintei despre
Sfantul Duh dupa Tatal si Fiul?
Da, pentru aceasta. Dar Simbolul se ocupa in chip deosebit cu mantuirea
oamenilor. Deci, el vrea sa arate ca si fapta mantuirii noastre a pornit, ca si
aceea a crearii noastre, din Tatal, a fost implinita de Fiul si acum e
desavarsita de Sfantul Duh. De altfel mantuirea e mai intai o asezare din nou a
oamenilor in starea in care au fost facuti de Dumnezeu la inceput, ca sa poata
fi apoi si o ridicare a lor peste acea stare. Deci, precum Cel ce desavarsea la
inceput facerea era Duhul Sfant, tot astfel Cel ce savarseste acum readucerea
oamenilor la starea de la inceput si ridicarea peste ea e tot Duhul Sfant.
233. De aceea e numit Duhul Sfant, in Simbol, "Domnul
de viata facatorul"?
Da, tocmai de aceea. El e Cel ce a umplut de viata cele facute la inceput si
avea sa le umple de o viata tot mai bogata. Si El e Cel ce umple de o viata tot
mai bogata. Si el e cel ce umple de viata si de tot mai multa viata pe cei
mantuiti din stricaciune si din moarte de Iisus Hristos. "Duhul lui Dumnezeu se
purta pe deasupra apelor" (Facere I, 2) dupa ce au fost facute, ca sa puna viata
in materie. Si Duhul Sfant s-a coborat in ziua Cincizecimii peste lume, prin
Apostoli, dand nastere Bisericii. Numai unde sufla Duhul, se va naste si viata
cea noua (Ioan III, 8). "Duhul este care face viu" (Ioan VI, 63).,
234. Daca Duhul Sfant e cel ce desavarseste lucrarea
pornita din Tatal si indeplinita de Fiul, de ce se spune ca Duhul Sfant "a grait
prin Prooroci", cum zice Simbolul de Credinta, adica a pregatit mantuirea pe
care avea s-o implineasca pe urma Fiul?
Intr-adevar, Duhul, graind prin Prooroci, a pregatit omenirea pentru primirea
Mantuitorului, vestind de mai inainte venirea Lui. Dar pe de alta parte si aici
Duhul este cel ce a adus lucrarea dumnezeiasca a luminarii in mintea
Proorocilor. El este cel ce a dus pana la capatul ei o lucrare dumnezeiasca
indreptata spre lume. In acest inteles el este Duhul Adevarului si calauzeste la
tot adevarul (Ioan XVI, 13). Deci lui I se cuvenea sa graiasca prin prooroci.
Desigur Duhul era nedespartit de Cuvantul lui Dumnezeu, cand graia. Dar Duhul
cobora Cuvantul in inima lor, ii facea sa-L auda, sa-L inteleaga. In Duhul
Proorocii primeau Cuvantul. De aceea zic Proorocii necontenit: "Si a fost
Cuvantul Domnului catre mine" (Ieremia I, 11). Dar gura care rostea Cuvantul in
inima lor, in asa fel, incat il facea sa patrunda in ea, era Duhul. Astfel, cand
spun Proorocii: "Si a zis Domnul catre mine" (Is. VIII, 1), trebuie sa intelegem
ca vorbesc de Duhul, caci si Simbolul de Crdinta ii zice Duhului "Domnul".
Sfantul Simeon noul Teolog zice: "Deci prin Cuvant intelegem Cuvant intelegem pe
Fiul lui Dumnezeu si Tatal adica pe Domnul nostru Iisus Hristos, adevaratul
Dumnezeu. Iar gura Lui, care graieste cuvinte negraite, e Sfantul Duh. Precum
zice Proorocul: "Gura Domnului a grait acestea", adica Duhul Domnului. Si de ce
Sfantul Duh se numeste gura lui Dumnezeu si Fiul se numeste Cuvantul? Fiindca,
precum cuvantul nostru, care este in sufletul nostru, se rosteste si se arata
altora prin gura noastra lu cu alt chip e cu neputinta sa-l rostim sau sa-l
aratam, decat prin vorbirea gurii, la fel si Fiul lui Dumnezeu nu poate fi
cunoscut sau auzit, daca nu se descopera prin Prea Sfantul Duh".
235. Cum desavarseste Sfantul Duh mantuirea noastra?
Nu ajungea lucrarea lui Iisus Hristos, Cuvantul lui Dumnezeu?
Am spus ca Sfantul Duh desavarseste orice lucrare dumnezeiasca, indreptata spre
lume, deci si lucrarea mantuirii. El e cel ce o aduce pana in inima noastra, o
sadeste in strafundul cel mai adanc al inimii. El coboara de la Hristos in noi,
dar ne si leaga de Hristos; sau prin El, ne leaga Hristos de Sine si prin Sine
si de Tatal. Un om sta in fata noastra, dar el se leaga de inima noastra prin
glasul cu care isi trimite cuvantul in noi. Asa este Duhul, ca un glas cu care
patrunde Cuvantul lui Dumnezeu, sau Iisus Hristos in noi. Duhul ne deschide
ochii sufletului ca sa vedem ca Iisus e Dumnezeu, El ne deschide inima ca sa
primim pe Hristos, El ne descopera pe Hristos. «Fiul lui Dumnezeu si Cuvantul nu
poate fi cunoscut sau auzit de nu Se va descoperi prin Duhul Sfant», spune Sf.
Simion Noul Teolog202 (Cuvantul 59, op. cit., p. 306).
Prin Hristos avem intrare la Tatal, dar prin Duhul avem intrare la Hristos.
Hristos e usa spre Tatal, dar Duhul e cheia care ne deschide aceasta usa. Duhul
ne descuie "usa" - Hristos (Ioan 10, 9) si calea spre Hristos, pentru ca descuie
mintea noastra incuiata pentru Dumnezeu, cum zice Sf. Simion Noul Teolog: «Si ce
altceva este cheia cunostintei, daca nu harul Prea Sfantului Duh, care se da
prin mijlocirea credintei? Acest har deschide mintea noastra incuiata si
intunecata si pricinuieste in ea cu adevarat cunostinta prin luminarea
dumnezeiasca. Usa este Fiul, precum insusi zice: "Eu sunt usa" (Ioan 10, 9).
Cheia usii e Duhul Sfant... si casa e Tatal. Luati seama deci: daca cheia nu
deschide, usa nu se deschide. Si daca usa nu se deschide, nu intra nimeni in
casa Tatalui, cum zice Hristos insusi: "Nimeni nu vine la Tatal Meu, decat prin
Mine»203 (Cuvantul 59, op. cit., p. 306). Iar Sf. Irineu zice ca Duhul
pregateste pe om in Fiul, Fiul il duce la Tatal, iar Tatal ii da nestricaciunea
pentru viata vesnica204 (Sf. Irineu, Contra ereziilor. 4, 20, 5, Migne, P. G.,
Vn, col. 1035).
Astfel, cand se spune ca Sfantul Duh desavarseste mantuirea, prin aceasta nu se
intelege ca nu mai avem legatura cu Hristos, ci ca Sfantul Duh aduce in noi pe
Hristos, cu firea Sa omeneasca desavarsita prin jertfa de pe Golgota, si facuta
prin inviere nemuritoare, ca sa treaca si firii noastre curatia, desavarsirea si
nemurirea ei. Hristos vine in noi prin Duhul Sfant. Noi vietuim in Hristos prin
Duhul Sfant. Hristos este "Adevarul" (Ioan 14, 6), dar Cel ce ne povatuieste
mintea noastra la tot Adevarul, umplandu-ne de Adevar, este Sfantul Duh (Ioan
16, 13); Hristos este "Viata" (Ioan 14, 6), dar Cel ce sadeste in noi Viata,
nascandu-ne din nou, facandu-ne vii, este Duhul de viata facator; Hristos este
"Lumina" (Ioan 8, 12), dar Cel ce ne lumineaza pe noi, adica face in ochii
nostri sufletesti lumina, ca sa vedem pe Hristos, soarele dreptatii, este
Sfantul Duh. Caci dupa cum ochii trupului, daca sunt orbi, nu pot vedea lumina
din afara si nu se pot uni cu ea, tot asa nici sufletul, daca n-are in sine pe
Duhul ca lumina, nu poate vedea pe Hristos ca Dumnezeu si nu se poate uni cu El.
236. Chiar persoana Duhului Sfant e aceea prin care
vedem pe Hristos si ne unim cu El?
Nu. Daca ar fi chiar persoana Sfantului Duh, atunci ea s-ar face o proprietate a
noastra, sau noi ne-am face una cu Duhul Sfant. Unde se vorbeste de Duhul, e
vorba de lucrarea Duhului. Dar intrucat unde e lucrarea e si cel ce lucreaza, se
poate spune ca Duhul insusi e in noi si lucreaza in noi, fara ca lucrarea insasi
sa fie persoana Lui. Dar de aici se vede totodata ca lucrarea aceasta nu e nici
ceva creat, nu e o faptura, cum zic romano-catolicii, ci porneste din fiinta Lui
si prin urmare ne uneste nemijlocit cu Dumnezeu. Si intrucat prin lucrarea
aceasta necreata lucram si noi, iata ca, avand noi aceasta lucrare in noi,
lucram nu numai cu lucrarea noastra naturala creata, ci si cu cea necreata,
dumnezeiasca, cu care lucreaza Dumnezeu insusi in noi, adica ne unim cu Dumnezeu
in aceeasi lucrare a Lui, ne indumnezeim prin lucrarea Lui, la inceput mai
putin, iar cu vremea tot mai mult.
237. Lucrarea aceasta prin care Duhul Sfant ne uneste
cu Hristos si lucreaza in noi, impreuna cu noi, la mantuirea noastra, nu are un
nume deosebit?
Are. Lucrarea aceasta se numeste harul dumnezeiesc. De aceea se spune ca ne
mantuim prin har, sau ne unim cu Dumnezeu prin har, sau ne indumnezeim, sau ne
facem dumnezei dupa har.
238. Harul este numai al Duhului Sfant, sau si al
celorlalalte persoane dumnezeiesti?
Lucrarea aceasta numita har e comuna tuturor celor trei persoane dumnezeiesti,
pornind ca orice lucrare din fiinta dumnezeiasca, care e a tuturor celor trei
persoane. De aceea e numit si har al lui Dumnezeu, sau mai ales al lui Hristos,
caci Hristos il trimite pe Duhul in noi. "Harul Domnului nostru Iisus Hristos...
sa fie cu voi cu toti" (II Cor. 13,14). Sau: "Har voua si pace de la Dumnezeu
Tatal si de la Domnul nostru Iisus Hristos" (Gal. 1,3). De aceea prin harul care
vine in noi, toate cele trei persoane dumnezeiesti se salasluiesc in noi. Dar
intrucat Duhul e Acela care leaga harul de noi, harul se numeste, cu deosebire,
harul Duhului sau chiar Duh, pentru ca usor poate fi numit cel care lucreaza in
locul lucrarii sale. Astfel, a avea cineva Duhul lui Hristos in sine (Rom. 8, 9)
inseamna a avea harul Duhului Sfant.
239. Este im singur har, sau sunt mai multe?
Harul Mantuitor este unul singur si el se da tuturor. Dar, dupa trebuinta sau
insusirea naturala a omului si dupa puterea lui de a primi, harul implineste, pe
langa lucrarea de mantuire, - sau tocmai intrucat o implineste pe aceea, - si
acea trebuinta a fiecaruia si sporeste insusirea pe care o are un om sau altul.
Harul e o bogatie nesfarsita de lumina si de putere dumnezeiasca, din care
primeste fiecare mant poate. Aceasta bogatie de raze ale aceluiasi izvor se
numeste dar sau daruri ale Duhului sau Duhuri, caci Duhul lucreaza, iar efectele
produse in om se numesc roade ale Duhului.
240. Care sunt harismele, darurile si roadele
Duhului?
Unele dintre daruri sunt cu totul deosebite si neobisnuite, dandu-se in cazuri
cu totul rare. De aceea le numim azi cu un cuvant aparte: harisme, desi cu acest
cuvant se numesc in limba greaca a Sfintelor Scripturi si darurile mai
obisnuite. Astfel de harisme. ea aceea a proorociei, a vindecarilor si altele,
erau dese mai ales la inceputul Bisericii, caci prin ele Dumnezeu ajuta la
raspandirea crestinismului. Cu deosebire, despre aceste harisme vorbeste Sf.
Apostol Pavel in 1 Corinteni, cap. 12.
Dintre darurile mai obisnuite, sunt pomenite mai ales sapte, dupa Isaia 11, 2:
duhul intelepciunii, duhul intelegerii, duhul sfatului, duhul puterii, duhul
cunostintei, duhul temerii de Dumnezeu si duhul bunei credinte.
Iar ca "roade ale Duhului" pomeneste Sf. Apostol Pavel urmatoarele: "dragostea,
bucuria, pacea, indelunga-rabdare, bunatatea, facerea de bine, credinta,
blandetea, infranarea poftelor" (Gal, 5, 22).
241. Afara de acestea, mai sunt si alte daruri si
roade ale Duhului Sfant?
Da. Darurile si roadele Sfantului Duh sunt asa de multe, ca nu se pot numara,
pentru ca bogatia Duhului e nesfarsita, iar trebuintele oamenilor, insusirile
lor naturale si masura in care pot primi pe Duhul Sfant se deosebesc de la ins
la ins. De aceea, unul si acelasi Duh Sfant sau har are nesfarsite lucrari. «Eu
sunt cuprins de spaima, zice Sf. Grigorie Teologul, cand ma gandesc la bogatia
numirilor: Duhul lui Dumnezeu, Duhul lui Hristos. Duhul infierii. El ne reface
in Botez si in inviere. El sufla unde vrea, El e izvorul luminii si al vietii.
El face din mine o biserica. El ma indumnezeieste, El ma desavarseste. El
premerge Botezul si El este cerut dupa Botez. Tot ce face Dumnezeu, El face. El
Se impartaseste in limbi de foc si inmulteste darurile. El face predicatori,
pastori, dascali»205 (Cuvantul 31, (Teolog. 5), 29, Migne, P.G" XXXVI, col. 159;
vezi si Sf. Grigorie de Nazianz, Cele cinci cuvantari despre Dumnezeu, trad. din
greceste de Pr. Gh. Tilea si Nicolae I. Barbu, Bucuresti, 1947, p. 85 si 86).
Iar Sf. Vasile zice: «El e total prezent in fiecare si peste tot.
Impartasin-du-Se, El nu sufera impartire. Cand ne impartasim din El, El nu
inceteaza a ramane intreg. Ca o raza de soare, care produce bucurie tuturor in
asa fel incat fiecare crede ca el singur profita de ea, in vreme ce aceasta raza
lumineaza pamantul si marea si strabate cerul, tot asa Duhul Se afla in fiecare
din aceia care-L primesc, ca si cand nu S-ar impartasi decat aceluia singur, si
cu toate acestea El revarsa peste toti harul intreg, de care se bucura toti si
se impartasesc dupa masura si capacitatile lor, caci pentru posibilitatile
Duhului nu e masura»206 (Cartea despre Duhul Sfant, IX, 22, Migne, P. G., XXXII,
col. 108).
Ca darurile sunt nenumarate, dar toate sunt din acelasi har, o spune insa mai
ales Sf. Apostol Pavel. El zice ca: "Darurile sunt de multe feluri", dar toate
"dupa harul care ne este dat noua" si insira o seama dintre ele, punand intai
darul deosebit (harisma) al proorociei, apoi multe daruri din cele mai
obisnuite, numite de el tot harisme: "Dar avem felurite daruri, dupa harul ce ni
s-a dat. Daca avem proorocie, sa proorocim dupa masura credintei; daca avem
slujba, sa staruim in slujba; daca unul invata, sa se sarguiasca in invatatura;
daca indeamna, sa fie la indemnare; daca imparte altora, sa imparta cu fireasca
nevinovatie; daca sta in frunte, sa fie cu tragere de inima; daca miluieste, sa
miluiasca cu voie buna" (Rom. 12, 6-9).
Iar despre roadele Duhului, tot Sf. Apostol Pavel spune: "Roada Duhului este
intru orice bunatate, dreptate si adevar" (Efes. 5, 9).
242. Daca harul e o lucrare necreata a lui Dumnezeu
in sufletul nostru si daca prin el insusi Duhul Sfant lucreaza in noi mantuirea,
oare s-ar putea mantui omul si fara de har?
Nu, omul nu se poate mantui fara de har (Efes. 2, 8; Ioan 15, 5). Harul ii este
de trebuinta omului chiar de la inceput (Ioan 3,5). Harul pune inceputul
mantuirii in om, si nu omul prin staruintele sale. Aceasta inseamna ca harul ii
vine in dar (Rom. 3, 24), nu pentru oarecare fapte ale sale. inainte de a veni
harul, omul nu poate face fapte prin care sa se mantuiasca, sau macar sa
induplece pe Dumnezeu sa-i dea harul prin care sa se mantuiasca. Omul poate face
anumite fapte bune, dar nu le face asa de statornic si dintr-un cuget asa de
curat, incat sa se sfinteasca prin ele si sa se mantuiasca. Omul are libertatea
de a face binele si cata vreme e in robia pacatului stramosesc, dar aceasta e o
libertate slabita. Ea e marita tocmai de harul care vine la inceput fara nici un
merit al omului.
Dar harul nu e de trebuinta numai la inceputul mantuirii omului, ci si dupa
aceea, tot timpul. Omul nu se poate intari niciodata in bine in asa fel ca sa nu
mai aiba pe urma trebuinta de har. Binele statornic si curatia deplina a omului
sunt un rod nu numai al omului, ci si al harului, nu numai al unuia sau al
altuia. Daca mantuirea si sfintirea omului inseamna unirea lui cu Dumnezeu prin
har, se intelege ca pierderea harului inseamna pierderea mantuirii. Sf. Apostol
Pavel zice: "Deci, fratilor, intariti-va in Domnul si intrn, puterea tariei Lui.
imbracati-va cu toate armele lui Dumnezeu, ca sa puteti sta impotriva
uneltirilor diavolului" (Efes. 6, 10-11).
243. Dar daca harul ne e totdeauna de neaparata
trebuinta pentru mantuire si daca mantuirea e un dar al lui Dumnezeu dat prin
har, mai avem si noi vreo parte la lucrarea mantuirii noastre?
Da, avem si noi o parte. Desi harul e de neaparata trebuinta pentru mantuirea
noastra, totusi el nu ne poate mantui singur. Noi nu suntem niste busteni, sau
niste pietre cu care face Dumnezeu ce voieste. Daca harul ar lucra singur, ar
insemna ca ne duce fara voie la mantuire. In acest caz, daca unii nu se
mantuiesc, aceasta n-ar fi din pricina lor, ci a harului care nu-i sileste.
Aceasta e insa o invatatura a calvinilor numita predestinatie (mai inainte
randuire). Dupa aceasta invatatura, Dumnezeu a hotarat din veci sa mantuiasca pe
unii oameni si sa-i piarda pe altii, dupa cum ii place Lui, nu dupa cum vor
lucra ei in chip liber cu harul. Celor pe care a hotarat sa-i mantuiasca le da
harul, care-i sileste sa lucreze dupa voia Lui, celorlalti nu li-l da.
244. Dar invatatura Bisericii noastre care este?
Invatatura Bisericii noastre este ca harul e daruit tuturor, caci: "Dumnezeu
voieste ca toti oamenii sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina" (I
Tim. 2, 4). Dar harul nu sileste pe nimeni. Oamenii au libertatea sa-l primeasca
si sa conlucreze cu el, sau sa-l respinga. Cei dintai se mantuiesc, cei din urma
nu. "Iata, stau la usa si bat; de va auzi cineva glasul Meu si va deschide usa,
voi intra la el si voi cina cu el si el cu Mine", citim in Apocalipsa (3, 20).
Astfel, desi oamenii nu se pot mantui singuri, ci prin har, totusi atarna si de
libertatea lor ca sa lase sa patrunda harul in ei, sau nu, si sa se mantuiasca
sau nu. De aceea "multi sunt chemati, dar putini alesi" (Matei 20, 16). Deci
Dumnezeu voieste mantuirea tuturor oamenilor. El lucreaza insa dupa dreptate, nu
dupa bunul plac. El ii mantuieste sau osandeste pe oameni dupa faptele lor.
245. Dar Dumnezeu nu stie din veci pe cei ce se vor
mantui si pe cei ce se vor pierde? Daca-i asa, cei pe care-i stie ca se vor
pierde cum s-ar mai putea mantui, si cei pe care-i stie ca se vor mantui cum s-ar
mai putea pierde?
Dumnezeu ii stie, desigur, din veci pe unii ca se vor mantui si pe altii ca se
vor pierde. Si fiindca stiinta Lui e neinselatoare, cei pe care-i stie ca se vor
mantui, se vor mantui negresit; iar cei pe care-i stie ca se vor pierde, se vor
pierde cu siguranta. De aceea, se poate spune ca unii au fost din veci randuiti
de Dumnezeu la mantuire, iar altii la pierzare. Dar aceasta n-a facut-o Dumnezeu
pentru ca asa I-a placut Lui, ci pentru ca a vazut de mai inainte ca cei dintai
vor primi harul si vor conlucra cu El, iar cei din urma nu. Deci de oameni
atarna ca Dumnezeu i-a randuit pe unii din veci spre mantuire, iar pe altii spre
pierzare, nu de buna placere a Lui. Vederea de mai inainte a lui Dumnezeu nu
inraureste libertatea oamenilor. Dumnezeu vede mai inainte cum vor lucra oamenii,
fara ca sa-i sileasca sa lucreze intr-un fel sau altul, asa cum un medic vede
mai inainte cum va merge o boala, fara ca sa produca el boala aceea. Mai
inainte-randuirea lui Dumnezeu atarna de mai inainte-stiinta Lui despre
hotararea libera a oamenilor:,, Caci pe cei pe care i-a cunoscut mai inainte,
mai inainte i-a si hotarat sa fie asemenea chipului Fiului Sau" (Rom. 8,29).
246. Daca harul face inceputul mantuirii, si nu
libertatea omului, si daca de-abia dupa ce bate harul la usa sufletului se poate
hotari omul pentru har, nu cumva harul inraureste libertatea sa-l primeasca? Si
aceasta nu e un fel de sila din partea harului asupra libertatii?
Nu e nici o sila. Caci daca ar fi sila, orice om s-ar hotari pentru primirea
harului, pentru ca harul bate deopotriva la usa tuturor. E drept ca numai harul
da putere libertatii sa se hotarasca pentru primirea lui. Harul da o prima
intarire libertatii, care era slabita de pacat. Dar totusi, aceasta intarire nu
inseamna o silire a libertatii. Libertatea nu a fost pusa, prin aceasta intarire,
sub un jug strain, ci ea a capatat un prim ajutor de a deveni iarasi adevarata
libertate, cum a fost inainte de pacat. Harul si libertatea, dupa invatatura
ortodoxa, nu sunt doua lucruri asa de contrarii, ca dupa invatatura Bisericii
Romano - Catolice, care pretinde ca libertatea nu trebuie sa fie stingherita de
har; sau ca dupa invatatura protestanta, care subjuga pe om cu totul harului,
socotind ca omul, prin caderea lui Adam, a devenit cu totul rob pacatului, a
pierdut cu totul libertatea si nu si-o mai poate castiga nici prin har, devenind
acum un rob al harului. Dupa invatatura ortodoxa, intre har si libertate este o
inrudire, ca intre medicament si sanatate, sau ca intre aer si plaman. Asa se
face ca dupa ce a primit harul, pe masura ce sporeste in har, omul se intareste
in libertate si deci harul lucreaza tot mai mult in el, nu lucreaza numai harul
singur, ci si omul cu libertatea lui. Astfel, viata omului renascut in Hristos
se datoreaza si harului, dar si libertatii omului. De aceea, uneori, Sfanta
Scriptura vorbeste ca si cum harul ar face totul in om: "Caci Dumnezeu este Cel
Care lucreaza in voi si ca sa voiti, si ca sa savarsiti, dupa a Lui bunavointa"
(Filip. 2, 13); alteori el da indemnuri omului ca si cum totul ar atarna de el.
Chiar inainte de cuvintele de mai sus, Sf. Apostol Pavel zice: "Cu frica si cu
cutremur lucrati mantuirea voastra" (Filip. 2, 12). Harul este cel ce intareste,
dar noi trebuie sa avem grija de harul din noi:
"Nu fi nepasator fata de harul ce este intru tine", spune Sf. Apostol Pavel lui
Timotei (I Tim. 4, 14), sau: "Duhul sa nu-L stingeti" (I Tes. 5, 19).
In Epistola catre Romani (12, 9-21), acelasi Apostol le da credinciosilor o
seama de indemnuri cum sa se poarte. Dar cu putin inainte (Rom. 12, 6) spune ca
toate cele ce urmeaza sunt daruri ale Duhului. Iar cand le spune galatenilor sa
umble intru Duhul (Gal. 5, 25), sau efesenilor ca sunt intru lumina (Efes. 5,
8-9), se intelege ca e vorba si de har si de stradania lor libera. Tot asa
trebuie sa se inteleaga si cuvintele acestea catre Timotei: "Deci tu, fiul meu,
intareste-te in harul care e in Hristos Iisus" (II Tim. 2, 1). Din Parintii si
Scriitorii Bisericii, dam urmatoarele cuvinte ale lui Teodoret, care arata ca
fara vointa nu ne putem mantui, dar si ca vointa, fara har, nu poate face nici
un bine. Talcuind cuvintele de la Filipeni (1, 30), Teodoret zice: «A numit
credinta si lupta daruri ale lui Dumnezeu, aratand astfel ca nu are in vedere
vointa singura, care dezbracata de har nu poate infaptui nici un bine. Caci
ambele trebuie: si vointa noastra, si ajutorul dumnezeiesc; nici harul Duhului
nu ajunge celor ce n-au bunavointa, nici vointa, lipsita de aceasta putere, nu
poate aduna bogatia"207 (Fer. Teodoret, Comentar la Filipeni, Migne, P. G.,
LXXXII, col. 568)