DRAGOSTEA CRESTINA

1. Dupa credinta si nadejde, care este cea de a treia virtute teologica?
Dupa ce am aflat ce este credinta si nadejdea, trebuie sa stim ca pentru dobandirea mantuirii si fericirii vesnice, credinciosul, pe langa credinta si nadejde, are neaparata trebuinta si de dragoste, care este a treia si cea mai mare virtute teologica.
Prin credinta, credinciosul primeste si-si insuseste adevarurile mantuitoare descoperite de Dumnezeu si propovaduite de sfanta noastra Biserica Ortodoxa; prin nadejde asteapta cu deplina incredere ca Dumnezeu sa aduca la indeplinire tot ce i-a fagaduit pentru mantuirea sa; prin dragoste insa el intra in cea mai stransa comuniune de viata cu Dumnezeu. il imbratiseaza cu toate puterile sufletului sau si-I implineste voia Sa cea atotsfanta, precum citim in Sfanta Scriptura: "Dumnezeu este iubire si cel ce ramane in iubire ramane in Dumnezeu si Dumnezeu ramane in el" (I Ioan 4, 16).

2. Ce este dragostea?
In inteles larg, dragostea este nazuinta omului spre tot ce este bun si frumos sau vrednic de dorit.
Aceasta nazuinta este sadita de insusi Dumnezeu in firea omului, la creare, si de aceea se numeste dragoste fireasca.
In temeiul acestei nazuinte, omul tinde din fire spre Dumnezeu, Creatorul si Sustinatorul sau, socotindu-L bunul sau cel mai mare.
Dar cum, prin pacatul stramosesc, firea omului a fost slabita in puterile ei, numai cu dragostea fireasca omul nu poate lucra nimic pentru mantuirea sa, caci spune Mantuitorul: "fara Mine nu puteti face nimic" (Ioan 15, 5).
De aceea, pentru mantuirea sa, crestinul are neaparata trebuinta de dragoste care sa lucreze cu putere de sus, adica de dragostea supra-fireasca, de dragostea crestina sau de dragostea ca virtute teologica.

3. Ce este dragostea crestina?
Dragostea crestina este puterea dumnezeiasca revarsata prin Sfanta Taina a Botezului in sufletul crestinului, prin care acesta are nazuinta adanca si curata catre Dumnezeu, bunul sau cel mai inalt, doreste din toate puterile sufletului unirea cu El si are vointa hotarata de a implini voia Lui atotsfanta, jertfind, in caz de nevoie, orice bun pamantesc.
Dragostea crestina este de la Dumnezeu (I Ioan 4, 7) si este data omului in dar, precum spune Sfantul Apostol Pavel: "Iubirea lui Dumnezeu s-a varsat in inimile noastre, prin Duhul Sfant, Cel daruit noua," (Rom. 5, 5).
Dragostea este cea mai mare virtute, am putea spune chiar: izvorul si sufletul tuturor virtutilor crestine, fiindca toate celelalte virtuti traiesc cu adevarat si rodesc binefacator in viata crestinului numai cand sunt luminate si incalzite de dogoarea arzatoare a dragostei. Adevarul acesta il arata atat de minunat Sfantul Apostol Pavel in acel pe drept numit "imn al dragostei crestine", pe care-l gasim in capitolul al 13-lea din Epistola I-a catre Corinteni:
"De as grai in limbile oamenilor si ale ingerilor, iar dragoste nu am, facutu-m-am arama sunatoare si chimval rasunator. Si de as avea darul proorociei si toate tainele le-as cunoaste, si orice stiinta, si de as avea atata credinta incat sa mut si muntii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Si de as imparti toata avutia mea si de as da trupul meu ca sa fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseste... Si acum raman acestea trei: credinta, nadejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea" (I Cor. 13, 1-3, 13).
Deci dragostea este mai presus de toata stiinta si cunostinta, este mai mare chiar decat celelalte doua virtuti teologice: credinta si nadejdea.
Fara puterea dragostei, credinta slabeste, caci credinta "este lucratoare prin dragoste" (Gal. 5, 6), iar nadejdea se ofileste si scade mereu.

4. Prin ce este dragostea mai mare decat celelalte virtuti?
Dragostea este mai mare decat celelalte virtuti: 1) prin izvorul ei, care este Dumnezeu. Caci Dumnezeu fiind El insusi "iubire" (I Ioan 4, 8), din nemarginita dragoste a creat lumea cu toate fapturile din ea si astfel iubirea s-a aratat mai intai in lume si salasluieste in sufletul omului de la inceput; 2) prin roadele si puterea ei, caci "iubirea este implinirea legii" (Rom. 13,10); si 3) prin durata ei. Credinta si nadejdea lucreaza numai in viata pamanteasca. In viata de dupa moarte ele vor fi implinite, caci crestinul nu va mai avea nevoie sa creada in Dumnezeu, pentru ca il va vedea, nici sa nadajduiasca in El, pentru ca il va avea. Dragostea insa ramane si atunci; ea "nu piere niciodata" (I Cor. 13, 8), este vesnica, fiindca insusi Dumnezeu cel vesnic este iubire.

5. Catre cine trebuie sa se indrepte dragostea crestinului?
Dragostea crestinului trebuie sa se indrepte intai catre Dumnezeu, catre poruncile si legile Sale; apoi catre aproapele si, in fine, catre sine insusi, caci aceasta este porunca Mantuitorului: "Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau cu toata inima ta, cu tot sufletul tau si cu tot cugetul tau. Aceasta este marea si intaia porunca. Iar a dona, la fel ca aceasta: Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti" (Matei 22, 37-39).

6. Pentru ce crestinul trebuie sa iubeasca pe Dumnezeu?
Crestinul trebuie sa iubeasca pe Dumnezeu, fiindca Dumnezeu l-a iubit mai intai pe el (I Ioan 4,19) si fiindca Dumnezeu este Creatorul, Sustinatorul, Rascumparatorul si Binefacatorul sau cel mai mare. Pentru toate binefacerile pe care le da, Dumnezeu nu cere in schimb decat dragoste617 (Nicolae Cabasila, Despre viata in Hristos, trad. de T. Bodogae, Sibiu, 1946, p. 64).

7. Ce inseamna a iubi pe Dumnezeu cu toata inima, cu tot sufletul si cu tot cugetul?
Aceasta inseamna ca crestinul trebuie sa-I inchine lui Dumnezeu toate gandurile, toate simtirile, doririle si voirile sale, «sa se mute cu toate puterile sufletului in Dumnezeu»618 (Idem, p. 199) si in intreaga sa viata sa se osteneasca a-I implini voia, cu statornicie si bucurie. Caci ce este mai frumos si mai dulce decat a iubi pe Dumnezeu, Care este vesnica frumusete, vesnica bunatate, vesnica dragostei Psalmistul spune: "Gustati si vedeti ca bun este Domnul" (Ps. 33, 8).

8. Pentru ce crestinul trebuie sa iubeasca pe aproapele sau?
Crestinul trebuie sa iubeasca, apoi, pe aproapele sau, care este orice om, ca pe sine insusi, fiindca toti oamenii sunt facuti dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu si sunt frati intre ei, deopotriva iubiti de Dumnezeu, Care pentru mantuirea lor Si-a jertfit pe Unicul Sau Fiu, pe Domnul nostru Iisus Hristos.

9. Cum trebuie sa fie adevarata dragoste crestina?
Adevarata dragoste crestina trebuie sa fie: 1) Fzascd, nu din teama de pedeapsa, nici pentru un folos oarecare; ci precum fiul isi iubeste parintele sau, asa sa iubeasca si crestinul pe Dumnezeu, Care este Parintele Ceresc al tuturor (I Ioan 3, 1); 2) Deplina, adica sa cuprinda, cum s-a spus, toate puterile sufletului, incat tot ceea ce facem sa fie spre slava lui Dumnezeu. "De aceea, ori de mancati, ori de beti, ori altceva de faceti, toate spre slava lui Dumnezeu sa le faceti" (I Cor. 10, 31); 3) Puternica si statornica, mergand chiar pana la moarte. Caci daca Dumnezeu, din dragoste fata de oameni, Si-a jertfit pe Unicul Sau Fiu pentru mantuirea lor, apoi si dragostea acestora fata de Dumnezeu trebuie sa fie fara de margini si sa nu se schimbe niciodata. Sfantul Apostol Pavel spune: "Cine ne va desparti pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau stramtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de imbracaminte, sau primejdia, sau sabia? Precum este scris: "Pentru Tine suntem omorati toata ziua; socotiti am fost ca niste oi de junghiere". Dar in toate acestea suntem mai mult decat biruitori, prin Acela Care ne-a iubit. Caci sunt incredintat ca nici moartea, nici viata, nici ingerii, nici stapanirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici inaltimea, nici adancul si nici o alta faptura nu va putea sa ne desparta de dragostea lui Dumnezeu, cea intru Hristos Iisus, Domnul nostru" (Rom. 8, 35-39); 4) Vie si lucratoare, adica sa patrunda cu adevarat cugetul si voia crestinului si sa se arate prin fapte de binefacere fata de cei din jurul sau. Citim in Sfanta Scriptura: "Sa nu iubim cu vorba, numai din gura, ci cu fapta si cu adevarul" (I Ioan 3, 18); si "De Ma iubiti, paziti poruncile Mele" (Ioan 14, 15) - spune Mantuitorul. Inzestrata cu astfel de insusiri, de buna seama, dragostea produce roadele cele mai de pret pentru sufletul si viata credinciosului.

10. Care sunt roadele dragostei?
Roadele cele mai de seama ale dragostei sunt:
1) Ascultarea de poruncile lui Dumnezeu: "Cel ce are poruncile Mele si le pazeste, acela este care Ma iubeste" (Ioan 14, 21) - spune Mantuitorul.
2) Ferirea de pacat: "Nu este nici un pacat, spune Sfantul Ioan Gura de Aur, in talmacirea Epistolei 1 catre Tesaloniceni, pe care, intocmai ca focul, sa nu-l arda puterea cea mare a dragostei. Mai usor poate rezista o uscatura nebagata in seama, decat pacatul, la puterea dragostei"619 (Sfantul Ioan Gura de Aur, La Epistola 1 catre Tesaloniceni, c. III, Migne, P. G., LXU, col. 420).
3) Cine iubeste pe Dumnezeu este ascultat in rugaciunile sale si se bucura de bunatatea Lui: "Cele ce ochiul n-a vazut si urechea n-a auzit si la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gatit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El" (I Cor. 2, 9).
4) Linistea sufleteasca, rabdarea in vreme de incercare, iertarea, blandetea, pacea si bunavoirea intre oameni, caci: "Dragostea indelung rabda; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieste, nu se lauda, nu se trufeste. Dragostea nu se poarta cu necuviinta, nu cauta ale sale, nu se aprinde de manie, nu gandeste raul. Nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar. Toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda" (I Cor. 13, 4-7).
5) Odrasleste mantuirea sufletului: "Iata, un invatator de lege s-a ridicat, ispitindu-L si zicand: invatatorule, ce sa fac ca sa mostenesc viata de veci? Iar Iisus a zis catre el: Ce este scris in Lege? Cum citesti? Iar el, raspunzand a zis: Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta si din tot sufletul tau si din toata puterea ta si din tot cugetul tau, iar pe aproapele tau ca pe tine insuti. Iar El i-a zis: Drept ai raspuns; fa aceasta si vei trai" (Luca 10, 25-28).
Pentru astfel de roade, dragostea crestina este cu adevarat "legatura desavarsirii" (Col. 3, 14) si "implinirea legii" (Rom. 13, 10).
Vazand deci insemnatatea covarsitoare a dragostei, crestinul trebuie sa-si dea silinta sa o pastreze, sa o intareasca in sufletul sau si sa o sporeasca in viata sa.
De buna seama, aceasta se face intai prin lucrarea harului dumnezeiesc, dupa cuvantul Mantuitorului: "Fara Mine, nu puteti face nimic" (Ioan 15, 5). Dar crestinul are si el datoria sa lucreze si sa se foloseasca de toate mijloacele care pot inmulti dragostea.

11. Care sunt mijloacele cele mai de seama prin care crestinul isi poate intari si inmulti dragostea?
Acestea sunt:
1) Cugetarea asupra dragostei nemarginite a lui Dumnezeu fata de lume, pentru mantuirea careia Si-a jertfit pe Unicul Sau Fiu;
2) Cunoasterea cat mai temeinica a invataturii crestine;
3) Rugaciunea staruitoare si fierbinte catre Dumnezeu;
4) Impartasirea cu Sfintele Taine;
5) Ravna de a implini voia lui Dumnezeu si a se feri de pacat;,
6) Cunoasterea si urmarea vietii Mantuitorului, Care prin viata Sa pamanteasca a dat cea mai mareata pilda de dragoste;,
7) Lupta impotriva iubirii semete de sine si impotriva alipirii patimase de bunurile pamantesti;
8) Facerea de bine fata de aproapele.

12. Care sunt pacatele impotriva dragostei crestine?
In inteles mai larg, fiecare pacat este indreptat impotriva dragostei, fiindca aceasta virtute este temelia vietii crestine si porunca cea mai de seama pentru crestin.
Dar intrucat dragostea este si o virtute deosebita, sunt si pacate indreptate direct impotriva ei. Acestea sunt: 1) Ura fata de Dumnezeu, adica impotrivirea cu dusmanie fata de invatatura Sa si fata de randuielile bisericesti, socotindu-L pe El razbunatorul nedrept al faradelegilor si urzitorul nenorocirilor (Ioan 15, 18); 2) impietrirea inimii fata de primirea mijloacelor puse la indemana crestinului pentru mantuirea sa; 3) Pizma fata de aproapele care staruie in ascultarea de poruncile lui Dumnezeu; 4) Fatarnicia, prin care cineva se arata ca iubeste pe Dumnezeu, dar numai cu vorba, nu si cu inima si fapta; 5) Iubirea de sine peste masura (egoismul), din care se nasc multe alte pacate; 6) Alipirea patimasa de bunurile pamantesti: "Ca radacina tuturor relelor este iubirea de argint" (I Tim. 6, 10).

LEGEA MORALA

13. Ce trebuie sa cunoasca credinciosul pentru a putea savarsi fapte bune, dupa voia lui Dumnezeu?
Vorbind despre dragostea crestina, am spus ca ea trebuie sa se arate indeosebi prin fapte bune. Savarsirea faptelor bune inseamna insa implinirea voii lui Dumnezeu. Astfel, pentru a savarsi fapte bune, omul trebuie sa cunoasca voia lui Dumnezeu. Iar voia lui Dumnezeu o poate cunoaste prin legi.

14. De cate feluri sunt legile?
Legile sunt, dupa izvorul lor, de doua feluri:
1) Legi dumnezeiesti si 2) Legi omenesti.
Legile dumnezeiesti cuprind: 1) Legea vesnica; 2) Legea morala fireasca si 3) Legea morala pozitiva, data omului prin descoperirea dumnezeiasca a Vechiului Testament si a Noului Testament.
Legile omenesti cuprind: 1) legi bisericesti si 2) legi civile. Sa vedem, pe scurt, ce sunt aceste legi.
Legea vesnica
Dumnezeu a creat lumea dupa un plan pe care El, ca fiinta vesnica, l-a intocmit din veci si-l indeplineste in timp prin Pronia Sa, intr-o ordine stabilita de El de asemenea din veci (ordinea universala). Potrivit acestui plan, fapturile se indreapta in chip natural catre Creatorul lor.
Planul sau ordinea aceasta, izvorata din veci din nemarginita intelepciune si voie dumnezeiasca, dupa care se conduc toate creaturile spre indeplinirea scopului dat lor, se numeste legea vesnica sau eterna. Despre ea se spune in Sfanta Scriptura: "Eu am fost din veac intemeiata, de la inceput, inainte de a se fi facut pamantul" (Pilde 8, 23).

15. Cum este legea vesnica?
Legea vesnica este: 1) de neaparata trebuinta, fiindca Dumnezeu, Care este Fiinta desavarsita, nu poate sa creeze fapturile si sa le dea si un scop fara sa le randuiasca pe toate spre indeplinirea acelui scop; 2) neschimbatoare, fiindca neschimbator este Dumnezeu in hotararile voii Sale; 3) universala, adica ea cuprinde toate fapturile, intreg universul.
Dupa credinta noastra, pe temeiul acestor insusiri, legea vesnica este izvorul tuturor legilor din univers: al celor fizice, pentru lumea materiala si pentru fapturile necuvantatoare, si al celor morale, pentru fapturile inzestrate cu judecata si voie libera.
Legile date pentru om se numesc legi morale, fiindca se indeplinesc cu voia personala a omului, adica cu cunostinta si libertate, pe cand legile fizice se indeplinesc de la sine.
Deci, voia lui Dumnezeu, cuprinsa in legea vesnica, se face cunoscuta prin legile fizice si prin legea morala, care este de doua feluri: fireasca si suprafireasca.

16. Ce este legea morala fireasca?
Dupa credinta crestina, legea morala fireasca este legea intiparita de Dumnezeu in inima omului odata cu crearea lui, si care poate fi descoperita prin lumina fireasca a mintii omenesti.

17. Ce foloase aduce omului legea morala fireasca?
In temeiul acestei legi, omul, din fire, poate deosebi binele de rau, virtutea de pacat, dreptatea de nedreptate, ceea ce trebuie facut de ceea ce nu trebuie facut. Poruncile ei se pot cuprinde in: a face binele si a evita raul.

18. Unde se vorbeste despre aceasta lege?
Despre aceasta lege se vorbeste limpede in izvoarele Descoperirii dumnezeiesti: Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie. Sfantul Apostol Pavel, scriind romanilor: "Cand paganii, care nu au lege, din fire fac ale legii, acestia, neavand lege, isi sunt loru-si lege, ceea ce arata fapta legii scrisa in inimile lor, prin marturia constiintei lor si prin judecatile lor, care ii invinovatesc sau ii apara" (Rom. 2, 14-15), ne spune limpede ca si oamenii care nu au lege scrisa de la Dumnezeu au totusi legea morala scrisa in inimile lor, de care ei, daca voiesc, asculta, iar daca nu voiesc, nu asculta. Cand asculta de ea, atunci marturia cugetului lor, dupa ce se cerceteaza pe sine, ii dezvinovateste, iar cand nu asculta, aceeasi marturie a cugetului ii invinovateste.
Despre legea morala fireasca vorbeste si Sfantul Ioan Gura de Aur, rand spune: "Dumnezeu a dat omului o constiinta si cunostinta neinvatata a binelui si a raului, asa ca noi nu mai trebuie sa invatam ca desfranarea este ceva rau si cumpatarea ceva bun; aceasta o stim de mai inainte, si anume de la inceput"620 (Sfantul Ioan Gura de Aur, Catre poporul antiohian, Cuv. 12, Migne, P. G., XLIX, col. 431).
Dupa credinta noastra, legea morala fireasca este sadita, deci, in insasi firea omului si lucreaza in fiecare om, oricine si oricum ar fi el, invatat ori neinvatat. La cunostinta ei omul ajunge indata ce incepe a gandi. Legea morala fireasca se poate intuneca prin pacate, dar ea nu se sterge niciodata cu totul din inima omului.
Izvorand din voia neschimbatoare a lui Dumnezeu, legea morala fireasca este si ea neschimbatoare. De ea omul trebuie sa tina seama neaparat, fiindca prin ea cunoaste mai intai voia lui Dumnezeu si fiindca ea ii arata ce este potrivit sau nepotrivit cu firea si cu vrednicia lui de cea mai inalta faptura pamanteasca.
Pentru aceasta toate legiuirile bisericesti tin seama de poruncile legii morale.

19. S-a pastrat legea fireasca in toata curatia ei?
Noi credem si marturisim ca legea morala fireasca nu s-a pastrat in toata curatia ei, asa cum a sadit-o Dumnezeu in inima omului, ci s-a intunecat prin pacat. Adica omul, in urma pacatului stramosesc traind o viata pacatoasa, nu mai auzea limpede glasul ei si se indepartase de ea. De aceea, Dumnezeu, in nemarginita Sa dragoste, voind indreptarea omului, i-a venit in ajutor, dandu-i pe calea Descoperirii dumnezeiesti legea din afara, legea pozitiva. Prin aceasta lege, Dumnezeu Si-a facut cunoscuta voia Sa in chip direct si amanuntit, ca indreptar pentru viata omului; i-a redesteptat omului constiinta adormita prin pacat, ca sa fie mai cu bagare de seama la savarsirea faptelor si totodata i-a sporit cunostintele despre felul cum trebuie sa traiasca si sa lucreze pentru infaptuirea scopului sau. Despre legea aceasta citim in Sfanta Scriptura: "Dupa ce Dumnezeu odinioara, in multe randuri si in multe chipuri, a vorbit parintilor nostri prin prooroci, in zilele acestea mai de pe urma ne-a grait voua, prin Fiul" (Evr. 1, 1-2).
Astfel, dupa timpul in care s-a dat si dupa deplinatatea ei, legea morala pozitiva - adica legea data omului prin Descoperirea dumnezeiasca - se imparte in legea Vechiului Testament si in legea Noului Testament.

20. Ce cuprinde legea Vechiului Testament?
Legea Vechiului Testament cuprinde porunci morale, ceremoniale si civile, date cu scopul de a intretine comuniunea dintre credincios si Dumnezeu si a pregati pe credinciosi pentru rascumpararea lor prin Hristos.
Poruncile ceremoniale, cultul religios al poporului evreu, care doar preinchipuiau lucrarea mantuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos, fiind - cum spune Sfanta Scriptura - numai "umbra bunurilor viitoare" (Evr. 10, 1), au incetat odata cu venirea Mantuitorului.
In privinta lor, Marturisirea de credinta a Bisericii Ortodoxe spune: "Dupa cum umbra se retrage cand soseste adevarul, tot asa au trecut si ele si crestinii nu au indatorirea sa le implineasca"621 (Marturisirea de credinta a Bisericii Ortodoxe, Partea a treia, raspuns la intrebarea 47, trad. de Alexandru Elian, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1981, p. 163).
Tot asa au incetat si poruncile civile, fiindca ele priveau numai buna ocarmuire a poporului evreu, al carui stat a fost distrus de poporul roman, la anul 70 dupa Hristos.
Au ramas insa poruncile morale, care formeaza partea cea mai insemnata a legii Vechiului Testament. Acestea au fost descoperite de Dumnezeu treptat, prin diferiti alesi ai Lui si indeosebi prin poruncile date lui Moise. De aceea, legea morala a Vechiului Testament se mai numeste si legea mozaica. Legea aceasta este cuprinsa pe scurt in cele 10 porunci dumnezeiesti - Decalogul - descoperite de Dumnezeu lui Moise, pe muntele Sinai (Iesire 20).
Poruncile au fost scrise de insusi Dumnezeu, pe doua table de piatra. Prima tabla cuprinde cele dintai patru porunci, despre datoriile catre Dumnezeu, iar a doua tabla cuprinde celelalte sase porunci, despre datoriile fata de aproapele.
Legea morala a Vechiului Testament incepe, deci, cu Dumnezeu si cu datoria de a-L iubi, si se incheie cu pofta rea a inimii si cu datoria de a nu o lasa sa prinda stapanire in om. Cu aceasta se spune ca toata plinirea legii pleaca din dragostea catre Dumnezeu, iar calcarea ei, din pofta rea a inimii care uita de Dumnezeu.
Decalogul este cea dintai lege scrisa a Vechiului Testament si, totodata, cea mai inalta lege morala data pana la Domnul nostru Iisus Hristos. Ea ramane valabila pentru toate timpurile, fiindca cele 10 porunci sunt poruncile legii firesti, pe care Dumnezeu le aduce la cunostinta credinciosilor intr-un chip mai limpede si mai hotarat.

21. Cele 10 porunci stau la temelia vietii morale a crestinului?
Da. De aceea, pentru a sti cum sa-si intocmeasca viata potrivit vointei lui Dumnezeu, pentru a-si castiga mantuirea, crestinul trebuie sa cunoasca si sa pazeasca cele 10 porunci.
Tanarului care intrebase pe Mantuitorul ce sa faca pentru ca sa dobandeasca viata de veci, Mantuitorul ii raspunde: "De vrei sa intri in viata, pazeste poruncile" (Matei 19, 17).
Intelegerea buna a celor 10 porunci se poate castiga, insa, numai privindu-le in lumina desavarsita a Noului Testament, adica in lumina legii morale evanghelice sau crestine.
De aceea, inainte de a trece la talcuirea celor 10 porunci, e nevoie sa cunoastem legea morala a Noului Testament.

22. Ce este legea morala a Noului Testament?
Ea este legea descoperita de Domnul nostru Iisus Hristos, prin care se aduce la cunostinta credinciosului, in chip desavarsit, voia lui Dumnezeu. Cu legea Noului Testament, Domnul nostru Iisus Hristos desavarseste legea Vechiului Testament, precum insusi spune: "N-am venit sa stric (legea), ci sa implinesc" (Matei 5, 17).
Legea Vechiului Testament era "sfanta si dreapta si buna" (Rom. 7, 12), dar numai "calauza spre Hristos" (Gal. 3, 24). Rostul ei era de a trezi in credincios constiinta starii de pacat si dorinta dupa mantuire. Ea a deschis ochii credinciosului ca sa vada mai limpede pacatul, sa cunoasca mai bine starea pacatoasa in care se afla si i-a facut mai vie dorinta dupa Mantuitorul, Care avea sa-l izbaveasca din starea atat de nefericita in care se gasea. Ea da deci cunostinta pacatului, dar nu si puterea de a-l birui si de a ne indrepta inaintea lui Dumnezeu. Citim in Sfanta Scriptura: "Din faptele Legii nici un om nu se va indrepta inaintea Lui, caci prin Lege vine cunostinta pacatului" (Rom. 3, 20). De aceea legea morala a Vechiului Testament avea nevoie de desavarsirea adusa de Mantuitorul, prin legea morala a Noului Testament (legea Evangheliei sau legea crestina).

23. In ce se cuprinde aceasta desavarsire?
Desavarsirea aceasta se cuprinde, pe scurt, in urmatoarele:
1) Legea Noului Testament, prin jertfa Mantuitorului de pe Cruce, a adus omenirii mantuirea, pe care legea Vechiului Testament numai a pregatit-o;
2) Sfintele Taine impartasesc harul dumnezeiesc, dand credinciosului puterea de a birui pacatul si de a implini toata legea morala, spre a-si dobandi mantuirea: "Evanghelia lui Hristos este putere a lui Dumnezeu spre mantuirea a tot celui ce crede" (Rom. 1, 16);
3) Se ridica peste ingustimea legii Vechiului Testament si cheama la mantuire toate popoarele pamantului: "Nu mai este iudeu, nici elin... pentru ca voi toti una sunteti intru Hristos Iisus" (Gal. 3, 28);
4) Aduce porunca dragostei celei mai desavarsite. Pe cand in legea Vechiului Testament dragostea era restransa numai la poporul iudeu, in legea Noului Testament dragostea cuprinde pe toti oamenii, fara nici un fel de deosebire: "Caci daca iubiti pe cei ce va iubesc, ce rasplata veti avea? Au nu fac si vamesii acelasi lucru? Si daca imbratisati numai pe fratii vostri, ce faceti mai mult? Au nu fac si neamurile acelasi lucru? Fiti dar voi desavarsiti precum si Tatal vostru Cel ceresc desavarsit este" (Matei 5, 46-48). Asemenea si Sfantul Apostol Pavel spune: "Nu te lasa biruit de rau, ci biruieste raul cu binele" (Rom. 12, 21);
5) Pe temelia dragostei, legea Noului Testament stabileste intre credincios si Dumnezeu legatura dintre fiu si parinte, inlaturand starea de frica ce stapanea in legea Vechiului Testament;
6) Legea Noului Testament cere ca aprecierea faptelor sa nu se faca dupa partea lor exterioara, ci si dupa gandul din care pornesc ele. Fapta buna sa nu fie fatarnica, ci sa izvorasca din inima curata. Intre gand si fapta sa fie cea mai deplina potrivire;
7) Legea Noului Testament desavarseste legea Vechiului Testament si prin sfaturile evanghelice, care aduc o stare mai inalta de viata crestineasca;
8) Legea Noului Testament este vesnica, fiindca Mantuitorul spune: "Cerul si pamantul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece" (Matei 24, 35).

24. Dar este oare cu putinta a implini o lege atat de desavarsita?
Da, caci spune Mantuitorul: "Luati jugul Meu asupra voastra si invatati-va de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima, si veti gasi odihna sufletelor voastre. Caci jugul Meu e bun si povara Mea este usoara" (Matei 11, 29-30). Sfintii au implinit legea, desi erau si ei oameni ca ceilalti, dar aveau inima curata si erau plini de dragoste fata de Dumnezeu. Numai pentru astfel de oameni pazirea legii morale este usoara, mai ales ca ajutorul lui Dumnezeu nu le lipseste. Aceasta nu inseamna insa ca pazirea legii nu cere osteneala, dar osteneala aceasta nu o simte cel ce este plin de dragoste fata de Dumnezeu. Dimpotriva, toata osteneala ii umple inima de bucurie.

25. Cum trebuie implinita legea lui Dumnezeu?
Legea lui Dumnezeu trebuie implinita in intregime, caci ea este una si toate poruncile ei sunt date de Dumnezeu. Credinciosul nu trebuie sa aleaga ce i se pare lui mai insemnat sau mai folositor din ea, caci atunci ar inlocui legea lui Dumnezeu cu o lege a sa. Sfanta Scriptura spune: "Cine va pazi toata legea, dar va gresi intr-o singura porunca, s-a facut vinovat fata de toate poruncile" (Iacov 2, 10). Pentru o singura vina, Moise a fost pedepsit sa nu intre in pamantul fagaduit. Pentru o singura minciuna, Anania si Safira au fost pedepsiti cu moartea (Fapte 5, 1-10).
Legea lui Dumnezeu trebuie, apoi, implinita necontenit, adica in toate imprejurarile vietii, fiindca numai asa isi dovedeste credinciosul dragostea sa puternica fata de Dumnezeu, binefacatorul sau cel mai mare.
Si, in sfarsit, ea trebuie implinita cu toata bucuria. Fapta, oricat de buna ar fi, daca e facuta impotriva inimii si cu carteala, nu are nici un pret.

26. Care e cuprinsul legii Noului Testament?
Cuprinsul ei, pe scurt, il arata tot Mantuitorul cand spune: "Sa iubesti pe Domnul Dumnezeu tau cu toata inima ta, cu tot sufletul tau si cu tot cugetul tau. Aceasta este marea si intaia porunca. Iar a doua, la fel ca aceasta: Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti. in aceste doua porunci se cuprind toata Legea si proorocii" (Matei 22, 37-40).
Acelasi lucru il spune Mantuitorul si cu alte cuvinte: "Toate cate voiti sa va faca voua oamenii, asemenea si voi faceti lor, ca aceasta este Legea si proorocii" (Matei 7, 12). "Aceasta este porunca Mea: Sa va iubiti unul pe altul, precum v-am iubit Eu" (Ioan 15, 12); "Porunca noua dau voua: Sa va iubiti unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, asa si voi sa va iubiti unul pe altul" (Ioan 13, 34); "Cel ce are poruncile Mele si le pazeste, acela este care Ma iubeste; iar cel ce Ma iubeste pe Mine va fi iubit de Tatal Meu si-l voi iubi si Eu si Ma voi arata lui" (Ioan 14, 21).
Deci legea Noului Testament sau legea crestina e cuprinsa in porunca dragostei. Dragostea de Dumnezeu, aratata prin dragostea de aproapele, aceasta cere Mantuitorul prin legea Noului Testament, spre a se implini voia lui Dumnezeu. De aceea, cu drept cuvant, crestinismul este numit religia dragostei.

27. Porunca dragostei nu o gasim si in legea Vechiului Testament?
Porunca dragostei o gasim si in legea Vechiului Testament (Deut. 6, 5; Lev. 19, 18), data chiar cu aceleasi cuvinte ca in legea Noului Testament. Totusi, in Noul Testament porunca aceasta este noua prin duhul si viata ce se cuprind in ea. Caci dragostea ceruta de Mantuitorul trebuie sa fie curata si jertfelnica fata de fiecare om, chiar si fata de necunoscuti, dupa pilda dragostei aratate de El fata de oameni (Ioan 15, 13). Cu dragostea aceasta crestinul trebuie sa dezradacineze din sufletul sau orice urma de manie si de ura fata de semenul sau si sa rasplateasca raul cu binele (Rom. 12, 21).

28. Ce sunt legile omenesti despre care s-a vorbit mai inainte?
Am vorbit pana acum despre legile morale dumnezeiesti, adica despre legile prin care Dumnezeu Si-a facut in chip direct cunoscuta voia Sa omului, ca indreptar pentru cugetele si faptele lui.
Dar Dumnezeu Si-a facut cunoscuta voia Sa omului si in chip indirect, si anume prin legile omenesti, care se impart in: bisericesti si civile.

29. Ce sunt legile bisericesti?
Sunt legile date de Biserica, in virtutea puterii primite de la intemeietorul ei de a calauzi pe credinciosi in numele Sau si a-i indatora la ascultare (Matei 10, 40; Luca 10, 16; Ioan 13, 20).
Legile bisericesti sunt alcatuite pe temeiul legii descoperite de Dumnezeu si nu cer nici mai mult decat ea, nici ceva deosebit de ea. Rostul lor este de a talcui invataturile Mantuitorului, a indemna la ascultare si la pazirea poruncilor dumnezeiesti. De aceea, de buna seama, fiecare crestin este indatorat sa asculte de ele.
Biserica noastra, folosindu-se de dreptul primit de la Mantuitorul, a dat astfel de legi, dintre care cele mai insemnate sunt canoanele si cele noua porunci bisericesti.

30. Ce sunt canoanele?
Canoanele sunt legi date de sinoadele ecumenice ale Bisericii si de sinoadele particulare ale ei, dar intarite de cele ecumenice. Pe temeiul invataturii Mantuitorului si a Sfintilor Sai Apostoli, canoanele statornicesc felul de organizare si conducere a Bisericii, precum si drepturile si indatoririle membrilor ei: clerici, monahi si credinciosi.

DESPRE PORUNCILE BISERICESTI

31. Cum se numesc poruncile privitoare la indatoririle credinciosilor fata de Biserica si cate sunt?
Se numesc porunci bisericesti si sunt noua.

32. Care este intaia porunca bisericeasca?
Sa ascultam cu evlavie Sfanta Liturghie in fiecare duminica si sarbatoare.

33. Ce invata aceasta porunca?
Aceasta porunca talcuieste porunca a patra dumnezeiasca, aratand felul in care sunt datori crestinii sa praznuiasca zilele de sarbatoare. Ea cere crestinului sa se roage lui Dumnezeu, precum spune Sfantul Apostol Pavel: "Rugati-va neincetat" (I Tes. 5,17), fiindca rugaciunea este mijlocul cel mai potrivit de a infatisa inaintea lui Dumnezeu gandurile si simtamintele religioase, de a-I multumi pentru binefacerile primite si a-I cere ajutorul pentru diferitele trebuinte cinstite ale vietii. Rugaciunea sa fie facuta cu infrangerea inimii si cu smerenie, caci "Inima infranta si smerita Dumnezeu nu o va urgisi" (Ps. 50, 18). Fara smerenie nu este cu putinta adevarata credinta crestina, iar fara credinta nu este cu putinta a placea lui Dumnezeu.
Porunca aceasta il indatoreaza pe crestin la rugaciune zilnica, iar in zilele de sarbatoare, sa ia parte la sfintele slujbe randuite de Sfanta noastra Biserica Ortodoxa.

34. Care este a doua porunca bisericeasca?
Sa tinem toate posturile de peste an.

35. Ce invata aceasta porunca?
Porunca postului o gasim in Sfanta Scriptura. Timpul pentru indeplinirea acestei indatoriri il hotaraste insa Biserica, prin porunca aceasta. Postul este mijloc potrivit pentru infranarea poftelor rele, pentru biruirea ispitelor si pacatelor, precum si pentru staruirea in rugaciunea curata. Folosul postului este propasirea in virtute.

36. Care este a treia porunca bisericeasca?
Sa cinstim pe slujitorii bisericesti.

37. Ce invata aceasta porunca?
Aceasta porunca invata ca e de datoria crestinului a da cinstire celor ce fac parte din starea preoteasca, deoarece acestia sunt slujitori ai sfintelor altare, propovaduitori ai cuvantului dumnezeiesc si rugatori catre Dumnezeu. Indeosebi se cuvine aceasta cinstire duhovnicului, care-l povatuieste pe crestin in scaunul Sfintei Marturisiri si care, cu puterea primita de la Dumnezeu, ii da dezlegare de pacate.
Sfantul Apostol Pavel spune: "Va mai rugam, fratilor, sa cinstiti pe cei ce se ostenesc intre voi, care sunt mai-marii vostri in Domnul si va povatuiesc; si pentru lucrarea lor, sa-i socotiti pe ei vrednici de dragoste prisositoare" (I Tes. 5, 12-13) si "Ascultati pe mai-marii vostri si va supuneti lor, fiindca ei privegheaza pentru sufletele voastre, avand sa dea de ele seama, ca sa faca aceasta cu bucurie, si nu suspinand" (Evr. 13,17). "Preotii, care isi tin bine dregatoria, sa se invredniceasca de indoita cinste, mai ales cei care se ostenesc cu cuvantul si cu invatatura" (I Tim. 5, 17).

38. Care este a patra porunca bisericeasca?
Sa ne spovedim si sa ne impartasim in fiecare dintre cele patru posturi mari de peste an, sau, daca nu putem, cel putin o data pe an, in postul Sfintelor Pasti.

39. Ce invata aceasta porunca?
Prin Sfanta Taina a Botezului, omul se curata de pacatul stramosesc si de orice alt pacat savarsit pana atunci. In timpul vietii, insa, ispitele il pot duce mereu pe crestin la calcarea voii lui Dumnezeu, adica la savarsirea de pacate. Pentru a-i da crestinului putinta sa se curete de pacatele savarsite dupa Sfantul Botez si sa se impartaseasca cu vrednicie cu Sfantul Sau Trup si Sange, Mantuitorul a asezat Taina Sfintei Marturisiri.
Porunca a patra bisericeasca arata, deci, datoria crestinului de a-si marturisi pacatele inaintea duhovnicului, pentru a fi dezlegat de ele si pentru a se putea impartasi cu vrednicie cu Sfantul Trup si Sange al Mantuitorului, spre dobandirea fericirii vesnice.
De scaunul marturisirii se poate apropia crestinul oricand simte trebuinta de a-si usura sufletul de pacate. Biserica, la randul ei, cere crestinului, prin aceasta porunca, sa se marturiseasca in fiecare dintre cele patru posturi de peste an. Daca totusi nu i-ar fi cu putinta, atunci macar o data pe an, si anume in postul Sfintelor Pasti, crestinul trebuie neaparat sa se marturiseasca si sa se impartaseasca.
Porunca aceasta cere si bolnavilor dupa trup sa-si curete sufletul de pacate prin Taina Sfintei Marturisiri si sa primeasca Sfanta Impartasanie, mai intai primind insa Taina Sfantului Maslu.
Despre folosul acestei porunci Sfantul Apostol Pavel spune: "Daca marturisim pacatele noastre, El este credincios si drept, ca sa ne ierte pacatele si sa ne curateasca pe noi de toata nedreptatea" (I Ioan 1, 9).

40. Care este a cincia porunca bisericeasca?
Sa ne rugam pentru ocarmuitorii nostri.

41. Ce invata aceasta porunca?
Aceasta porunca invata ca este de datoria crestinului sa se roage lui Dumnezeu de ajutor pentru toti cei ce se ingrijesc de binele sau vremelnic si vesnic. Astfel, Biserica cere sa ne rugam pentru patriarh, mitropolitul sau episcopul eparhial si intreg clerul, pentru ocarmuitorii tarii si pentru toti cei care fac bine Sfintei Biserici si se straduiesc sa intareasca credinta ortodoxa. Sfantul Apostol Pavel spune: "Va indemn, deci, inainte de toate, sa faceti cereri, rugaciuni, mijlociri, multumiri, pentru toti oamenii..., ca sa petrecem viata pasnica si linistita, intru toata cuviosia si buna cuviinta, ca acesta este lucru bun si primit inaintea lui Dumnezeu, Mantuitorul nostru" (I Tim. 2,1-3). Crestinul sa nu uite in rugaciunile sale nici pe cei trecuti din viata aceasta, caci rugaciunile celor vii le folosesc mult celor raposati. Invatatura acestei porunci se desprinde din porunca dragostei fata de aproapele.

42. Care este a sasea porunca bisericeasca?
Sa tinem posturile pe care le-ar orandui episcopul sau mitropolitul locului, in vreme de primejdii, de boli sau de necazuri.

43. Ce invata aceasta porunca?
In anumite imprejurari, chiriarhii locului au dreptul si datoria sa randuiasca zile deosebite de post si rugaciune, iar crestinii au datoria sa le tina cu toata curatia inimii, fiind spre folosul lor. Pe cand Sfantul Apostol Petru se gasea inchis de Irod, "se facea necontenit rugaciune catre Dumnezeu pentru el, de catre Biserica" (Fapte 12, 5) si ingerul Domnului l-a izbavit.

44. Care este a saptea porunca bisericeasca?
Sa nu citim cartile ereticilor.

45. Ce invata aceasta porunca?
Sfanta noastra Biserica Ortodoxa, avand de la Dumnezeu chemarea sa calauzeasca pe crestini pe drumul dreptei invataturi, are datoria sa atraga luarea-aminte a acestora asupra tuturor lucrurilor care i-ar putea abate de la acest drum. Astfel, prin porunca aceasta le cere celor care nu sunt intariti in cunoasterea si intelegerea cuvantului dumnezeiesc sa se fereasca de citirea cartilor potrivnice credintei adevarate, cum sunt cele ale ereticilor, spre a nu fi amagiti de invataturi pierzatoare de suflet (I Tim. 4, 7), ci sa se hraneasca "cu cuvintele credintei si ale bunei invataturi" (I Tim. 4, 6).

46. Care este a opta porunca bisericeasca?
Sa nu instrainam, nici sa folosim spre scopuri straine, lucrurile bisericesti sau averea Bisericii.

47. Ce invata aceasta porunca?
Biserica foloseste lucrurile si bunurile sale la savarsirea sfintelor slujbe, la sustinerea asezamintelor sale si la savarsirea de fapte bune (Fapte 11, 29-30). Instrainarea acestor lucruri sau intrebuintarea lor spre folosul propriu aduce, deci, paguba Bisericii, iar pentru cei care se fac vinovati de astfel de fapte, inseamna pacat, caci porunca a opta dumnezeiasca spune: "sa nu furi".

48. Care este a noua porunca bisericeasca?
Sa nu facem nunti si ospete sau alte petreceri in timpul posturilor.

49. Ce invata aceasta porunca?
Biserica a randuit anumite zile in care crestinii sa praznuiasca cele mai insemnate evenimente din viata Mantuitorului si a sfintilor. Acestea, fiind unele de bucurie, iar altele de intristare, de buna seama ca cele dintai vor fi praznuite cu bucurie sufleteasca, iar celelalte, cu intristare si cu infranare trupeasca si sufleteasca.
Prin porunca aceasta, Biserica cere crestinului ca in zilele de intristare aratate de ea, in zilele de post, sa nu faca nunta si petreceri, care sunt prilej de veselie si, in genere, sa nu ia parte la bucurii si placeri.
Implinirea acestei porunci sporeste crestinului evlavia si dragostea fata de Dumnezeu.

50. Ce sunt legile civile?
Acestea sunt legile date de stat, pentru buna carmuire si indrumare a poporului pe calea binelui obstesc si pentru continua inflorire a vietii acestuia. La intocmirea lor, autoritatea statului tine seama de vointa si de trebuintele poporului.
Sfanta noastra Biserica invata pe credinciosii sai sa se supuna intru totul legilor Statului, "caci nu este stapanire decat de la Dumnezeu; iar cele ce sunt, de Dumnezeu sunt randuite. Pentru aceea, cel ce se impotriveste stapanirii se impotriveste randuielii lui Dumnezeu. Iar cei ce se impotrivesc isi vor lua osanda" (Rom. 13, 2). Crestinul va da socoteala inaintea Dreptului Judecator si pentru implinirea sau calcarea acestor legi. De asemenea, credinciosii sunt indrumati sa-si implineasca indatoririle lor cetatenesti fata de Patrie, cu acelasi zel si cu aceeasi ravna ca si pe cele fata de Biserica.

51. Care este datoria crestinului fata de legi?
Crestinul, ca faptura a lui Dumnezeu, trebuie sa asculte de voia Acestuia, rostita prin legile date, caci numai asa isi poate intocmi o viata cinstita si-si poate dobandi mantuirea sufletului. Legea, prin insasi fiinta ei, cere doar ascultare si nu sta in bunul plac al cuiva sa i se supuna sau nu. Este drept ca uneori se intampla ca legea sa fie calcata. Dar crestinul nu trebuie sa faca aceasta in chip premeditat; el ramane supus legii chiar si atunci cand o calca. Porunca launtrica prin care legea morala cere crestinului sa faca sau sa nu faca ceva se numeste datorie morala. Aceasta nu este altceva decat trebuinta pe care o simte credinciosul inauntrul sau de a implini voia lui Dumnezeu si a ocoli cele potrivnice ei, fara ca libertatea voii sa-i fie ingradita cu ceva. Cum poate insa implini legile si evita calcarea lor, aceasta i-o spune fiecaruia cugetul sau constiinta sa morala.

DESPRE CONSTIINTA MORALA

52. Ce este constiinta morala?
Constiinta morala este glasul lui Dumnezeu in sufletul credinciosului, glas care-l indeamna la implinirea legii morale. Glasul acesta il poate cunoaste fiecare, caci dupa credinta noastra constiinta s-a nascut deodata cu omul. Ea este de obarsie dumnezeiasca. Sfantul Ioan Gura de Aur spune: "Cand Dumnezeu l-a facut pe om, a sadit in fiecare judecata nemincinoasa a binelui si a raului, adica regula constiintei" 622 (Sfantul Ioan Gura de Aur, Expunere la Psalmul 147, 3, Migne, P. G., vol. LV, col. 482).

53. La ce-i slujeste omului constiinta?
Constiinta slujeste drept calauza la implinirea legii. Ea este judecatorul neadormit si aspru, care nu se poate cumpara cu nimic si care se pronunta asupra fiecarei fapte, aratand daca aceasta este buna sau rea si deci daca trebuie savarsita sau nu. Ea isi ridica glasul atat inainte de savarsirea unei fapte, cat si dupa savarsirea ei. Inainte de savarsirea unei fapte, constiinta spune daca fapta este buna sau rea si ne sfatuieste sa o implinim sau nu. Dupa savarsirea faptei, tot ea ne judeca. Daca am ascultat de glasul ei, daca ne-am implinit datoria si ne-am ferit de fapte rele, atunci constiinta ne rasplateste cu bucurie, multumire si liniste sufleteasca. Iar daca n-am ascultat de glasul constiintei si am savarsit fapte rele, atunci ea ne pedepseste cu aspre mustrari; simti, adica, neliniste si apasare in suflet. De aceea, crestinul trebuie sa asculte totdeauna de glasul constiintei sale. Orice lucrare potrivnica constiintei este rea si aduce pedeapsa, precum citim in Sfanta Scriptura: "Tot ce nu este din credinta" (adica din convingere intima), "este pacat" (Rom. 14, 23).

54. Gasim in Sfanta Scriptura pilde despre lucrarea constiintei?
Da. Iata cateva: Constiinta ii mustra pe protoparintii Adam si Eva dupa ce au calcat porunca dumnezeiasca (Fac. 3, 10); ea il urmareste pe Cain, care nu-si mai gaseste liniste pentru uciderea fratelui sau Abel (Fac. 4, 13); ea opreste pe fratii lui Iosif de a-i ridica acestuia viata (Fac. 37, 26); ea aduce cainta lui David pentru faradelegile sale si ramane statornica in inima lui Iov, care primeste cu rabdare toate loviturile vietii (Iov 1, 21); ea rusineaza pe acuzatorii femeii pacatoase (Ioan 8, 9); ea naste cainta in inima fiului risipitor (Luca 15, 18) si in inima lui Iuda, vanzatorul Mantuitorului (Matei 27, 3-4).

55. Poate constiinta sa dispara vreodata din sufletul omului?
Niciodata. Ea poate sa fie adormita prin nepasarea omului fata de datoriile sale, poate sa fie intunecata printr-o viata de pacat, dar nu poate sa fie nimicita niciodata, fiindca ea este de la Dumnezeu. Nici cei mai mari facatori de rele nu pot inabusi in ei, cu totul, glasul constiintei. Ea ii urmareste mereu cu mustrarile ei, incat multi ajung la deznadajduire si-si curma singuri firul vietii, ca Iuda.

56. Ce datorie avem fata de constiinta noastra?
Avem datoria de a o pastra totdeauna curata si de a o tine in stare treaza prin rugaciune, post, impartasirea cu Sfintele Taine si prin cunoasterea tot mai temeinica a invataturii crestine. Caci constiinta morala ne indeamna la faptuirea binelui, dreptatii si dragostei crestine, adica la implinirea legii morale.

57. Sta in puterea credinciosului sa implineasca indemnurile constiintei? Se poate hotari el, cand voieste, spre fapta buna sau spre fapta rea?
Da. Credinciosul poate aceasta, fiindca are voie libera.

58. Ce este voia libera a omului?
Voia libera este puterea sufleteasca pe care o are omul chiar de la creare si prin care el se poate hotari fara nici o sila pentru o fapta sau pentru alta. In temeiul acestei puteri, fiecare om este, el singur si nu altcineva, savarsitorul si stapanul faptelor sale. Voia libera este singurul dar asupra caruia omul are stapanire deplina.
Dupa invatatura Sfintei noastre Biserici, in starea originara voia omului era inclinata spre binele moral; prin pacatul stramosesc ea s-a inclinat mai mult spre rau, insa fara sa-si piarda cu totul inclinarea spre bine. Prin jertfa Domnului nostru Iisus Hristos pe Cruce, i se da credinciosului un ajutor suprafiresc, adica harul dumnezeiesc, pentru ca sa poata invinge inclinarea spre rau si sa poata implini binele moral.

59. Unde se vorbeste despre voia libera?
Despre voia libera a omului se vorbeste in cuvinte foarte limpezi in Sfanta Scriptura si in Sfanta Traditie. Asa citim in Vechiul Testament: "Viata si moarte ti-am pus Eu astazi inainte, binecuvantare si blestem. Alege viata, ca sa traiesti tu si urmasii tai" (Deut. 30, 19). In Noul Testament Mantuitorul raspunde tanarului bogat: "Daca voiesti sa fii desavarsit, du-te, vinde averea ta si da-o saracilor" (Matei 19, 21). In alt loc, Mantuitorul plange soarta Ierusalimului, spunand: "Ierusalime, Ierusalime... de cate ori am voit sa adun pe fiii tai, dupa cum aduna pasarea puii sai sub aripi, dar nu ati voit" (Matei 23, 37). Iar Sfantul Chiril al Ierusalimului spune: "Sa stii ca tu ai un suflet cu vointa libera... care are putinta de a face cum voieste"623 (Sfantul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, 4, cap. 18, Migne, P. G., vol. XXXII, col. 478).
Dar si fiecare om cu judecata sanatoasa isi da seama ca are voie libera. Fiecare simte ca se hotaraste de la sine pentru o lucrare, ca prin alegere proprie a savarsit intr-o imprejurare o fapta anumita si ca ar fi putut tot atat de bine savarsi alta in locul ei. Ca este asa ii arata omului si cainta pe care o simte pentru unele fapte. Caindu-se pentru unele fapte, omul isi da seama ca el n-a fost silit sa le faca si ca putea sa nu le faca, sau chiar avea datoria sa nu le faca. Daca omul n-ar fi inzestrat cu voie libera, atunci n-ar avea nici un rost si nici un inteles toate sfaturile, indemnurile, poruncile si legile ce i se dau. N-ar putea fi vorba nici de virtute, nici de pacat, nici de rasplata, nici de pedeapsa si nici de raspundere. Caci cum i s-ar putea cere omului socoteala pentru o fapta pe care el n-ar fi avut libertatea sa o faca? Raspundere are omul numai pentru faptele pe care le-a savarsit in deplina libertate si constiinta, si nicidecum pentru cele pe care le-a savarsit din constrangere.
De aceea, cand sila, frica, nestiinta, patimile, deprinderile sau alte imprejurari slabesc sau chiar intuneca cu totul constiinta omului si lucrarea libera a vointei sale, atunci in aceeasi masura scade si raspunderea pentru faptele savarsite in astfel de imprejurari.
Libertatea voii sta deci la temelia vietii morale a omului si a intregii randuieli din societatea omeneasca.

60. Care este temeiul faptelor noastre?
In temeiul voii libere cu care este inzestrat, omul este stapanul faptelor sale.

61. De cate feluri sunt faptele omenesti?
Faptele noastre sunt de doua feluri: bune si rele. Bune sau morale sunt faptele savarsite cu stiinta si voie libera si care sunt dupa voia lui Dumnezeu, aratata prin legile Sale; iar rele, imorale sau pacate, sunt acele fapte care nu sunt savarsite dupa voia lui Dumnezeu.
Aceasta inseamna ca faptele trebuie judecate totdeauna dupa felul legaturii lor cu voia lui Dumnezeu, aratata prin legile morale cunoscute de mintea credinciosului.

62. Cum se poate cunoaste bunatatea sau rautatea unei fapte?
Pentru a cunoaste bunatatea sau rautatea unei fapte, trebuie sa tinem seama de toate partile ei, adica de:
1) Obiect, care inseamna lucrul de care se ocupa fapta (de pilda: rugaciunea, milostenia, furtul etc.);
2) Motiv, adica indemnul care face voia sa se hotarasca pentru un lucru sau altul. Motivul cel mai inalt al faptelor savarsite de crestin trebuie sa fie iubirea fiasca fata de Dumnezeu, Care i-a dat viata si toate cele trebuitoare vietii, si-l iubeste atat de mult, incat pentru mantuirea lui a dat si pe Fiul Sau, Cel Unul Nascut, "ca tot cel ce crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica" (Ioan 3, 15);
3) Scop, adica tinta la care tinde voia cu fapta sa. Scopul cel mai inalt al faptelor trebuie sa fie preamarirea lui Dumnezeu, precum citim in Sfanta Scriptura: "Ori de mancati, ori de beti, ori altceva de faceti, toate spre slava lui Dumnezeu sa le faceti" (I Cor. 10, 31). Sfantul Vasile cel Mare zice: «Crestinul va savarsi bine lucrul sau, daca va referi la Dumnezeu tot ce face, spre a indeplini voia Lui»624 (Sfantul Vasilie cel Mare, Regulile pe larg, 15, Migne, P. G., vol. 31, col-326).
4) Intentie, care inseamna indreptarea faptei spre scopul ei. De pilda, intentia mea este sa ajut pe aproapele meu aflat in nevoie, desi inca nu stiu in ce chip il voi ajuta. Ma hotarasc sa-l ajut din motivul dragostei catre aproapele si-i trimit un dar cu scopul de a-i alina nevoia;
5) Imprejurari, adica semnele dupa care o fapta in savarsirea ei se deosebeste de alta. Astfel, la fiecare fapta se pune intrebarea: a) cine a facut-o (tanar, batran, preot, mirean); b) ce s-a facut (milostenie, furt); c) unde s-a facut (in biserica, acasa, pe fata, in ascuns); d) cu ce mijloace (prin castig cinstit, prin furt, singur, prin altul); e) in ce scop (pentru a ajuta pe cineva, pentru a-l insela; f) chipul in care s-a savarsit fapta (din dragoste, din ura, cu pregatire); g) cand s-a savarsit fapta (ziua, noaptea, in timpul Sfintei Liturghii).
Fapta, ca sa fie buna, trebuie sa corespunda voii lui Dumnezeu dupa toate partile ei, adica dupa obiect, motiv, scop, intentie si imprejurari. Cand fapta se potriveste cu voia lui Dumnezeu numai in una dintre partile sale, ea este rea. De pilda, cand cineva fura spre a ajuta pe cineva, scopul faptei este bun, dar mijloacele sunt rele, deci fapta sa este rea. Cand cineva ajuta pe aproapele spre a fi laudat de oameni, fapta in sine este buna, dar scopul urmarit este rau; deci pentru savarsitor fapta nu poate fi socotita buna.
De buna seama, crestinul are datoria de a savarsi totdeauna fapte bune, caci numai asa isi poate dobandi mantuirea sufletului. Caci crestin adevarat nu este cel care din cand in cand savarseste cate o fapta buna, ci cel care in chip statornic isi impodobeste viata cu fapte bune.
Dar pentru a putea ajunge la aceasta stare, crestinul trebuie sa-si incordeze neintrerupt puterile sale sufletesti, spre a potoli pornirile rele si a birui ispitele care mereu se apropie de el cu indemnuri la fapte rele. Crestinul adevarat trebuie, in chip statornic, sa lupte impotriva raului, sa se curete de patimi, sa-si castige taria si deprinderea in savarsirea faptelor bune, adica sa se impodobeasca cu frumusetea virtutii crestine. Sfantul Antonie cel Mare spune: «Sa nu zica cineva ca este cu neputinta omului sa ajunga la viata cea virtuoasa, ci numai ca aceasta nu este usor" 625 (Filocalia, vol. 1, trad. D. Staniloae, Sibiu, 1946, p. 4).

DESPRE VIRTUTI

63. Ce este virtutea crestina?
Virtutea crestina este deprinderea si staruinta statornica de a implini, cu ajutorul harului dumnezeiesc, legea morala intreaga, din dragoste curata fata de Dumnezeu si fata de aproapele. Virtutea crestina inseamna deci taria si statornicia pe calea binelui, in savarsirea faptelor bune si biruinta neintrerupta asupra raului. Ea trebuie sa cucereasca intreaga fiinta a crestinului si sa-i fie intotdeauna podoaba cea mai aleasa.

64. Care sunt insusirile virtutii crestine?
Virtutea crestina trebuie sa fie:
1) Tare. Taria in implinirea faptelor bune se castiga prin incordarea neintrerupta a puterilor sufletesti impotriva poftelor si a ispitelor care indeamna mereu la fapte rele. Cu privire la aceasta, Mantuitorul spune: "Din zilele lui Ioan Botezatorul pana acum imparatia cerurilor se ia prin staruinta si cei ce se silesc pun mana pe ea" (Matei 11, 12);
2) Staruinta pe calea binelui sa fie de buna voie, nu de sila, precum spune Sfantul Apostol Pavel: "Caci daca fac aceasta de buna voie, am plata; iar daca o fac fara voie, am numai o slujire incredintata" (I Cor. 9, 17);
3) Staruinta pe calea binelui sa fie si cu stiinta, adica omul sa savarseasca faptele bune nu in necunostinta, ci cu silinta de a cunoaste tot mai bine voia lui Dumnezeu: "Ca sa deosebiti care este voia lui Dumnezeu, ce este bun si placut si desavarsit" (Rom. 12, 2). Aceasta inseamna putinta, dar si datoria crestinului de a se desavarsi in virtute.
4) Virtutea trebuie sa se arate prin fapte, caci nu e de ajuns a cunoaste binele, ci trebuie a-l si face. "Nu cei ce aud legea sunt drepti la Dumnezeu, ci cei ce implinesc legea vor fi indreptati" (Rom. 2, 13);
5) Virtutea crestina trebuie sa fie insufletita de dragoste curata catre Dumnezeu si catre aproapele, precum cere porunca dragostei (Matei 22, 37). In Sfanta Scriptura, cuvantul virtute este foarte rar folosit. In locul sau, insa, sunt intrebuintate cuvintele: dreptate, evlavie, fapta buna.

65. Care sunt roadele virtutii?
Evagrie Monahul spune: "Virtutea este hrana sufletului" 626 (Filocalia, vol. 1, op. cit., p. 88). Virtutea potoleste pornirile rele ale omului, inlatura ispitele, il face pe crestin slobod de pacate si rodeste in sufletul lui binele cel dstigator de mantuire. Ea il face pe crestin placut lui Dumnezeu, multumit in viata pamanteasca si feridt in viata viitoare. «Traind in virtute, suntem ai lui Dumnezeu», spune Sfantul Antonie cel Mare627 (Idem, p. 31).

66. De ce insa cei virtuosi nu sunt feriti de necazurile pamantesti?
Uneori vedem ca oamenii cu o viata pacatoasa traiesc in indestulare sau chiar in risipa, in desfatare si multumire, pe cand cei virtuosi sunt bantuiti de necazuri si stramtorari.
Trebuie sa stim insa ca multumirea adevarata nu ne-o da numai indestularea pamanteasca, ci si judecata constiintei. Pacatosul, chiar daca traieste in situatiile cele mai bune, este mustrat de constiinta pentru faradelegile savarsite, se teme mereu de pedepse si este nelinistit, cu toate ca altii il cred fericit.
Cel virtuos, dimpotriva, chiar daca traieste in stramtorare pamanteasca, avand constiinta curata, indura toate, cu nadejdea in bunurile vietii viitoare si este linistit in inima sa. Necazurile pe care le indura dreptii sunt pentru dovedirea virtutii lor. Dumnezeu trimite adesea celor virtuosi incercari grele, ca pedeapsa pamanteasca pentru unele greseli si pentru ca rasplata in ceruri sa le fie cu atat mai mare. Iar rautatile unora fata de altii Dumnezeu le ingaduie, fiindca El nu impiedica libertatea vointei omenesti.
Insusi Mantuitorul a suferit din partea oamenilor, ramanand si in acest chip pilda mareata pentru Ucenicii Sai (Ioan 15, 20). Pilda Mantuitorului este menita sa fie, deci, crestinilor mangaiere in suferintele lor. Apoi trebuie stiut ca rasplata adevarata se da abia in viata viitoare, cand, precum spune Sfantul Apostol Pavel, "Cel ce seamana cu zgarcenie, cu zgarcenie va si secera, iar cel ce seamana cu darnicie, cu darnicie va si secera" (II Cor. 9, 6). Iar Sfantul Ambrozie spune: «Odihna lor (a nelegiuitilor) este in iad, iar a ta in ceruri; casa lor este in mormant, iar a ta in rai»628 (Despre slujirea preotilor, I, cap. 16, Migne, P. L., XVI, col. 145).

67. Virtutea este una singura?
Dupa nazuinta launtrica spre bine, virtutea este una singura. Intrucat insa trebuintele vietii omenesti si legaturile dintre oameni sunt multe si felurite, este firesc ca si virtutea cea una, care calauzeste trebuintele si legaturile vietii omenesti, sa ia mai multe infatisari si astfel sa vorbim de mai multe virtuti.

68. Cum se impart virtutile?
Sfanta noastra Biserica Ortodoxa imparte virtutile in: virtuti teologice (religioase) si virtuti morale.

69. Ce sunt virtutile teologice?
Virtutile teologice sunt acelea care prind tarie in sufletul credinciosului cu ajutorul harului dumnezeiesc si sunt indreptate nemijlocit catre Dumnezeu, apropiindu-l pe credincios de izvorul vietii religioase, care este Dumnezeu.
Virtutile teologice le sadeste Dumnezeu in suflet impreuna cu harul sfintitor; de aceea ele sunt virtuti suprafiresti sau insuflate. Ele indreapta viata crestinului catre Dumnezeu si-i intaresc pornirea fireasca de a implini fapte bune. Fara ele nimeni nu se poate mantui.
Virtutile teologice sunt: credinta, nadejdea si dragostea (I Cor. 13, 13). Despre ele s-a vorbit mai inainte.

70. Ce sunt virtutile morale?
Virtutile morale sunt acelea care calauzesc viata crestinului fata de sine si fata de semenii sai. Ele au drept scop moralizarea credinciosului si a raporturilor cu semenii lui, adica intocmirea vietii si a randuielilor dintre oameni dupa legile morale.
Aceste virtuti se mai numesc si cardinale, fiindca ele stau la temelia celorlalte virtuti si deci pe ele se reazema viata cinstita.
Virtutile morale se pot castiga si prin puterile firesti cu care este inzestrat omul; de aceea ele se mai numesc virtuti firesti sau castigate.
Radacina acestor virtuti sta in legea morala fireasca, sadita in firea omului chiar de la creare. Dupa invatatura Bisericii noastre, insa, aceasta fire slabind prin pacatul stramosesc, a adus cu sine si slabirea puterii morale firesti a omului. De aceea, virtutile rasarite din ea sunt firave si slabe si au nevoie de intarire prin harul dumnezeiesc, pentru a rodi fapte bune, necesare mantuirii.

71. Care sunt virtutile morale?
Virtutile morale cele mai de seama sunt: intelepciunea, dreptatea, cumpatarea si barbatia.

72. Ce este intelepciunea crestina?
Intelepciunea crestina este judecata si chibzuirea crestinului de a se purta astfel in viata, incat sa nu supere prin fapta sau vorba pe Dumnezeu si pe semenii sai. Ea este virtutea calauzirii cinstite si pricepute a vietii si de aceea in Sfanta Scriptura se vorbeste foarte des despre ea. Mantuitorul spune: "Fiti intelepti ca serpii si nevinovati ca porumbeii" (Matei 10, 16), ceea ce talmaceste Sfantul Apostol Pavel in cuvintele: "Umblati cu intelepciune fata de cei ce sunt din afara (de Biserica), pretuind vremea. Vorba voastra sa fie totdeauna placuta, cu sare dreasa, ca sa stiti cum trebuie sa raspundeti fiecaruia" (Col. 4, 6). Iar Sfantul Antonie cel Mare zice: "Omul cu judecata, luand aminte la sine, cumpaneste cele ce i se cuvin si-i sunt spre folos. Acela cugeta care lucruri sunt folositoare pentru firea sufletului sau si care nu. Asa se fereste el de cele nepotrivite, care i-ar vatama sufletul si l-ar desparti de nemurire"629 (Filocalia, vol. 1, p. 4.).
Asadar, crestinul intelept se fereste de rau, lucreaza dupa adevar si dreptate si se ingrijeste de mantuirea sufletului.
Intelepciunea crestina socoteste si pretuieste orice fapta, numai dupa masura de sfintenie cuprinsa in ea. Ea se adapa din intelepciunea dumnezeiasca, intrucat Mantuitorul a zis: "Eu sunt Calea, Adevarul si Viata" (Ioan 14, 6). Pilda de intelepciune sunt fecioarele din Sfanta Scriptura, care, prevazand ca Mirele poate veni in orice clipa, s-au pregatit din vreme si L-au primit cum se cuvine (Matei 25, 1-13).
Din virtutea intelepciunii crestine rasar: prevederea, ascultarea de sfatul bun al altuia si paza buna.
Iar impotriva ei se pacatuieste prin: graba la fapte, nebagarea in seama a sfaturilor bune si nestatornicia in lucru.

73. Ce este dreptatea crestina?
Dreptatea crestina este virtutea prin care crestinul isi implineste, cu constiinta si voie hotarata, toate indatoririle sale fata de Dumnezeu si fata de oameni, fiind ajutat de harul dumnezeiesc. in Sfanta Scriptura gasim cuvantul dreptate in intelesul de sfintenie, adica de traire dupa poruncile lui Dumnezeu. In acest inteles, batranul Simeon este numit "drept si temator de Dumnezeu" (Luca 2, 25), deoarece el se silea sa traiasca Intru totul dupa poruncile lui Dumnezeu. La fel se spune si despre Iosif, logodnicul Sfintei Fecioare, ca era drept (Matei 1, 19).
A trai dupa poruncile lui Dumnezeu inseamna insa implinirea datoriilor nu numai fata de Dumnezeu, ci si fata de semeni. Pentru aceea dreptatea crestina cere sa respectam drepturile fiecaruia, sa dam fiecaruia ce este al sau, fara privire la folosul nostru si sa nu cerem nimic pentru noi din ceea ce nu ni se cuvine. Astfel, in viata de obste si in legaturile dintre oameni, dreptatea este pazitoarea drepturilor fiecaruia si prin aceasta ea este temelia bunei randuieli dintre oameni, aducandu-le propasire in toate.
Iata cum din virtutea crestina a dreptatii rasare, pentru credinciosi, si ideea de dreptate sociala, care calauzeste legaturile dintre oameni, dupa cele ce se cuvin fiecaruia (Matei 22, 21; Rom. 13, 7). Fara dreptate sociala nu este cu putinta o asezare temeinica a vietuirii omenesti.

74. Ce este cumpatarea crestina?
Cumpatarea crestina este virtutea prin care credinciosul pune cuvenita masura in toate faptele vietii sale: in mancare, bautura, imbracaminte, in vorbe si in toata purtarea sa.
"Sa umblam cuviincios, ca ziua; nu in ospete si in betii, nu in desfranari si in fapte de rusine, nu in cearta si in pizma. Ci imbracati-va in Domnul Iisus Hristos si grija de trup sa nu o faceti spre pofte" (Rom. 13, 13-14), spune Sfantul Apostol Pavel. Virtutea cumpatarii cere stapanirea poftelor. "Sa va feriti de poftele cele trupesti, care se razboiesc impotriva sufletului" (I Petru 2, 11). Sfantul Apostol Petru mai spune ca pe langa stiinta, omul trebuie sa aiba si cumpatare (II Petru 1, 6).
Cumpatarea nu ingaduie mai multe trebuinte decat cele pe care le avem in firea noastra si impiedica crearea de trebuinte prisositoare. Prin aceasta, cumpatarea se arata foarte folositoare atat trupului, cat si sufletului, caci ea pune frau si indemnului la pacat.
Calcarea cumpatarii se rasfrange uneori foarte greu asupra trupului, pricinuindu-i boli indelungate, chin si chiar moarte. Sfantul Ioan Gura de Aur spune: «Lipsa de infranare in mancare consuma si putrezeste trupul omenesc si-l roade cu suferinte, pana ce e distrus printr-o boala indelungata»630 (Sfantul Ioan Gura de Aur, Cuvantarea 29 la Epistola catre Evrei, Migne, P. G., XXXIII, col. 208.).
Roadele virtutii cumpatarii sunt: blandetea, smerenia, buna cuviinta in vorba si purtare, sanatatea trupeasca si sufleteasca.

75. Ce este barbatia crestina?
Barbatia sau curajul este insusirea sufleteasca a crestinului de a-si implini cu statornicie indatoririle sale si a infrunta cu hotarare toate greutatile si primejdiile vietii. Ea se arata deci ca tarie sufleteasca de a implini cuvantul Sfintei Evanghelii in viata, caci taria sufleteasca este necesara atat pentru infruntarea suferintelor trupesti, cat si celor morale. Lupta impotriva ispitelor se duce cu puterea barbatiei crestine. Sfantul Apostol Pavel spune: "Fratilor, intariti-va in Domnul si intru puterea tariei Lui. Imbracati-va cu toate armele lui Dumnezeu, ca sa puteti sta impotriva uneltirilor diavolului" (Efes. 6, 10-11).

76. Gasim in Sfanta Scriptura pilde pentru barbatia crestina?
Da. Astfel, pilda de tarie da crestinului dreptul Iov, care a suferit fara murmur si a strigat: "Oare omul nu este pe pamant ca intr-o slujba ostaseasca?" (Iov 7, 1).
Dar cea mai mare pilda de tarie ne-a dat-o Mantuitorul, Care a biruit toate suferintele si ispitele. Pilda Lui au urmat-o toti sfintii si martirii si trebuie sa o urmeze orice crestin.
Roadele virtutii barbatiei sunt: rabdarea si statornicia.
Impotriva barbatiei se pacatuieste prin:
1) Sfiala, care face pe credincios sa se teama prea mult de greutatile vietii;
2) Lasitate, care-l face sa fuga de greutatile vietii;
3) Indrazneala, care-l face sa nu vada si nici sa cantareasca primejdia, sa se duca la ea, impotriva judecatii mintii sanatoase.
Din cele spuse despre virtutile morale, intelegem deci ca ele sunt o lucrare vazuta a iubirii fata de Dumnezeu. Impodobindu-se cu ele, crestinul va folosi si in viata pamanteasca, si in cea viitoare, caci «sufletele oamenilor primesc pentru virtute rasplata, iar pentru greseli, pedepse», zice Sfantul Antonie cel Mare631 (Filocalia, vol. 1, p. 29).
Dar, dupa cum crestinul are datoria sa se impodobeasca cu frumusetea vietii crestine si sa faca fapte bune, tot asa are si datoria sa se fereasca de fapte rele, de pacat, caci: "Cine stie sa faca ce e bine, si nu face, pacat are" (Iacov 4, 17).

DESPRE PACAT

77. Ce este pacatul?
Pacatul este calcarea cu deplina stiinta si cu voie libera, prin gand, cuvant sau fapta, a voii lui Dumnezeu. Iar pentru ca voia lui Dumnezeu se arata in legile Sale, de aceea pacatul se mai numeste si faradelege.

78. Care este originea pacatului?
Dupa invatatura Bisericii noastre, pacatul si-a luat inceputul odata cu caderea stramosilor, in rai. Caci citim in Sfanta Scriptura: "precum printr-un om (Adam) a intrat pacatul in lume si prin pacat, moartea, asa si moartea a trecut la toti oamenii, pentru ca toti au pacatuit in el" (Rom. 5, 12). Pacatul nu tine insa de firea omului, ci el s-a ivit prin intrebuintarea rea a voii libere cu care a inzestrat Dumnezeu pe om. Deci originea pacatului nu este de la Dumnezeu. Dumnezeu nu este urzitorul pacatului si nici nu-l voieste, dar il ingaduie, fiindca nu voieste sa stirbeasca libertatea de vointa a omului. Sfantul Antonie cel Mare spune: "Raul nicidecum nu e pricinuit de Dumnezeu, ci prin alegerea cea de buna voie s-au facut dracii rai, ca si cei mai multi dintre oameni... Nu cele ce se fac sunt pacate, ci cele rele, dupa alegerea cu voie... Si asa fiecare din madularele noastre pacatuieste cand din sloboda alegere lucreaza cele rele in loc de cele bune, impotriva lui Dumnezeu"632 (Filocalia, vol. 1, p. 14 si 20).

79. Care sunt semnele dupa care se poate cunoaste pacatul?
Semnele dupa care se cunoaste pacatul sunt:
1) Intrebuintarea deplina a mintii. Unde nu exista judecata deplina a mintii, nu exista nici pacat. Faptele copiilor mici, ale nebunilor si ale tuturor celor lipsiti de judecata mintii pot fi impotriva legilor, dar nu sunt socotite pacate.
2) Libertatea voii. Faptele rezultate de la om impotriva voii sale, de asemenea pot fi impotriva legii, dar nu sunt socotite pacate.
3) Cunoasterea legii impotriva careia este indreptata fapta, sau cel putin sa fi fost cu putinta cunoasterea acestei legi.

80. Cum se naste pacatul?
Chipul in care se naste pacatul il arata Sfantul Apostol Iacov:
"Nimeni sa nu zica atunci cand este ispitit: De la Dumnezeu sunt ispitit... Ci fiecare este ispitit cand este tras si amagit de insasi pofta sa. Apoi pofta, zamislind, naste pacat, iar pacatul, odata savarsit, aduce moarte" (Iacov 1, 13, 15).
Din cuvintele acestea se intelege foarte limpede ca radacina pacatului sta in pofta.
Pofta lasata sa se intareasca in sufletul omului, fara a fi alungata, il atrage, adica il ispiteste pe om. Din pofta intarita se naste pacatul, care la randul lui aduce moartea. Fericitul Diadoh al Foticeii spune: «Raul nu este in fire, nici nu este cineva rau prin fire. Caci Dumnezeu nu a facut ceva rau. Cand insa cineva, din pofta inimii, aduce la o forma ceea ce nu are fiinta, atunci aceea incepe sa fie ceea ce vrea cel ce face aceasta»633 (Filocalia, vol. 1, p. 340).
Deci, pacatul se savarseste prin voia libera a omului, dar nasterea lui depinde de unele pricini, dintre care cele mai insemnate sunt ispita si ocazia la pacat.

81. Ce este ispita?
Ispita este indemnul la pacat. Ea trezeste pofta spre a dobandi ceva prin calcarea legii morale.
Aceasta pornire vine sau dinauntrul cuiva, adica din firea lui slabita de pacatul stramosesc, sau din afara.
Ispita dinauntru este prilejuita de:
1) Pofta trupului (mancare, bautura, desfranare);
2) Pofta ochilor (bogatie); si
3) Pofta inimii (trufia vietii, mandrie), dupa cum citim in Sfanta Scriptura: "Pentru ca tot ce este in lume, adica pofta trupului si pofta ochilor si trufia vietii, nu sunt de la Tatal, ci sunt din lume" (I Ioan 2, 16).
Ispita din afara vine de la diavol si de la lume.
Ca ispitele vin de la diavol, ne arata insasi Sfanta Scriptura. Astfel, Mantuitorul zice: "Simone, Simone, iata Satana v-a cerut sa va cearna ca pe grau" (Luca 22, 31). Iar Sfantul Apostol Petru spune lui Anania, care ascunsese o parte din pretul unui ogor vandut: "Anania, de ce a umplut Satana inima ta, ca sa minti tu Duhului Sfant?" (Fapte 5, 3).
Chipul in care ispiteste diavolul este mai ales atatarea gandului omului cu felurite inchipuiri, care in locul binelui adevarat infatiseaza un bine inselator si pierzator de suflet.
Ispitele de la lume inseamna indemnul la pacat venit din partea oamenilor rai, care atata in altii felurite pofte si porniri pacatoase, fie prin cuvinte, fie prin fapte.

82. Poate crestinul sa biruiasca ispitele?
Da. Crestinul, ajutat de harul dumnezeiesc, poate birui chiar si ispitele cele mai puternice, mai ales ca Dumnezeu nu-l lasa sa fie ispitit peste puterile lui. "Credincios este Dumnezeu; El nu va ingadui sa fiti ispititi mai mult decat puteti; ci odata cu ispita va aduce si scaparea din ea, ca sa puteti rabda" (I Cor. 10, 13).
Pe pamant, crestinul nu este ferit de ispite. Dar ispitele in sine nu sunt inca pacate si, daca le infrunta cu barbatie, ele pot fi de folos credinciosului, intarindu-l in virtute. "Fericit este barbatul care rabda ispita, caci, lamurit facandu-se, va lua cununa vietii, pe care a fagaduit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El" (Iacov 1, 12). Daca insa credinciosul nu se impotriveste ispitelor sau isi atata poftele sale, atunci ispitele il duc la pacat.
Cum ca ispitele pot fi biruite, gasim pilde in Sfanta Scriptura. Astfel, in Vechiul Testament, dreptul Iov iese biruitor din lupta impotriva ispitelor cu care se apropiase diavolul de el. In Noul Testament, Mantuitorul a fost ispitit de diavolul, dupa ce postise 40 de zile si 40 de nopti. Diavolul, adica, socotind ca o slabire a trupului va aduce dupa sine si o slabire a sufletului, s-a apropiat de Mantuitorul cu felurite ispite, pe care insa Mantuitorul le-a biruit (Matei 4, 1-11).

83. Care sunt mijloacele prin care se pot birui ispitele?
Mijloacele cele mai potrivite, cu ajutorul carora se poate duce lupta biruitoare impotriva ispitelor, sunt:
1) Rugaciunea. "Rugati-va, ca sa nu intrati in ispita" (Luca 22, 40);
2) Lupta cu curaj. "Stati impotriva diavolului si va fugi de la voi" (Iacov 4, 7);
3) Privegherea asupra poftelor. "Fiti treji, privegheati. Potrivnicul vostru, diavolul, umbla racnind ca un leu, cautand pe cine sa inghita" (I Petru 5, 8).
Cuviosul Parinte Marcu Ascetul spune: «Cel ce vrea sa biruiasca ispitele fara rugaciune si rabdare nu le va departa de la sine, ci mai tare se va incalci in ele»634 (Filocalia, vol. 1, p. 249).

84. Ce este ocazia la pacat?
Prin ocazie la pacat intelegem imprejurarile din afara care pot da omului prilej de pacatuire, chiar fara ispita. Acela care nu se fereste de ocazia la pacat si nu infrunta ispitele dovedeste o invoire tacita cu aceste inceputuri ale pacatului. El sufera adica pornirea spre pacat, atata poftele dinauntru si staruie in placerea acestei atatari. Aceasta placere pacatoasa, impreuna cu dorinta si hotararea de a pacatui, alcatuiesc pacatul dinauntru, care se arata in afara prin cuvant si fapta.

85. Ce este viciul?
Viciul este voia statornica de a calca legea morala. Prin multa pacatuire se naste vointa statornica de a calca legea morala. Pacatul, adica, patrunde atat de adanc in suflet, incat cel ce se gaseste in starea aceasta, simte multumire in a starui in faradelegi. Cel vicios savarseste pacat dupa pacat si ajunge sa se impietreasca in fapte rele, incat cu greu se mai poate desface din robia pacatului.
Ceea ce este virtutea pentru faptele bune, este viciul pentru faptele rele.

86. Cum poate fi inlaturat viciul?
Viciul poate fi inlaturat prin hotararea tare a voii, ajutata de harul sfintitor, de a nu mai pacatui. Apoi, trebuie inlaturate pricinile care au lucrat la inradacinarea pacatului, ca: ispitele, educatia gresita, lipsa de supraveghere, precum spune Sfantul Apostol Pavel: "Drept aceea omorati madularele voastre cele pamantesti..., dezbracandu-va de omul cel vechi, dimpreuna cu faptele lui, si imbracandu-va cu cel nou, care se innoieste spre deplina cunostinta, dupa chipul Celui ce l-a zidit... Iar peste toate acestea, imbracati-va intru dragoste, care este legatura desavarsirii" (Col. 3, 5-14).

87. Ce este obiceiul pacatos?
Obiceiul pacatos este rodul repetarii aceluiasi pacat si se arata in usurinta de a savarsi pacatul acesta la orice prilej, cum face, de pilda, mincinosul.
Obiceiul pacatos este foarte primejdios pentru mantuirea sufletului, fiindca el slabeste puterea voii spre bine si se preface usor in viciu. De aceea, crestinul trebuie sa fie cu bagare de seama la el si sa caute a-l inlatura prin voia sa de a nu mai pacatui.

88. Cum trebuie judecat pacatul?
Pacatul trebuie judecat cu asprime si iata pentru ce:
Prin jertfa de pe Cruce, Mantuitorul a recastigat, pentru cei ce cred in El, harul sfintitor pierdut prin pacatul stramosesc, precum si putinta de a se mantui si a dobandi fericirea vesnica. Prin pacat insa, credinciosul nesocoteste jertfa Mantuitorului, se arata nemultumitor fata de Ziditorul si Binefacatorul sau ceresc si-si primejduieste mantuirea sufletului, pentru dobandirea careia el trebuie sa jertfeasca toate bunurile pamantesti, caci "Ce va da omul in schimb pentru sufletul sau?" (Marcu 8, 37).
Pacatul aduce nenumarate suferinte, care slabesc si otravesc puterile sufletesti, nimiceste viata trupeasca prin felurite patimi si boli si distruge buna intelegere dintre oameni. Prin aceasta sufera si randuiala de obste, cea intemeiata pe randuiala morala voita de Dumnezeu.
Pacatul, deci, trebuie judecat foarte aspru, fiindca el nesocoteste poruncile lui Dumnezeu si-l face pe credincios dusmanul Tatalui sau ceresc. De aceea, pacatul nu ramane fara pedeapsa.

89. Care este pedeapsa pacatului?
Pedeapsa pacatului este blestemul lui Dumnezeu. Dreptatea dumnezeiasca cere ca fiecare fapta, buna sau rea, sa-si aiba plata ei, pentru ca Dumnezeu, dupa cum citim in Sfanta Scriptura: "Va rasplati fiecaruia dupa faptele lui" (Rom. 2, 6).
Faptele sunt judecate mai intai de constiinta morala a credinciosului. Fapta buna aduce multumire, liniste si fericire, pe cand fapta rea aduce tulburare launtrica, neliniste chinuitoare si mustrare neincetata din partea constiintei.
Mustrarile constiintei sunt mai amare decat durerile trupesti si ele arunca uneori pe pacatos in ghearele mortii, cum l-au aruncat pe Cain, ucigatorul de frate, sau pe Iuda, vanzatorul Mantuitorului.
Uneori insa constiinta nu-si rosteste judecata ei, fiind slabita si adormita prin pacat. Alteori se pare ca pacatosul ramane nepedepsit de Dumnezeu. Totusi, dreptatea lui Dumnezeu nu ramane fara urmare. Dumnezeu incearca pe unii spre a-i intari si mai mult in credinta, trimite suferinte altora spre ispasirea pacatelor si se arata rabdator fata de cei nelegiuiti pana in clipa mortii lor.
Adevarata rasplata si pedeapsa urmeaza insa in viata viitoare. "Caci Fiul Omului va sa vina intru slava Tatalui Sau, cu ingerii Sai si atunci va rasplati fiecaruia dupa faptele sale" (Matei 16, 27). "Si se vor aduce inaintea Lui toate neamurile si-i va desparti pe unii de altii, precum desparte pastorul oile de capre... Atunci va zice imparatul celor de-a dreapta Lui: Veniti, binecuvantatii Tatalui Meu, mosteniti imparatia cea pregatita voua de la intemeierea lumii... Atunci va zice si celor de-a stanga: Duceti-va de la Mine, blestematilor, in focul cel vesnic, care este pregatit diavolului si ingerilor lui... Si vor merge acestia la osanda vesnica, iar dreptii la viata vesnica" (Matei 25, 31-46).

90. De cate feluri este pacatul?
Pacatul este de doua feluri:
1) Stramosesc, adica savarsit de stramosii nostri, Adam si Eva, in rai, si care prin nastere se mosteneste de fiecare. El se sterge prin Taina Sfantului Botez;
2) Personal, adica pacatul savarsit de fiecare credincios in parte.

91. Pacatele personale sunt toate deopotriva de grele?
Nu. Mantuitorul spune lui Pilat: "Cel ce M-a predat tie mai mare pacat are" (Ioan 19, 11), iar Sfantul Apostol Ioan spune: "Este pacat de moarte... si este pacat nu de moarte" (I Ioan 5, 16).
Din aceste cuvinte intelegem ca sunt pacate grele sau de moarte si pacate usoare, sau care pot fi iertate.

92. Care pacate se numesc usoare?
Usoare sau cu putinta de iertat se numesc acele pacate prin care credinciosul, dintr-o slabiciune a voii si a cunoasterii sale, se abate in chip usor de la legea morala si de la calea mantuirii. Ele nu au ca urmare pierderea harului dumnezeiesc, ci numai o slabire a lucrarii harului in sufletul credinciosului.
Afara de Mantuitorul si de Sfanta Fecioara Maria, nimeni nu a fost scutit de pacate usoare, nici chiar dreptii: "Cel drept cade de sapte ori si tot se scoala" (Pilde 24,16). Iar Sfantul Apostol Iacov spune: "Toti gresim in multe chipuri; daca nu greseste cineva in cuvant, acela este barbat desavarsit, in stare sa infraneze si tot trupul" (Iacov 3, 2). De asemenea, Sfantul Apostol Ioan spune: "Daca zicem ca pacat nu avem, ne amagim pe noi insine si adevarul nu este intru noi" (I Ioan 1, 8).
Pacatele usoare nu trebuie insa privite cu nebagare de seama, caci ele sunt urate lui Dumnezeu si daca nu se sterg prin pocainta, duc la pacate grele.

93. Ce sunt pacatele grele?
Grele sunt pacatele acelea prin care cineva, cu multa rautate a voii sale, savarseste lucruri oprite in mod lamurit de poruncile dumnezeiesti. Pacat greu savarseste cineva si atunci cand nu implineste de voie poruncile dumnezeiesti, din care pricina raceste in dragostea catre Dumnezeu si catre aproapele.
Pacatele grele se mai numesc si pacate de moarte, fiindca rapesc credinciosului harul dumnezeiesc, care este viata lui, si-i pregatesc moartea, adica chinurile iadului (Iacov 1, 15; 1 Cor. 6, 9-10).

94. Pacatele grele sunt de un singur fel?
Nu. Dupa "Marturisirea Ortodoxa", pacatele grele sunt de trei feluri:
1) Capitale;
2) Impotriva Duhului Sfant;
3) Strigatoare la cer.

95. Care sunt pacatele capitale?
Capitale sunt pacatele acelea care izvorasc nemijlocit din firea omeneasca, slabita prin pacatul stramosesc (Marcu 7, 21). Se numesc astfel, fiindca infatiseaza cele mai de seama cai ale voii pacatoase si sunt radacina celor mai multe pacate.
Ele sunt urmatoarele sapte: 1) Mandria, 2) Iubirea de argint, 3) Desfranarea, 4) Pizma sau invidia, 5) Lacomia, 6) Mania si 7) Lenea.

96. Ce este mandria?
Mandria, care, dupa cuvantul Sfintei Scripturi, izvoraste din inima omului (Marcu 7, 21-22), este pretuirea de sine peste masura si atitudinea de superioritate sau de dispret fata de ceilalti oameni.
Deoarece prin mandrie au cazut atat ingerii cei rai, cat si cei dintai oameni, mandria este privita ca inceputul pacatului.
Ispita mandriei este foarte intinsa. Nu este credincios care sa nu fie ispitit de acest pacat. Insusi Mantuitorul a fost ispitit spre acest pacat de catre diavol, la inceputul lucrarii Sale in lume (Matei 4, 8-9).

97. Ce urmari aduce pacatul mandriei?
Cel ce se lasa cuprins de pacatul mandriei uita ca tot ce are a primit de la Dumnezeu, nesocoteste poruncile lui Dumnezeu, se lauda numai pe sine, graieste de rau pe altul, este fatarnic, se razvrateste impotriva autoritatilor si randuielilor obstesti. Astfel, din mandrie, intocmai ca dintr-o radacina otravita, se nasc multe pacate. Sfantul Casian Romanul, vorbind despre acest pacat, spune: «Patima mandriei intuneca intreg sufletul si-l prabuseste in cea mai adanca prapastie. Pacatul mandriei, cand pune stapanire pe bietul suflet, ca un tiran prea cumplit care a cucerit o cetate mare si inalta, il darama in intregime si il surpa pana in temelii. Marturie despre aceasta este ingerul acela care pentru mandrie a cazut din cer. Caci fiind zidit de Dumnezeu si impodobit cu toate virtutile si cu intelepciunea, n-a voit sa le recunoasca pe acestea venite din darul Stapanului, ci din firea sa»635 (Filocalia, vol. 1, p. 123).
Mantuitorul infiereaza cu toata taria pacatul mandriei, aratandu-i urmarile atat de grele. El spune: "Oricine se inalta pe sine se va smeri" (Luca 14, 11). Iar Sfantul Apostol Iacov zice: "Dumnezeu celor mandri le sta impotriva" (4, 6).
Crestinul, deci, trebuie sa se fereasca si sa se lepede de pacatul mandriei, imbracandu-se cu virtutea smereniei si intarindu-se sufleteste prin post si rugaciune. El trebuie sa-si aminteasca totdeauna ca toata virtutea si tot ce are el a primit de la Dumnezeu, dupa cum spune Sfantul Apostol Pavel: "Ce ai, pe care sa nu-l fi primit? Iar daca l-ai primit, de ce te falesti, ca si cum nu l-ai fi primit?" (I Cor. 4, 7).

98. Ce este iubirea de argint?
Iubirea de argint, care izvoraste, ca si alte cugete rele, "din inima omului" (Marcu 7, 21), este pofta neinfranata dupa bunurile pamantesti, considerand castigarea lor drept scopul principal al vietii. Ea se arata, pe de o parte, din dorinta de a aduna avere prin orice mijloace, iar pe de alta, prin stradania de a pastra cu indaratnicie cele adunate, adica prin zgarcenie.
Pacatul acesta se impotriveste dreptatii si indurarii, aducand mari pagube semenilor nostri. De aceea, Sfantul Apostol Pavel spune ca: "Iubirea de argint este radacina tuturor relelor si cei ce au poftit-o cu infocare au ratacit de la credinta si s-au strapuns cu multe dureri" (I Tim. 6, 10).

99. Ce urmari aduce iubirea de argint?
Iubirea de argint naste pofte nesatioase, atata patimi, duce la inselaciune, furt, minciuna, juramant stramb, nedreptate, apasarea semenilor saraci si departare de Dumnezeu. "Unde este comoara ta, acolo va fi si inima ta", spune Mantuitorul (Matei 6, 21). Ea sfarseste uneori cu sinuciderea sau moartea celui ce si-a lipit inima de avutie, precum arata cazul lui Iuda, cel care a vandut pe Mantuitorul pentru 30 de arginti.
De aceea, Sfantul Apostol Pavel indeamna pe Timotei: "Celor bogati in veacul de acum, porunceste-le sa nu se semeteasca, nici sa-si puna nadejdea in bogatia cea nestatornica, ci in Dumnezeul cel viu, Care ne da cu belsug toate, spre indulcirea noastra" (I Tim. 6, 17).
Iubirea de argint fiind o piedica in calea mantuirii, crestinul trebuie sa lupte impotriva ei cu virtutea cumpatarii, dreptatii si indurarii, cerand ajutorul lui Dumnezeu.

100. Ce este desfranarea?
Desfranarea este lasarea cu totul in voia poftelor trupului, care se atata in noi prin simturile noastre. Ea izvoraste din inima (Marcu 7, 21) si se savarseste in insusi trupul nostru, ducand la ratacirea randuielilor firii asezate de Dumnezeu. De aceea, Sfantul Apostol Pavel spune: "Fugiti de desfranare! Orice pacat pe care il va savarsi omul este afara de trup. Cine se deda insa desfranarii pacatuieste in insusi trupul sau" (I Cor. 6, 18).
Pricina pentru care crestinul trebuie sa se pazeasca de desfranare, o arata tot Sfantul Apostol Pavel, prin cuvintele: "Sau nu stiti ca trupul vostru este templu al Duhului Sfant, Care este in voi, pe Care-L aveti de la Dumnezeu si ca voi nu sunteti aivostri? Caci ati fost cumparati cu pret! Slaviti, dar, pe Dumnezeu in trupul vostru si in duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu" (I Cor. 6, 19-20).
Din desfranare izvorasc: cugetele necurate, distrugerea vietii familiale si nepasarea fata de nevoile celorlalti semeni. De aceea desfranatii nu vor mosteni imparatia lui Dumnezeu (I Cor. 6, 9).
Datoria crestinului este ca prin post si rugaciune sa lupte impotriva acestui pacat, sa alunge gandurile necurate din cugetul sau si sa fuga de tovarasia celor desfranati.

101. Ce este invidia sau pizma?
Invidia sau pizma este pacatul care ia nastere in inima omului (Marcu 7, 21) si care prilejuieste parere de rau pentru binele aproapelui si bucurie pentru nenorocirea si suferinta lui.
Prin invidie se pacatuieste fata de Dumnezeu si fata de aproapele. De aceea Sfanta Scriptura ne atrage atentia, spunand: "Unde este pizma si zavistie, acolo este neoranduiala si orice lucru rau" (Iacov 3, 16).

102. Ce pacate se nasc din invidie?
Din invidie se nasc: ura, clevetirea, viclesugul, inselaciunea, uciderea, precum si slabirea puterilor sufletesti si trupesti ale celui plin de invidie. De asemenea invidia duce si la departarea de Dumnezeu, caci inabusa dragostea curata fata de El si fata de aproapele. «Zavistia (invidia) face pe oameni mai rai decat orice sarpe veninos»636 (Hristoitia, Bucuresti, 1937, p. 286).
Crestinul bun se fereste de acest pacat. El nu pizmuieste pe omul harnic si vrednic, spornic in toate cele bune, ci se osteneste sa-i urmeze pilda.
Alungarea pizmei din suflet aduce pacea si bucuria, pe care nu le cunoaste cel stapanit de ea.

103. Ce este lacomia?
Lacomia este pofta nestapanita de a manca si de a bea peste masura. Este un pacat al trupului (Gal. 5, 19).
Lacomul face din mancare si bautura tinta vietii lui, uitand ca acestea sunt numai mijloace de intretinere a vietii. Aceasta se intampla ori de cate ori credinciosul uita ca are un rost mai inalt in viata, o chemare sfanta de indeplinit.
Mantuitorul ne indeamna: "Nu duceti grija, spunand: Ce vom manca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom imbraca? Ca dupa toate acestea se straduiesc neamurile; stie doar Tatal vostru Cel ceresc ca aveti nevoie de ele. Cautati mai intai imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate acestea se vor adauga voua" (Matei 6, 31-33). Iar Sfantul Apostol Pavel spune: "Ori de mancati, ori de beti, ori altceva de faceti, toate spre slava lui Dumnezeu sa le faceti" (I Cor. 10, 31). La fel, Sfantul Casian Romanul spune: «De bucate numai atat sa ne slujim, cat sa traim, nu ca sa ne facem robi poruncilor poftei. Primirea hranei cu masura si socoteala da trupului sanatate si nu ii ia sfintenia»637 (Filocalia, vol. 1, p. 39).

104. Ce pacate se nasc din lacomie?
Din pacatul lacomiei se nasc: pofta trupeasca, petrecerile necuviincioase, ingrijirea numai de sine (egoismul), defaimarea aproapelui, exploatarea lui, certurile, maniile, diferitele boli, intunecarea mintii, pierderea cinstei, nepasarea fata de cele sfinte si tot felul de faradelegi.
Datoria crestinului este sa lupte impotriva lacomiei, prin virtutea cumpatarii, prin post si rugaciune.

105. Ce este mania?
Mania este supararea cu usurinta pentru orice lucru si pornirea de a ne razbuna asupra celor care ne-au pricinuit vreun neajuns.
Mania este si o lipsa a dragostei, caci: "Dragostea nu se aprinde de manie" (I Cor. 13, 5).
Sfantul Casian Romanul, vorbind despre manie, zice ca: «Mocnind ea tainuit in inima noastra si orbind cu tulburari intunecate ochii inimii, nu putem dobandi puterea de a deosebi cele ce ne sunt de folos, nici patrunderea constiintei duhovnicesti. De asemenea nu putem pazi desavarsirea sfatului bun si nu ne putem face partasi vietii adevarate, iar mintea noastra nu va ajunge in stare sa priveasca lumina dumnezeiasca»638 (Filocalia, vol. 1, p. 110).
De aceea Sfantul Apostol Iacov indeamna pe credincios sa fie: "Zabavnic la manie, caci mania omului nu lucreaza dreptatea lui Dumnezeu" (Iacov 1, 19-20).
Mantuitorul insusi ne spune ca tot cel ce se manie pe fratele sau vrednic va fi de osanda (Matei 5, 22).
Astfel, din orice pricina ar porni mania, ea trebuie potolita, caci orbeste ochii sufletului si duce la fapte rele, precum l-a dus pe Cain la uciderea fratelui sau Abel (Fac. 4, 4-8).
Crestinul are datoria sa se fereasca de pacatul maniei si sa lupte impotriva ei cu virtutea blandetii, smereniei si dragostei catre aproapele. Pilda sa-i fie insusi Mantuitorul, Care in loc sa se manie pe cei ce-L huleau si-L scuipau, Se ruga pentru ei, zicand: "Parinte, iarta-le lor, caci nu stiu ce fac" (Luca 23, 34).
Indreptatita este numai mania impotriva gandurilor rele, impotriva patimilor si a pacatelor, precum si impotriva lenei, din care odraslesc o seama de pacate. Aceasta este mania sfanta de care a fost patruns si sufletul Mantuitorului (Marcu 3, 5).

106. Ce este lenea?
Lenea este nepasarea fata de implinirea datoriilor si dezgustul pentru munca, fie cu bratele, fie cu mintea.
Lenea aduce: slabirea puterilor sufletesti si trupesti, lipsa de cele trebuincioase vietii, indemn la furt, pricina de cearta si uitare de Dumnezeu.
Sfanta Scriptura are cuvinte foarte aspre pentru pacatul lenei sau trandaviei, aratand ca cei lenesi vor fi aruncati in intunericul cel vesnic (Matei 25, 26, 30). Sfantul Apostol Pavel spune: "Daca cineva nu vrea sa lucreze, acela nici sa nu manance" (II Tes. 3, 10). Si tot el ne indeamna: "Nu fiti lenesi, ci urmatori ai celor ce prin credinta si indelunga rabdare mostenesc fagaduintele" (Evr. 6, 12).
Lenea se tamaduieste prin munca.

107. Care sunt pacatele impotriva Duhului Sfant?
Pacatele impotriva Duhului Sfant sunt acelea prin care crestinul se impotriveste cu indaratnicie poruncilor dumnezeiesti si tuturor lucrarilor Sfantului Duh. Si, intrucat virtutile teologice (credinta, nadejdea si dragostea) sunt lucrari ale Duhului Sfant, pacatele impotriva Duhului Sfant se indreapta mai ales impotriva acestor virtuti.
Astfel, pacate impotriva credintei sunt:
Impotrivirea fata de adevarul dovedit al credintei crestine. De acest pacat s-au facut vinovati fariseii, care nesocoteau valoarea faptelor Mantuitorului, declarandu-le fapte ale diavolului (Matei 9, 34); de asemenea se fac vinovati toti aceia carora le place sa pacatuiasca, dar pentru ca credinta crestina ii opreste, ei o tagaduiesc, se leapada de ea, sau o prigonesc.
Pacate impotriva nadejdii sunt:
Increderea nesocotita in bunatatea lui Dumnezeu. De acest pacat se face vinovat cel ce pacatuieste neincetat, si totusi crede ca Dumnezeu, fiind atotbun, il va ierta; de asemenea si cel ce socoteste ca se va putea mantui numai prin credinta lipsita de fapte bune (Rom. 2, 4-5; Iacov 2, 26).
Deznadajduirea in mila si bunatatea lui Dumnezeu. Sunt oameni care socotesc ca pacatele facute de ei sunt atat de mari, incat nu vor mai putea gasi iertare la Dumnezeu, chiar daca s-ar pocai, si de aceea nu mai incearca sa se indrepte, ci pacatuiesc mereu (Ioil 2, 12-13).
De acest pacat s-a facut vinovat Iuda, care, dupa ce L-a vandut pe Mantuitorul, s-a dus si s-a spanzurat (Matei 27, 5).
Pacate impotriva dragostei sunt:
Pizmuirea aproapelui pentru harul ce i s-a impartasit, pentru sporul lui in fapte bune, precum si neindrumarea celor rataciti pe calea cea buna.
Cine se face vinovat de acest pacat nu va putea mosteni imparatia lui Dumnezeu (Gal. 5, 21).
Nepocainta pana la moarte si nesocotirea darurilor lui Dumnezeu.
De acest pacat se face vinovat cel care, cu toate ca este crestin, nu voieste sa intrebuinteze mijloacele puse la indemana de Sfanta noastra Biserica pentru indreptarea sa si petrece in pacate pana la moarte, impotrivindu-se astfel lui Dumnezeu, "Care voieste ca toti oamenii sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina" (I Tim. 2, 4).

108. Ce spune Mantuitorul despre pacatele impotriva Duhului Sfant?
"Celui care va zice cuvant impotriva Fiului Omului, se va ierta lui; dar celui care va zice impotriva Duhului Sfant, nu se va ierta lui, nici in veacul acesta, nici in cel ce va sa fie" (Matei 12, 32).
Din aceste cuvinte intelegem ca pacatele impotriva Duhului Sfant sunt foarte grele. Ele dezradacineaza din suflet inclinarea spre pocainta si indreptare si-l instraineaza pe credincios de Dumnezeu. Totusi, prin cuvintele de mai sus, Mantuitorul nu spune ca ele nu s-ar putea sterge printr-o cainta adevarata si nici ca pentru vina lor nu s-ar putea dobandi niciodata iertarea. Pricina neiertarii unor astfel de pacate sta in indaratnicia omului de a nu se pocai, in impietrirea inimii lui. Cel ce savarseste astfel de pacate nu primeste iertarea, fiindca nu voieste sa fie iertat si nu voieste sa asculte de poruncile lui Dumnezeu.
Daca, insa, un astfel de vinovat se caieste din adancul inimii si, hotarat sa nu mai pacatuiasca, cere indurarea lui Dumnezeu, atunci, prin Sfanta Taina a Pocaintei, el va putea primi iertare, caci nu este pacat, oricat de greu ar fi el, care sa covarseasca bunatatea si dragostea de oameni a lui Dumnezeu.
Sfantul Apostol Petru s-a lepadat de trei ori de Mantuitorul, dar, pocaindu-se, recunoscandu-si pacatul si hotarandu-se sa asculte de Mantuitorul pana la moarte, a fost iertat si reasezat in cinstea de Apostol (Ioan 21, 15-19).

109. Care pacate se numesc strigatoare la cer?
Se numesc strigatoare la cer pacatele care tind a nimici imboldurile puse de Dumnezeu in firea noastra. Ele sunt atat de grele, incat, mai mult decat altele, cer o rasplatire de la Dumnezeu chiar in lumea aceasta. Ele nu izvorasc dintr-o slabiciune a credinciosului, ci din vadita rautate a voii lui, fiind savarsite cu precugetare.

110. Care sunt pacatele strigatoare la cer?
Pacatele strigatoare la cer sunt:
1) Uciderea savarsita cu voie. Un astfel de pacat a savarsit, de pilda, Cain. Cu privire la acest pacat citim in Sfanta Scriptura: "Si a zis Domnul (lui Cain): Ce ai facut? Glasul Sangelui fratelui tau striga catre Mine din pamant" (Fac. 4, 40).
Tot de acest pacat tin si cruzimile prin care se tinde la nimicirea vietii aproapelui, ca: rapirea libertatii prin robie, razboiul de pustiire, precum si lovirea in cinstea aproapelui, socotita ca o ucidere morala a lui.
2) Sodomia, adica desfraul impotriva firii, precum si impiedicarea cu stiinta a zamislirii de prunci si lepadarea lor.
Desfraul impotriva firii si-a primit numele de sodomie dupa locuitorii din Sodoma, care pentru acest pacat au fost aspru pedepsiti de Dumnezeu (Fac. 18, 20). Sfantul Apostol Pavel spune ca astfel de fapte rusinoase nu trebuie sa fie nici macar amintite printre crestini (Efes. 5, 3).
3) Asuprirea vaduvelor, orfanilor si saracilor este un pacat impotriva simtului firesc de dreptate al omului.
In Sfanta Scriptura se gasesc multe mustrari impotriva celor ce se fac vinovati de acest fel de pacate. "Invatati sa faceti bine, cautati dreptatea, ajutati pe cel apasat, faceti dreptate orfanului, aparati pe vaduva" (Isaia 1, 17). Iar Mantuitorul striga: "Vai voua, carturarilor si fariseilor fatarnici! Ca mancati casele vaduvelor si cu fatarnicie va rugati indelung; pentru aceasta mai multa osanda veti lua" (Matei 23, 14).
4) Oprirea platii lucratorilor, care de asemenea raneste dreptatea sociala. De acest pacat tin: specula ce se face cu bratele muncitorilor, oprirea pentru diferite pricini nedrepte a unei parti din plata, scumpirea traiului, falsificarea alimentelor. "Iata, plata lucratorilor care au secerat tarinile voastre, pe care voi ati oprit-o, striga; si strigarile seceratorilor au intrat in urechile Domnului Savaot" (Iacov 5, 4).
5) Lipsa de cinste si multumire fata de parinti. "Cel ce bate pe tata sau pe mama, sa fie omorat. Cel ce va grai de rau pe tatal sau pe mama. sa, acela sa fie omorat", se spune in Sfanta Scriptura (Ies. 21, 15-16).

111. Ne putem face partasi si de pacatele altora?
Da, si iata cum:
1) Cand poruncim altora sa pacatuiasca (Matei 2, 16);
2) Cand dam sfat altora sa pacatuiasca (Ioan 11, 49-50);
3) Cand indemnam la pacat;
4) Cand ne invoim la pacatul altuia (Fapte 22, 20);
5) Cand tacem si nu infruntam pe cel ce pacatuieste (Pilde 29, 24);
6) Cand trecem cu vederea si nu pedepsim pe pacatosi;
7) Cand ascundem si aparam pe pacatosi (Luca 11, 47-48);
8) Cand incuviintam pacatele altora (Rom. 1, 32);
9) Cand dam prilej de sminteala spre pacat (Luca 22, 3-6).
In masura in care luam parte la pacatele altora, sta si vina si raspunderea noastra.
Dar, mai presus de ferirea de pacat, datoria crestinului este sa duca o viata morala.

112. Ce inseamna a duce o viata morala?
A duce o viata morala inseamna a pazi poruncile dumnezeiesti. Prin porunci isi arata Dumnezeu voia Sa cea atotsfanta, dupa care trebuie sa se calauzeasca crestinul in viata, caci spune Mantuitorul: "Cel ce are poruncile Mele si le pazeste, acela este care Ma iubeste; iar cel ce Ma iubeste pe Mine va fi iubit de Tatal Meu si-l voi iubi si Eu si Ma voi arata lui" (Ioan 14, 21).
De aceea, datoria crestinului este sa cunoasca, sa inteleaga bine si sa implineasca cele 10 porunci ale lui Dumnezeu, pe care Mantuitorul le-a cuprins si le-a desavarsit pe scurt in porunca dragostei (Matei 22, 37-39).
Sa trecem deci la talcuirea fiecarei porunci in parte.

CELE ZECE PORUNCI

113. Care este porunca intai?
Porunca intaia este aceasta: "Eu sunt Domnul Dumnezeul tau, Care te-a scos din pamantul Egiptului si din casa robiei. Sa nu ai alti dumnezei afara de Mine!" (Ies. 20, 2-3).

114. Ce invata aceasta porunca?
Aceasta porunca invata ca Dumnezeul cel din ceruri este adevaratul si singurul Dumnezeu, Caruia se cuvine slujirea si slava dumnezeiasca, si opreste inchinarea la alti dumnezei nascociti de mintea intunecata de pacat (idoli). Crestinul trebuie, deci, sa creada, sa nadajduiasca si sa-L iubeasca numai pe Dumnezeu, mai presus de orice; numai Lui sa-I inchine toate gandurile, simtirile si dorintele sale si sa nu se lepede de El, oricate suferinte s-ar abate asupra lui.
Porunca aceasta cere crestinului sa-si impodobeasca viata cu cele trei virtuti teologice: credinta, nadejdea si dragostea, singurele in stare sa-l pastreze in legatura stransa si continua cu Dumnezeu.

115. Cine pacatuieste impotriva acestei porunci?
Impotriva acestei porunci pacatuieste: 1) Cel ce se inchina la idoli; 2) Cel ce, cu stiinta si vointa, crede altfel decat invata Sfanta noastra Biserica Ortodoxa, adica ereticii; 3) Cel ce se leapada de invatatura crestina (apostatii); 4) Cel ce nu asculta de randuielile bisericesti cuprinse in canoanele Sfintei noastre Biserici (schismaticii); 5) Cel ce e stapanit de credinte desarte (superstitii) si alearga la tot felul de descantece, vrajitorii, chemarea spiritelor celor morti si alte lucruri de felul acesta; 6) Cel ce este stapanit de nadejdea gresita ca, oricat ar pacatui, Dumnezeu il va ierta, caci El este bun, precum si cel ce pierde nadejdea ca Dumnezeu il mai poate ierta vreodata pentru pacatele facute si de aceea nu se mai osteneste pe calea binelui; 7) Cel ce se iubeste pe sine mai mult decat pe Dumnezeu.

116. Se opreste oare prin porunca intai cinstirea ingerilor si a sfintilor?
Nu, caci cinstirea data lor este - precum s-a aratat mai inainte - alta decat aceea care se da lui Dumnezeu. Ingerilor si sfintilor se roaga crestinul numai pentru ca acestia sa mijloceasca pentru el catre Dumnezeu, prin rugaciunile lor.

117. Care este porunca a doua?
Porunca a doua este aceasta: "Sa nu-ti faci chip cioplit si nici asemanare a vreunui lucru din cate sunt in cer, sus, si din cate sunt pe pamant, jos, si din cate sunt in apele de sub pamant! Sa nu te inchini lor, nici sa le slujesti lor" (Ies. 20, 4-5).

118. Ce invata porunca aceasta?
Porunca a doua invata ca crestinul nu trebuie sa se inchine la idoli, adica la lucruri facute de maini omenesti sau la alte fapturi ale lui Dumnezeu, pe care sa le socoteasca inzestrate cu puteri dumnezeiesti. Se opreste adica idololatria, atat de raspandita pe vremea cand Dumnezeu a dat poporului evreu cele 10 porunci.

119. Dar ce inteles poate sa aiba aceasta porunca la crestini?
Este drept ca crestinii nu se mai gandesc astazi la zei mincinosi, adica la idoli, asa cum credeau unele popoare din vechime. Dar cuvantul "idol" a primit in crestinism si un alt inteles. De pilda, iubirea de argint, este numita de Sfantul Apostol Pavel "inchinare la idoli" (Col. 3, 5); tot asemenea lacomia la mancari si bauturi, caci dumnezeul lacomului este pantecele (Filip. 3, 19). Deci, banii, mancarea, hainele si alte lucruri care l-ar face pe credincios rob al lor, pot fi considerate pe buna dreptate ca idolii lui.
De aceea, ca sa nu fie invinovatit de idololatrie, crestinul trebuie sa iubeasca pe Dumnezeu mai presus de orice.

120. Nu cumva prin cinstirea icoanelor crestinii calca in vreun chip porunca aceasta?
Nu, caci - precum s-a aratat - crestinii nu se inchina materialului din care sunt facute icoanele, nici zugravelilor de pe lemn, ci persoanelor al caror chip este zugravit pe icoane.
Porunca aceasta nu opreste cinstirea sfintelor icoane, care sunt reprezentari ale unor fiinte reale (Dumnezeu, sfintii) si despre care cel de al VII-lea Sinod Ecumenic a hotarat: «Este permis si chiar bineplacut inaintea lui Dumnezeu a face icoane. Acestor icoane sfinte nu li se da insa adorarea (inchinarea) care se cuvine numai lui Dumnezeu, ci venerarea sau cinstirea care se aduce persoanei infatisate pe icoana, iar nu materiei icoanei sau chipului de pe ea».

121. Care este porunca a treia?
Porunca a treia este: "Sa nu iei numele Domnului Dumnezeului tau in desert, ca nu va lasa Domnul nepedepsit pe cel ce ia in desert numele Lui" (les. 20, 7).

122. Ce invata porunca aceasta?
Aceasta porunca invata ca este oprit a huli numele lui Dumnezeu, adica a-l rosti fara cinstea cuvenita. lata si temeiul acestui lucru: Numele oricarei fiinte sau lucru trezeste in noi ceva din acea fiinta sau lucru. Asa se intelege ca anumite cuvinte au in ele ceva frumos si atragator. De pilda cuvantul "mama" sau "tata" trezesc in inima celui care le rosteste o mare bucurie si pretuire. Cu atat mai frumos este pentru adevaratul crestin numele Tatalui ceresc, Care i-a dat viata si binecuvantarile ceresti si Care este izvorul a toata sfintenia si dragostea.
De aici intelegem ca si numele lui Dumnezeu este sfant, precum Dumnezeu insusi este sfant.

123. In ce chip se poate lua numele lui Dumnezeu in desert?
Numele lui Dumnezeu se poate lua in desert prin:
1) Purtarea necuviincioasa in biserica;
2) Necinstirea lucrurilor sfinte;
3) Cartirea impotriva randuielilor lui Dumnezeu;
4) Injuraturi sau blesteme;
5) Nesocotirea fagaduintelor facute in numele lui Dumnezeu;
6) Juramant mincinos, adica atunci cand luam pe Dumnezeu ca martor pentru ceea ce nu este adevarat;
7) Calcarea juramantului cu stiinta si vointa;
8) Intrebuintarea cu usurinta a juramantului, atunci cand Dumnezeu este luat ca martor si chezasie pentru lucruri neinsemnate.

124. Juramantul este, oare, oprit cu desavarsire?
Juramantul nu este oprit atunci cand se face dupa voia lui Dumnezeu, adica atunci cand nu se face pentru un lucru neinsemnat si cand cel ce jura este hotarat sa spuna numai adevarul.
Insusi Dumnezeu S-a jurat pe Sine, dupa cum spune Sfanta Scriptura: "Dumnezeu, cand a dat fagaduinta lui Avraam, de vreme ce nu avea pe nimeni mai mare pe care sa Se jure, S-a jurat pe Sine insusi" (Evr. 6, 13). Mantuitorul S-a jurat, de asemenea, la judecata, ca este Fiul lui Dumnezeu (Matei 26, 63-64). Asemenea si Sfintii Apostoli s-au jurat, intarind prin aceasta adevarurile propovaduite (Rom. 1, 9; 1 Cor. 1, 23; Gal. 1, 20).
Cand Mantuitorul a spus: "Sa nu va jurati nicidecum... ci cuvantul vostru sa fie: ceea ce este da, da; si ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decat aceasta de la cel rau este" (Matei 5, 34, 37), El nu a oprit cu desavarsire juramantul, ci numai juramantul facut cu usurinta si pentru lucruri neinsemnate si neadevarate.
Juramantul drept si facut pentru lucruri inalte fiind o fapta de slujire a lui Dumnezeu, caci prin el se recunoaste ca Dumnezeu este atotstiutor si atotprezent, trebuie tinut cu sfintenie. Calcarea lui este pacat, dupa cum pacat este si juramantul mincinos (Zah. 5, 4). De aceea, crestinul trebuie sa se fereasca de a jura cu usurinta sau in chip mincinos.

125. Ce este fagaduinta sau votul?
Fagaduinta sau votul este indatorirea cu care crestinul se leaga de buna voie in fata lui Dumnezeu sa faca o fapta de o deosebita vrednicie morala, drept recunostinta pentru binefacerile primite. Fagaduinta nu poate cuprinde fapte la care omul este deja indatorat prin porunci si nici fapte lipsite de pret moral. Fagaduinta se poate face de catre orice credincios; ea este un mijloc pentru intarirea vointei in virtuti, pentru aratarea evlaviei adevarate si duce la desavarsirea morala.
In Sfanta Scriptura gasim multe pilde de fagaduinte facute de barbati evlaviosi. Astfel, Iacov, desteptandu-se din visul sau, fagaduieste ca piatra care i-a slujit drept capatai o va face altar de inchinare lui Dumnezeu (Fac. 28, 20-22); iar Sfantul Apostol Pavel si-a tuns parul capului, pentru implinirea unei fagaduinte (Fapte 21, 23-26).
Fagaduinta facuta trebuie implinita, caci altfel inseamna lipsa de credinta si de ascultare pe care le datoram lui Dumnezeu. "De vei da fagaduinta Domnului Dumnezeului tau, sa nu intarzii a o implini, caci Domnul Dumnezeul tau o va cere de la tine si pacat vei avea asupra ta" (Deut. 23, 21-22).
De aceea, inainte de a face o fagaduinta, crestinul sa gandeasca bine daca e buna si daca o poate indeplini, caci "Mai bine sa nu fagaduiesti, decat sa nu implinesti ce ai fagaduit" (Eccl. 5, 4).

126. Care este porunca a patra?
Porunca a patra este aceasta: "Adu-ti aminte de ziua odihnei, ca sa o sfintesti. Lucreaza sase zile si-ti fa in acelea toate treburile tale, iar ziua a saptea este odihna Domnului Dumnezeului tau; sa nu faci in acea zi nici un lucru: nici tu, nici fiul tau, nici fiica ta, nici sluga ta, nici slujnica ta, nici boul tau, nici asinul tau, nici orice dobitoc al tau, nici strainul care ramane la tine. Ca in sase zile a facut Domnul cerul si pamantul, marea si toate cele ce sunt intr-insele, iar in ziua a saptea S-a odihnit. De aceea a binecuvantat Domnul ziua a saptea si a sfintit-o" (Ies. 20, 8-11).

127. Ce invata porunca aceasta?
Aceasta porunca invata doua lucruri, si anume: datoria muncii in timpul celor sase zile ale saptamanii si datoria de a sarbatori ziua a saptea, ca zi de odihna, inchinata Domnului.

128. Este munca o datorie pentru crestin?
Da, munca este o datorie pentru fiecare crestin, dupa cum spune si Sfantul Apostol Pavel: "Daca cineva nu vrea sa lucreze, acela nici sa nu manance" (II Tes. 3, 10).

129. Cand a dat Dumnezeu porunca muncii?
Dupa invatatura Sfintei noastre Biserici, Dumnezeu a dat omului porunca muncii inca de la inceput, cand l-a asezat in gradina raiului "ca s-o lucreze si s-o pazeasca" (Fac. 2, 15). Aceasta inseamna ca omul avea indatorirea sa munceasca si inainte de caderea in pacat. Fireste ca munca aceea nu era deloc obositoare si grea; totusi, era o indatorire de viata. Dupa savarsirea pacatului stramosesc insa, cand puterile omului au slabit si pamantul a fost blestemat din pricina pacatului, munca s-a facut mai cu greutate, omul trebuind sa-si castige cele trebuincioase vietii sale "in sudoarea fetei" (Fac. 3,, 19). Astfel este lesne de inteles ca, din pricina asprimii ei, munca n-a fost facuta cu placere. Lumea veche cauta sa scape de ea, o privea ca o injosire, se rusina de ea si o lasa pe seama sclavilor.

130. Cum este considerata munca in invatatura crestina?
Invatatura crestina a schimbat parerea din vechime asupra muncii. Mantuitorul a aratat munca drept lucru sfant, cand a zis: "Tatal Meu pana acum lucreaza; si Eu lucrez" (Ioan 5, 17) si a ridicat-o din nou la cinstea data ei de Dumnezeu. Dupa traditia crestina, Mantuitorul insusi a lucrat pana la varsta de 30 de ani in atelierul de tamplarie al batranului Iosif din Nazaret, iar pe Ucenicii Sai si i-a ales dintre pescarii de pe marginea lacului Ghenizaret, care erau muncitori cu bratele. De altfel; Sfanta Scriptura este plina de pilde indemnatoare la munca: "Cea mai scumpa comoara pentru om este munca" (Pilde 12, 27).

131. Ce foloase aduce omului munca?
Prin munca, omul isi castiga in chip cinstit cele ale traiului si isi dezvolta puterile trupesti si sufletesti. Munca este, apoi, izvor de virtuti. Ea lumineaza mintea, intareste vointa, inalta simtamintele, aduce rabdare, barbatie, stapanire de sine, potoleste patimile si inlatura ispitele.
Dupa invatatura crestina, se cuvine aceeasi pretuire atat muncii cu bratele, cat si muncii cu mintea, caci amandoua aceste feluri de munca aduc foloase si inalta viata omului.

132. Ce invata Biserica noastra despre rasplatirea muncii?
Potrivit cuvantului Mantuitorului: "vrednic este lucratorul de plata sa" (Luca 10, 7), Biserica noastra invata ca muncitorul trebuie sa fie platit, dupa merit, pentru munca sa. Nedreptatirea muncitorului cu privire la plata ce i se cuvine pentru munca lui si asuprirea lui, din partea exploatatorilor, sunt pacate strigatoare la cer, dupa cum spune Sfanta Scriptura: "Iata, plata lucratorilor care au secerat tarinile voastre, pe care voi ati oprit-o, striga; si strigatele seceratorilor au intrat in urechile Domnului Savaot" (Iacov 5, 4).
Crestinismul cere munca de la fiecare credincios, pretuieste munca dupa merit si socoteste lenea si trairea din munca altora drept un mare pacat.
Dar crestinismul mai invata ca nu trebuie sa uitam nici de sufletul nostru. "Caci ce-i foloseste omului sa castige lumea intreaga, daca-si pierde sufletul?" (Marcu 8, 36).
Munca este o indatorire de viata, dar grija pentru mantuirea sufletului este datoria cea mai mare a crestinului.
De aceea, porunca a patra cere crestinului ca, dupa zilele de oboseala a bratelor si a mintii pentru castigarea in mod cinstit a celor trebuincioase vietii, sa se opreasca intr-o anumita zi de la munca sa obisnuita, sa mearga la biserica, sa se inchine lui Dumnezeu si sa-si hraneasca sufletul cu invataturile cele sfinte. Aceasta o cere crestinului si porunca intai bisericeasca. Dupa sfanta slujba, se cuvine ca crestinul sa se odihneasca trupeste si sufleteste, impodobindu-se cu facerea de fapte bune in slujba aproapelui.

133. Care este ziua de odihna?
In Vechiul Testament, poporul evreu a tinut si tine si astazi, ca zi de odihna, sambata, in amintirea eliberarii sale din robia Egiptului.
Crestinii insa tin Duminica, fiindca in aceasta zi a inviat Mantuitorul din morti, aducand izbavirea din robia pacatului. Iar faptul acesta este de cea mai rnare insemnatate pentru ca, dupa cum spune Sfantul Apostol Pavel: "Daca Hristos n-a inviat, zadarnica este atunci propovaduirea noastra, zadarnica si credinta noastra" (I Cor. 15, 14).
Cum ca Mantuitorul a inviat in ziua Duminicii marturisesc limpede toti Sfintii Evanghelisti: "Iar in ziua intaia a saptamanii, Maria Magdalena a venit la mormant, dis-de-dimineata, fiind inca intuneric, si a vazut piatra rasturnata de pe mormant" (Ioan 20, 1; cf. Matei 28, 1-2; Marcu 16, 1-7; Luca 23, 54-56). Cuvintele "ziua intaia a saptamanii" sau "intr-una din sambete" exprima duminica, fiindca evreii numeau "sabat" sau "sambata" atat ziua a saptea, cat si intreaga saptamana. Iar zilele saptamanii le numeau astfel: Intaia zi dupa sambata, adica duminica, o numeau "intaia a sambetei" sau "intaia a sambetelor" sau "una dintre sambete". A doua zi dupa sambata sau luni o numeau a doua a sambetei, si asa mai departe. Din aceasta se intelege ca Mantuitorul a inviat in ziua de duminica.
Apoi Duminica mai are insemnatate deosebita pentru crestini deoarece intr-o zi de duminica S-a pogorat Duhul Sfant peste Sfintii Apostoli (Fapte 2, 1-4).
Crestinii tin duminica drept zi de odihna inchinata lui Dumnezeu, chiar de pe timpul Sfintilor Apostoli, dupa cum citim tot in Sfanta Scriptura: "In ziua intaia a saptamanii, adunandu-ne noi sa frangem painea, Pavel, care avea de gand sa plece a doua zi, a inceput sa le vorbeasca si a prelungit cuvantul lui pana la miezul noptii" (Fapte 20, 7). "A frange painea» inseamna ca Ucenicii se adunau sa faca rugaciuni, sa savarseasca Sfanta Liturghie si sa se impartaseasca. Prin urmare, Sfanta Liturghie se facea in zilele de duminica.
Deci, tinand duminica in locul sambetei, crestinii nu calca nicidecum porunca a patra, caci ei traiesc dupa randuielile Mantuitorului si ale Sfintilor Sai Apostoli.
Tot ca zile ale Domnului trebuie socotite, afara de duminici, si celelalte sarbatori randuite de Sfanta noastra Biserica Ortodoxa.

134. Care este porunca a cincea?
Porunca a cincea este: "Cinsteste pe tatal tau si pe mama ta, ca sa-ti fie bine si sa traiesti ani multi pe pamantul pe care Domnul Dumnezeul tau ti-l va da tie" (les. 20, 12).
Cele patru porunci dumnezeiesti despre care s-a vorbit pana acum au aratat datoriile crestinului fata de Dumnezeu, cuprinse pe scurt in datoria dragostei fata de El.
Curatia si taria dragostei fata de Dumnezeu se adevereste insa prin dragostea fata de oameni, caci: "Daca zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele sau il uraste, mincinos este! Pentru ca cel ce nu iubeste pe fratele sau, pe care l-a vazut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a vazut, cum poate sa-L iubeasca? Si aceasta porunca avem de la El: cine iubeste pe Dumnezeu sa iubeasca si pe fratele sau" (I Ioan 4, 20, 21). Dintre oameni, mai intai trebuie iubiti parintii, care ne-au nascut si ne-au crescut si, ca atare, dupa Dumnezeu, sunt binefacatorii nostri cei mai mari, in viata pamanteasca.
Din aceasta pricina, cele sase porunci dumnezeiesti, care vorbesc despre datoriile sau dragostea fata de oameni, incep cu porunca de a cinsti parintii.

135. Ce inseamna a cinsti pe parinti?
A cinsti pe parinti inseamna:
1) A-i iubi, adica a le dori si face tot binele cu putinta. Iubirea fata de parinti este si o porunca a firii; de aceea o si gasim la toate popoarele, chiar si la toate vietuitoarele, oricat de salbatice ar fi ele.
2) A asculta de ei. "Copii, ascultati pe parintii vostri in Domnul, ca aceasta este cu dreptate" (Efes. 6, 1). "Fiule, pazeste povata tatalui tausi nu lepada indemnul maicii tale" (Pilde 6, 20).
3) A nu-i supara cu ceva si a ne purta fata de ei cu toata cuviinta, vorbind despre ei si cu ei numai de bine. "Cel ce va grai de rau pe tatal sau sau pe mama sa sa fie dat mortii, ca a grait de rau pe tatal sau si pe mama sa si Sangele sau este asupra sa" (Lev. 20, 9).
4) A-i ajuta la nevoie, mangaindu-i in necazuri si inseninandu-le batranetile. "Fiule, sprijineste pe tatal tau la batranete si nu-l mahni in viata lui" (Int. Sir. 3, 12).
Pilda in privinta aceasta este insusi Mantuitorul Hristos, cand, rastignit pe Cruce, a incredintat pe sfanta Sa Maica ucenicului Sau prea iubit, Ioan, ca sa aiba grija de ea (Ioan 19, 26-27).
5) A ne ruga lui Dumnezeu pentru ajutorarea lor, cand sunt in viata, iar dupa moarte, pentru odihna sufletelor lor, implinindu-le vointa cea din urma si pastrandu-le frumoasa amintire.

136. De ce la porunca despre cinstirea parintilor Dumnezeu adauga, ca ceva deosebit, fagaduinta fericirii si a vietii indelungate?
Dumnezeu adauga fagaduinta aceasta pentru a indemna si mai mult la implinirea poruncii, caci pe ea se intemeiaza buna randuiala in familie si in orice fel de viata obsteasca.

137. Pe cine mai trebuie sa cinsteasca copiii asemenea parintilor lor?
Copiii au datoria sa cinsteasca, asemenea parintilor lor, pe toti oamenii care intr-un fel oarecare poarta grija de binele si fericirea lor. Asa sunt: preotii, care se ingrijesc de mantuirea lor sufleteasca, invatatorii, care le lumineaza si imbogatesc mintea cu invataturi folositoare pentru viata, nasii de Botez etc.

138. Dar parintii au datorii fata de copii?
In cele zece porunci nu gasim o porunca deosebita cu privire la datoriile parintilor fata de copii. Dar nici nu-i nevoie, fiindca acestea sunt ceva foarte firesc. Daca si animalele isi fac datoria de a hrani si creste puii lor, cu atat mai mult trebuie sa faca aceasta omul, care este faptura cea mai aleasa a lui Dumnezeu, inzestrata cu judecata.
Dupa cum dragostea copiilor fata de parinti este o porunca, la fel si dragostea parintilor fata de copii este tot o porunca a legii firesti. Din ea rasar simtamintele cele mai alese, pe care invatatura crestina cauta sa le indrepte spre slava lui Dumnezeu si fericirea credinciosilor Sai.
Dupa invatatura Bisericii, copiii sunt un dar dumnezeiesc de mare pret; de aceea grija parintilor pentru ei inseamna o mare raspundere.

139. Care sunt datoriile parintilor fata de copii?
Aceste datorii sunt, pe scurt, urmatoarele:
1) Sa-i iubeasca, sa se ingrijeasca de buna lor stare trupeasca, de hrana, imbracamintea si sanatatea lor, caci: "Daca cineva nu poarta grija de ai sai si mai ales de casnicii sai s-a lepadat de credinta si este mai rau decat un necredincios" (I Tim. 5, 8).
2) Sa le dea un mijloc de a castiga in chip cinstit cele trebuincioase traiului.
3) Sa le dea o crestere buna, pentru a-i face cetateni vrednici ai patriei pamantesti si ai patriei ceresti.
Temelia bunei cresteri a copiilor o pun parintii prin sfaturile si pilda vietii lor, laudand, mustrand si la nevoie chiar si pedepsind, caci: "Care este fiul pe care tatal sau nu-l pedepseste?" (Evr. 12, 7). Indeosebi, credinciosii trebuie sa se ingrijeasca de buna crestere a copiilor si in cele religioase si morale, dupa cuvintele Sfantului Apostol Pavel: "Parintilor, nu intaratati la manie pe copiii vostri, ci cresteti-i intru invatatura si certa-rea Domnului" (Efes. 6, 4). Invatatura si pilda buna a parintilor se intiparesc adanc in inima copiilor si-i deprind la viata cinstita.

140. Care este porunca a sasea?
Porunca a sasea este: "Sa nu ucizi" (Ies. 20, 13).

141. Ce invata porunca aceasta?
Viata pamanteasca este cel mai mare bun al omului si temelia tuturor celorlalte bunuri de care se poate invrednici cineva pe pamant. Dupa invatatura Sfintei noastre Biserici, Dumnezeu fiind Creatorul vietii omenesti, numai El, si nu omul, are drepturi nemarginite asupra ei.
Apoi, viata pamanteasca este timpul de pregatire pentru viata vesnica. In aceasta se cuprinde pretul mare al vietii pamantesti pentru crestini. Sfantul Ioan Gura de Aur spune: «Vrei sa stii pentru ce este de pret aceasta viata? Fiindca este pentru noi temelia vietii viitoare si prilej si loc de lupta si alergare pentru cununile ceresti»639 (Sfantul Ioan Gura de Aur, Catre poporul antiohian, Omilia 6, 4, Migne, P. G., XLVin, col. 86).
Fiind un dar al lui Dumnezeu si avand un pret atat de mare, pastrarea si ingrijirea vietii, pentru timpul randuit ei de Dumnezeu, este si o datorie si un drept al fiecarui credincios.
Tocmai aceasta cere Dumnezeu prin porunca a sasea din Decalog, cand opreste uciderea.

142. Cate feluri de ucidere sunt?
Sunt doua feluri de ucidere: trupeasca si sufleteasca. Uciderea trupeasca inseamna ridicarea vietii aproapelui cu orice fel de arma, sau lovirea si ranirea lui, care-i aduc mai tarziu moartea.
Tot ucidere a aproapelui inseamna:
1) Istovirea lui printr-o munca ce-i intrece puterile trupesti si astfel ii grabeste sfarsitul;
2) Purtarea cu asprime fata de el, ceea ce-l amaraste si, de asemenea, ii poate scurta viata;
3) Lasarea lui sa moara de foame, fie ca nu i se dau cele trebuincioase traiului, fie ca nu i se da putinta sa si le castige singur;
4) Orice fapta care-i primejduieste si nimiceste viata;
5) Ucidere inseamna si avortul, cu buna stiinta si voie.

143. Ce inseamna uciderea sufleteasca?
Uciderea sufleteasca inseamna pilda rea, prin vorbe si fapte necuviincioase, prin care se da aproapelui pricina de a se abate din calea cea buna si a pacatui, ceea ce ii aduce moartea sufletului, dupa cuvantul Sfintei Scripturi, care zice: "Pacatul, odata savarsit, aduce moarte" (Iacov 1, 15). Cu privire la aceasta, Mantuitorul spune: "Cine va sminti pe unul dintre acestia mici, care cred in Mine, mai bine i-ar fi lui de si-ar lega de gat o piatra de moara si sa fie aruncat in mare" (Marcu 9, 42).
Tot ucidere sufleteasca inseamna: pizma, mania, clevetirea si ura aproapelui, caci "Oricine uraste pe fratele sau este ucigas de oameni" (I Ioan 3, 15).

144. Porunca a sasea opreste numai uciderea aproapelui?
Nu. Aceasta porunca opreste si sinuciderea, adica nimicirea cu buna stiinta si voie a vietii proprii. Caci daca este impotriva firii a ucide pe un om, care este asemenea noua, cu atat mai mult este impotriva firii a ne ucide pe noi insine. Dupa invatatura Sfintei noastre Biserici, viata noastra este a lui Dumnezeu, Care ne-a dat-o, si deci nu avem voie sa facem cu ea ce voim.

145. Este si o sinucidere sufleteasca?
Da, si anume atunci cand omul consimte sa traiasca in pacat, caci: "Plata pacatului este moartea" (Rom. 6, 23).

146. Este uciderea un pacat greu?
Uciderea este pacatul cel mai mare pe care-l poate savarsi cineva fata de aproapele si fata de sine insusi. Sfanta Scriptura numara uciderea printre pacatele strigatoare la cer. "Glasul Sangelui fratelui tau striga catre Mine din pamant" (Fac. 4, 10).

147. De ce este uciderea un pacat foarte greu?
Uciderea este un pacat foarte greu fiindca prin ea:
1) Se distruge o fiinta care poarta in sine chipul lui Dumnezeu;
2) Se intra cu nelegiuire in drepturile lui Dumnezeu, Care este singurul stapan asupra vietii si a mortii;
3) Se rapeste un drept firesc al fiecaruia si bunul cel mai de pret daruit omului de Dumnezeu si pe care nimeni nu-l mai poate inapoia;
4) Se calca porunca dragostei;
5) Se stirbesc drepturile societatii fata de care fiecare om are anu-mite datorii de implinit;
6) Se ucid serii intregi de urmasi, care aveau dreptul la viata si puteau fi de mare folos societatii. Uciderea este pacat impotriva lui Dumnezeu, impotriva firii omului si impotriva societatii.
In ce priveste pe sinucigasi, deoarece ei de buna voie rup legatura cu Dumnezeu, Biserica, prin canoanele ei, opreste inmormantarea lor dupa randuielile crestinesti. Aceasta, bineinteles, daca atunci cand s-au sinucis au fost in deplinatatea mintii.

148. Care este porunca a saptea?
Porunca a saptea este: "Sa nu fii desfranat" (Ies. 20, 14).

149. Ce se opreste prin aceasta porunca?
Prin aceasta porunca sunt oprite toate cugetele si dorintele necurate, toate cuvintele si faptele necuviincioase de care crestinul trebuie sa se rusineze inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor. De asemenea, porunca aceasta opreste toate acele lucruri si fapte care pot duce pe crestin la pacatul desfranarii, precum: imbracamintea necuviincioasa, necumpatarea in mancare si bautura, citirea cartilor pornografice, jocurile si cantecele necuviincioase, betia si lenea. Tot de pacatul desfranarii tine si calcarea credintei dintre sot si sotie, adica adulterul.
Dragostea dintre sot si sotie trebuie sa se asemene in curatie cu dragostea dintre Hristos si Biserica (Efes. 5, 21-33). Orice abatere de la aceasta dragoste curata, fie si numai cu gandul, inseamna o calcare a poruncii a saptea (Matei 5, 28). Dar si pana la casatorie, crestinul trebuie sa se pazeasca curat de orice desfranare. Daca unul dintre soti moare, iar cel ramas in viata nu poate sa se pazeasca curat, atunci sa se recasatoreasca (I Tim. 5, 14). Biserica ingaduie casatoria a doua si chiar pe a treia.

150. Este desfranarea un pacat mare?
Desfranarea este un pacat foarte mare, fiindca rapeste omului curatia trupeasca si sufleteasca, vatama sanatatea, intuneca mintea, impietreste inima si indeparteaza pe credincios de Dumnezeu. Pe de alta parte, ea mai indeamna si la alte pacate, ca: minciuna, furtul, omorul.
Sfanta Scriptura indeamna sa fugim de pacatul desfranarii: "Fugiti de desfranare! Orice pacat pe care-l va savarsi omul este in afara de trup. Cine se deda insa desfranarii pacatuieste in insusi trupul sau" (I Cor. 6, 18). Cei ce se fac vinovati de astfel de pacate nu vor mosteni imparatia lui Dumnezeu (1 Cor. 6, 8-9). Datoria crestinului este, deci, sa se fereasca de acest pacat si de toata ispita spre el, prin rugaciune, post, munca si stapanirea poftelor.

151. Care este porunca a opta?
Porunca a opta este: "Sa nu furi" (les. 20, 15).

152. Ce opreste aceasta porunca?
Aceasta porunca opreste luarea sau insusirea pe nedrept a bunurilor straine. Impotriva acestei porunci se pacatuieste prin:
1) Luarea pe ascuns a lucrurilor straine (furt);
2) Luarea cu sila si pe fata a lucrurilor altuia (pradare);
3) Luarea bunurilor straine prin mijloace viclene (inselaciune), de pilda prin falsificare de acte, cumparare cu bani falsi, vanzarea cu masuri mincinoase, delapidare;
4) Vanzarea celor trebuitoare traiului cu preturi de doua sau mai multe ori mai mari (specula);
5) Luarea de dobanda mare (camatarie);
6) Oprirea platii cuvenite lucratorilor;
7) Luarea de bani pentru lucruri pe care cineva este indatorat de slujba sa sa le faca, sau pentru a le face altfel de cum cere legea (mita);
8) Neintoarcerea lucrului luat cu imprumut;
9) Neimplinirea datoriei cerute de slujba pe care o are cineva, adica primirea unei plati fara a munci;
10) Trairea din cersetorie, atunci cand cineva poate sa-si castige hrana prin munca;
11) Insusirea lucrurilor inchinate lui Dumnezeu sau lasate prin daruri si testamente Bisericii (sacrilegiu);
12) Vanzarea si cumpararea pe bani a harului sfintitor, adica cumpararea cu bani, si nu dobandirea prin vrednicie, a puterii de a savarsi slujbe bisericesti (simonie).

153. Este furtul un pacat greu?
Da, furtul este un pacat greu, fiindca loveste in datoria de a fi drepti si a iubi pe aproapele nostru.
Sfantul Apostol Pavel il numara printre pacatele care il lipsesc pe faptuitor de imparatia lui Dumnezeu (I Cor. 6, 10).
Deci, datoria crestinului este sa-si castige cele de trebuinta numai prin munca cinstita si nicidecum sa-si insuseasca pe nedrept lucrurile straine.

154. Care este porunca a noua?
Porunca a noua este: "Sa nu marturisesti stramb impotriva aproapelui tau" (les. 20, 16).

155. Ce opreste aceasta porunca?
Aceasta porunca opreste minciuna, care inseamna tainuirea cu stiinta si vointa a adevarului, pentru a insela, rataci si pagubi pe altul.

156. Cum se poate savarsi minciuna?
Minciuna se savarseste cu vorba, cu scrisul, cu fapta sau si numai cu anumite semne, sau cu tacerea. De pilda, cineva stie ca ceea ce se spune despre altul nu este adevarat si, totusi, nu arata adevarul, ci tace, zambeste sau face un semn de intarire a celor spuse.

157. Care sunt chipurile minciunii?
Minciuna poate lua diferite chipuri. Iata pe cele mai insemnate dintre ele:
1) Marturia mincinoasa, juramantul stramb si para nedreapta impotriva aproapelui;
2) Naravul de a adauga cate ceva la adevarul lucrurilor, adica de a inflori mereu lucrurile, incat nu se mai poate sti care este adevarul. De asemenea, naravul de a te lauda cu lucruri pe care nu le ai, sau de a tainui pe cele avute, spre a insela pe altii;
3) Viclenia sau vorba cu doua intelesuri, din care nu se poate deosebi adevarul si prin care se urmareste inselarea cuiva;
4) Prefacatoria (falsitatea), adica ascunderea minciunii sub chipul prieteniei, dragostei si al binefacerii, spre a insela si pagubi pe altii;
5) Lingusirea, care inseamna laudarea cuiva pentru insusiri pe care acela nu le are, in scopul castigarii de foloase nemeritate;
6) Fatarnicia (ipocrizia), adica primirea fara gand curat a parerilor si spuselor altuia, pentru a castiga foloase deosebite de pe urma acestui lucru. Cei cuprinsi de fatarnicie una gandesc si alta spun si fac. De pacatul fatarniciei se fac vinovati si cei care se arata ca tin randuielile bisericesti, pe cand, de fapt, nu le tin. Pe vremea Mantuitorului cadeau in pacatul fatarniciei mai ales fariseii si carturarii; de aceea rninciuna prin fatarnicie se mai numeste si fariseism;
7) Grairea de rau, clevetirea sau calomnia, prin care se pun pe seama cuiva cuvinte rele pe care acela nu le-a spus, sau fapte rele pe care nu le-a facut, cu gandul de a-i face rau. Tot aici se numara si raspandirea celor nascocite pe seama cuiva.

158. Este minciuna un pacat?
Din orice motiv s-ar spune si in orice chip s-ar savarsi, minciuna este pacat mare si iata de ce:
1) Credinciosului ii este dat de Dumnezeu sa caute, sa cunoasca si sa marturiseasca adevarul, avand ca talmaci al gandurilor si simtamintelor sale, graiul.
Minciuna, facand rea intrebuintarea de grai, nesocoteste acest dar de mare pret cu care este inzestrat numai omul, si prin aceasta injoseste pe omul mincinos si pagubeste pe ceilalti semeni. Minciuna este primejdioasa, fiindca se furiseaza pe nesimtite in sufletul omului, prinde radacini si numai cu mare greutate poate fi scoasa;
2) Dupa invatatura Sfintei noastre Biserici, omul este creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Prin minciuna se intuneca in om chipul lui Dumnezeu care este adevarul vesnic si se intipareste chipul diavolului care este tatal minciunii;
Omului ii este dat sa traiasca impreuna cu altii. Viata de obste poate inflori insa numai daca oamenii au incredere unii in altii, iar increderea intre ei se arata limpede prin dragostea de adevar. Minciuna, dimpotriva, inabusind adevarul, roade increderea dintre oameni, otraveste legaturile de dragoste si de dreptate dintre ei si astfel face cu neputinta inflorirea vietii de obste.
"Omul parator, tradator si martor mincinos, este fiara prefacuta si mult impleticita, tulbura judecatile, desparte pe barbat de femeie, incurca pe stapanitori, face dezbinari, intarata pe oameni unul asupra altuia, desparte prietenii, varsa Sange, pagubeste, rapeste, nedreptateste, dezbraca orfanii, intristeaza vaduvele, darama case, risipeste sate, pustieste orase si pierde popoare intregi"640 (Sfantul Ioan Gura de Aur, Hristoitia, p. 101).
Minciuna este lucrul diavolului, care printr-o minciuna i-a facut pe cei dintai oameni sa calce porunca lui Dumnezeu si de atunci indeamna mereu la acest pacat. De aceea, in Sfanta Scriptura diavolul este numit: "Tatal minciunii" (Ioan 8, 44).
Dumnezeu uraste minciuna: "Buzele cele graitoare de minciuna sunt uraciune inaintea Domnului" (Pilde 12, 22). Fiind fapta urata, minciuna nu poate ramane fara pedeapsa. Daca uneori scapa de pedeapsa oamenilor, nu poate scapa insa nicidecum de pedeapsa lui Dumnezeu, caci: "Partea... tuturor celor mincinosi este in iezerul care arde, cu foc si cu pucioasa, care este moartea a doua" (Apoc. 21, 8).
De aceea, Sfanta Scriptura ne indeamna sa ne ferim de pacatul minciunii: "Nu va mintiti unul pe altul" (Col. 3, 9). Sau: "Lepadand minciuna, graiti adevarul fiecare cu aproapele sau, caci unul altuia suntem madulare" (Efes. 4, 25).
Deci, porunca a noua din Decalog, oprind marturia mincinoasa si orice fel de minciuna, cere fiecarui crestin sa spuna adevarul si sa se straduiasca pentru biruinta adevarului. "Cel ce voieste sa iubeasca viata si sa vada zile bune sa-si opreasca limba de la rau si buzele sale sa nu graiasca viclesug" (I Petru 3, 10).

159. Este dator crestinul sa spuna intotdeauna tot ceea ce stie?
Datoria adevarului nu cere intotdeauna marturisirea tuturor celor stiute. Ea este ingradita prin datoria de a pastra nedescoperite lucrurile care ni s-au incredintat pe temeiul increderii in cuvantul nostru ca vom pastra tacerea (datoria discretiei, adica a pastrarii celor incredintate spre a nu fi destainuite). De asemenea trebuie pastrate nedestainuite si lucrurile in legatura cu slujba fiecaruia, dupa cum cere legea (Datoria secretului profesional).
Destainuirea lucrurilor incredintate spre pastrare se poate face numai la cererea autoritatilor indreptatite, sau cand prin tacerea asupra lor se pagubeste viata de obste.
Numai destainuirile crestinului la Sfanta Taina a Spovedaniei nu pot fi date in vileag niciodata de catre duhovnic.

160. Care este porunca a zecea?
Porunca a zecea este: "Sa nu doresti nimic din cate are aproapele tau" (les. 20, 17).

161. Ce opreste aceasta porunca?
Porunca a zecea opreste insusirea lucrurilor altuia, precum si pofta dupa ele, dorirea lor. Caci daca cineva doreste ceva, atunci va cauta sa-si insuseasca ceea ce doreste.
Aceasta porunca opreste deci toate cugetele, dorintele si poftele necurate ale inimii, fiindca din ele se nasc apoi tot felul de fapte rele. Nu este de ajuns numai sa nu furam lucrul aproapelui, dar nici nu ne este ingaduit sa-l dorim si sa-l poftim in sufletul nostru, fiindca pofta naste pacatul, iar pacatul infaptuindu-se naste moartea vesnica (Iacov 1, 15). Mantuitorul spune: "Caci din inima ies ganduri rele, ucideri, adultere, desfranari, furtisaguri, marturii mincinoase, hule" (Matei 15, 19).
Asadar, porunca a zecea cere starpirea din radacina a cauzelor raului, care salasluiesc in inima omului si se cuprind in pofta zamislitoare de pacat. Deci crestinul este dator sa se curateasca de poftele rele, sa lupte impotriva lor prin rugaciune, post si prin impartasirea cu Sfintele Taine, precum citim in Sfanta Scriptura: "Sa ne curatim pe noi de toata intinarea trupului si a duhului, desavarsind sfintenia infrica lui Dumnezeu" (II Cor. 7, 1).

DATORIILE CRESTINULUI

162. Care este rostul legilor morale?
Din cele spuse pana acum am inteles ca crestinul trebuie sa se calauzeasca in viata dupa legile morale. Acestea ii arata datoriile prin implinirea carora isi poate intocmi viata potrivit voii lui Dumnezeu si dobandi mantuirea sufletului.

163. Care sunt aceste datorii ale crestinului?
Datoriile crestinului le-a aratat lamurit Mantuitorul in raspunsul dat unuia dintre ispititorii Sai, care voia sa cunoasca cea mai mare porunca din Lege, zicandu-i: "Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau, cu toata inima ta, cu tot sufletul tau si cu tot cugetul tau. Aceasta este marea si intaia porunca. Iar a doua, la fel ca si aceasta: Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti" (Matei 22, 37-39).
Asadar, crestinul are datorii catre Dumnezeu, catre sine insusi si catre aproapele.
Despre ele s-a vorbit in partea de mai inainte. De aceea acum le aratam la un loc, dar numai pe scurt.

164. Care sunt datorule catre Dumnezeu?
Crestinul este dator sa se straduiasca sa cunoasca pe Dumnezeu si sa recunoasca in El pe Creatorul, Binefacatorul, Sfintitorul si Judecatorul sau si numai Lui sa-I slujeasca cu toate puterile sale. Aceasta o cere porunca intai a Decalogului, precum si Mantuitorul, prin cuvintele spuse cu prilejul ispitirii Lui de catre diavol: "Piei, satano, caci scris este: Domnului Dumnezeului tau sa te inchini si Lui singur sa-I slujesti" (Matei 4, 10).

165. In ce chip slujeste crestinul lui Dumnezeu?
Crestinul slujeste lui Dumnezeu prin insusirea si punerea in lucrare a celor trei virtuti teologice: credinta, nadejdea si dragostea, precum si prin implinirea constiincioasa a tuturor actelor de cult, dupa randuiala sfintei noastre Biserici Ortodoxe (rugaciunea, serbarea Duminicii si a celorlalte zile de sarbatoare, cinstirea ingerilor, a sfintilor, a sfintelor moaste, a sfintelor icoane, a sfintelor cruci, respectarea persoanelor, locurilor, lucrurilor si numelor sfintite de Dumnezeu, tinerea juramantului si votului, marturisirea fara sfiala si teama a invataturii sfintei noastre Biserici Ortodoxe, dupa pilda Mantuitorului, a Sfintilor Apostoli si a Sfintilor Mucenici).
Despre acestea s-a vorbit mai inainte.
 

DATORIILE CATRE SINE INSUSI

166. Ce intelegem prin datoriile crestinului catre sine insusi?
Pentru a putea face fata asa cum se cuvine diferitelor trebuinte ale vietii si pentru a-si indeplini menirea sa morala, crestinul are nevoie de pregatire sufleteasca si trupeasca. Aceasta pregatire o au in vedere tocmai datoriile catre sine insusi. Prin mijlocirea lor, puterile si insusirile credinciosului, ajutate de harul sfintitor, infloresc si rodesc binefacator in viata.

167. De cate feluri sunt datoriile catre sine insusi?
Datoriile catre sine insusi sunt de doua feluri: unele privesc intreaga fiinta a credinciosului, iar altele, fiecare parte alcatuitoare a fiintei sale, adica sufletul si trupul.

168. Care sunt datoriile crestinului catre intreaga sa fiinta?
Datoriile crestinului catre intreaga sa fiinta se cuprind in trei virtuti de seama: cinstirea de sine, dragostea de sine si smerenia.

169. Ce este cinstirea de sine?
Cinstirea de sine este virtutea prin care credinciosul recunoaste si pretuieste vrednicia cu care Dumnezeu l-a inzestrat mai mult decat pe toate celelalte fapturi.
Cu mintea sa, credinciosul isi da seama ca el are insusiri si puteri care-l deosebesc de toate celelalte fapturi. Credinta crestina ii arata ca numai omul este creat "dupa chipul lui Dumnezeu" (Fac. 1, 26-27); ca este scapat din robia pacatului prin jertfa Mantuitorului, ca este "templu al Duhului Sfant" (I Cor. 6, 19) si chemat la fericirea vesnica. Faptul acesta, de buna seama, trebuie sa-i fie crestinului indemn puternic de a pretui dupa cuviinta darurile si vrednicia cu care l-a inzestrat Dumnezeu numai pe el, adica indemn puternic de a se cinsti si respecta pe sine.

170. In ce chip isi arata crestinul cinstirea de sine?
Crestinul isi arata cinstirea de sine, pe de o parte, prin ferirea de faptele rele, care intuneca si injosesc chipul lui Dumnezeu in el; iar pe de alta parte, prin savarsirea faptelor bune, care il conduc spre asemanarea cu Dumnezeu si prin pastrarea cinstei sau a numelui celui bun.

171. Ce este cinstea sau numele cel bun?
Cinstea, numele cel bun sau onoarea este recunoasterea de catre ceilalti semeni a vredniciei morale si a muncii cuiva. Ea se castiga prin nazuinta fireasca a credinciosului de a-si indeplini constient datoriile sale, prin purtarea cuviincioasa in orice imprejurare si prin statornicia in bine.
In Sfanta Scriptura se spune ca "Un nume bun este mai de pret decat bogatia" (Pilde 22, 1). Constiinta cinstirii de sine este un frau impotriva pacatelor si un indemn catre virtute. De aceea, datoria crestinului este sa-si castige si sa-si apere cinstea sa.

172. Care sunt foloasele cinstirii de sine?
Cinstirea de sine este un scut puternic impotriva ispitelor pacatului, indemn tare de a starui si inainta in virtute, izvor bogat al dragostei si multumirii catre Dumnezeu pentru darurile primite, precum si al dragostei catre aproapele care si el, asemenea, este creat dupa "chipul lui Dumnezeu".

173. Care sunt pacatele impotriva cinstirii de sine?
Pacatele impotriva cinstirii de sine sunt: injosirea prin fatarnicie, lingusirea, vietuirea pacatoasa si nepasarea fata de cinstea proprie.

174. Ce este dragostea de sine?
Dragostea de sine este virtutea prin care crestinul, intarit de harul sfintitor, nazuieste sa-si dezvolte darurile primite de la Dumnezeu si sa-si desavarseasca viata, potrivit legilor morale, spre a ajunge la unirea cu Dumnezeu.
Deci, pe cand dragostea fireasca de sine se cuprinde in imboldul pastrarii vietii, virtutea dragostei de sine se arata prin pastrarea, sporirea si buna intrebuintare a darurilor primite de la Dumnezeu.

175. In ce chip isi arata crestinul dragostea de sine?
Crestinul isi arata dragostea de sine prin grija fata de luminarea si intarirea puterilor sufletesti si de mantuirea sufletului, dupa cuvantul Sfintei Scripturi, care spune: "Ce-i va folosi omului daca ar castiga lumea intreaga, iar sufletul sau il va pierde?" (Matei 16,26), precum si prin grija pentru sanatatea trupului si pentru folosirea lui in slujba lui Dumnezeu si a aproapelui.

176. Care sunt foloasele dragostei de sine?
Virtutea dragostei de sine, fiind nedespartita de dragostea catre Dumnezeu si catre aproapele, este neaparat necesara pentru mantuire. Fara ea, crestinul nu poate implini lucrul pe care i l-a incredintat Dumnezeu in aceasta viata, nu poate fi staruitor in bine si nici nu poate folosi bine virtutile crestinesti. Ea infraneaza poftele rele, duce la ferirea de pacat si la impodobirea cu alese virtuti crestine.

177. Care sunt pacatele impotriva dragostei de sine?
Pacatele impotriva dragostei de sine se cuprind, pe scurt, in ura de sine, aratata prin savarsirea de fapte rele, precum citim in Sfanta Scriptura: "De vietuiti dupa trup, veti muri, iar daca ucideti, cu Duhul, faptele trupului, veti fi vii" (Rom. 8, 13).

178. Ce este smerenia?
Smerenia, intalnita cu adevarat numai in religia crestina, este virtutea prin care crestinul recunoaste ca toate darurile si insusirile sale bune le-a primit de la Dumnezeu si de aceea nu se mandreste cu ele. "Ce ai, pe care sa nu-l fi primit; iar daca l-ai primit, de ce te falesti, ca si cum nu l-ai fi primit?" (I Cor. 4, 7).
Dar pentru ca, pe langa insusiri bune, fiecare om are si slabiciuni, smerenia mai cere ca fiecare sa-si recunoasca si slabiciunile sale, precum si sa recunoasca in acelasi timp si partile bune ale aproapelui.
Asadar, smerenia nu se impotriveste cinstirii si dragostei de sine. Dimpotriva, cu cat crestinul este mai patruns de inalta vrednicie a firii sale si de inaltimea chemarii sale, cu atat mai mult el va sti sa pretuiasca si darurile date de Dumnezeu lui si aproapelui, recunoscandu-si totodata atat slabiciunile sale, cat si dependenta sa intru toate de Dumnezeu.

179. Este smerenia necesara mantuirii?
Da, pentru ca fara smerenie nu poate avea loc lucrarea eficienta a harului dumnezeiesc, nici credinta desavarsita, nici rugaciunea cuviincioasa, nici pocainta adevarata si nici staruinta in bine.
Astfel, smerenia este una dintre cele mai alese virtuti crestine, fiind cu drept cuvant numita temelia lor. Asa, de pilda, credinta este smerenie a mintii; ascultarea, smerenie a voii; pocainta, smerenie a poftelor si a patimilor. De aceea Mantuitorul si Sfintii Apostoli indeamna cu multa staruinta, prin cuvant si pilda, la impodobirea cu virtutea smereniei: "Invatati-va de la Mine, ca sunt bland §i smerit cu inima si veti gasi odihna sufletelor voastre" (Matei 11, 29), spune Mantuitorul, Care, Dumnezeu fiind, S-a smerit intr-atat incat a luat chipul neputintei noastre si S-a facut om. El a trait o viata plina de lipsuri, urmarind implinirea lucrarii de mantuire a oamenilor, iar nu stralucirea trecatoare a vietii pamantesti.
De aceea si Sfantul Apostol Petru indeamna la smerenie, spunand ca "Dumnezeu celor mandri le sta impotriva, iar celor smeriti le da har" (I Petru 5, 5).
Pilde alese de smerenie gaseste crestinul in viata Maicii Domnului si a celorlalti sfinti.

180. Care sunt insusirile smereniei?
Smerenia crestina trebuie sa fie: 1) Curata, adica sa porneasca cu adevarat din inima; altfel ea este fatarnicie si mandrie tainuita; 2) Sa fie unita cu adevarata cinstire si dragoste de sine si cu increderea in Dumnezeu; altfel ea este slabiciune vinovata; 3) sa se arate prin fapte si sa fie statornica in toate imprejurarile; altfel ea nu are nici o valoare morala.

181. Care sunt roadele smereniei?
Roadele cele mai de seama ale smereniei sunt: 1) Ascultarea de Dumnezeu si recunostinta fata de El; 2) Cainta pentru pacate si dorul dupa conlucrarea cu harul sfintitor (I Petru 5, 5); 3) Pacea sufletului (Matei 11, 29); 4) infranarea imboldului dupa laude si mariri desarte; 5) Cinstirea, dragostea, dreptatea si ingaduinta fata de aproapele.

182. Care sunt mijloacele pentru castigarea smereniei?
Mijloacele potrivite pentru castigarea smereniei sunt: 1) Rugaciunea pentru dobandirea ajutorului lui Dumnezeu; 2) Luarea aminte la invatatura Mantuitorului, la pilda vietii Sale si a sfintilor; 3) Cunoasterea adevarata de sine, caci cine se cunoaste bine pe sine si isi cunoaste insusirile sale bune, dar si slabiciunile si pornirile sale patimase si are vointa sa le stapaneasca, poate evita faptele rele si starui in cele bune.

183. Care sunt pacatele impotriva smereniei?
Pacatele impotriva smereniei se cuprind in mandrie, adica in patima de a se inalta pe sine peste masura, din care rasar multe alte rele. "Dumnezeu celor mandri le sta impotriva, iar celor smeriti le da har" (I Petru 5, 5). Caci, pe cand mandria este moartea virtutilor, smerenia este moartea pacatelor si viata virtutilor.
Pacat impotriva smereniei este si injosirea credinciosului, prin folosirea darurilor primite de la Dumnezeu pentru lucrari nefolositoare.

184. Care sunt datoriile crestinului fata de sufletul sau?
Dupa invatatura sfintei noastre Biserici, sufletul este creatie dumnezeiasca, chipul lui Dumnezeu in om, partea spirituala si nemuritoare care-l deosebeste pe om de orice alta faptura, deci partea cea mai de pret a fiintei sale.
Din aceasta cauza, datoriile catre suflet sunt cele mai sfinte pentru crestini. Ele se cuprind in grija de luminarea si intarirea puterilor sufletesti cu care l-a inzestrat Dumnezeu pe om spre a trai viata pamanteasca potrivit legilor morale si a dobandi fericirea cereasca.
Puterile sufletesti sunt: mintea, vointa si simtamintele.

185. In ce se cuprinde grija fata de minte?
Mintea este puterea sufleteasca prin care omul cunoaste si intelege lucrurile. In ea a sadit Dumnezeu nazuinta de a cunoaste adevarul, de a patrunde in tainele lumii create si a-si insusi cat mai multe cunostinte.
Datoria crestinului este de a inlesni aceasta nazuinta si lucrare a mintii sale si de a-i da prilej sa-si adune cunostinte bogate si temeinice, prin care se ridica si infloreste viata.
Indeosebi, crestinul trebuie sa se ingrijeasca de luminarea si inzestrarea mintii sale cu invatatura propovaduita de sfanta noastra Biserica Ortodoxa in care se cuprind adevarurile vesnice, descoperite de Dumnezeu. Practica vietii crestine a dovedit ca invatatura crestina este izvor nesecat de cunostinte folositoare si ca nu este trebuinta a vietii care sa nu poata fi indrumata spre bine, in lumina ei. Caci "mintea care iubeste pe Dumnezeu este faclia care lumineaza sufletul", spune Sfantul Antonie cel Mare641 (Filocalia, vol. 1, p. 27).
Cresterea buna in familie, invatamintele din scoala, asezamintele culturale, bibliotecile cu carti bune, si mai ales Biserica, cu slujbele ei si cu propovaduirea cuvantului dumnezeiesc, pun la indemana credinciosului mijloacele potrivite pentru implinirea datoriei de a-si lumina mintea.

186. In ce chip poate pacatui crestinul impotriva acestei datorii?
Impotriva acestei datorii crestinul poate pacatui prin nepasarea fata de adevar si indeosebi fata de adevarul crestin si prin lenea de a-si insusi cunostintele roditoare de bine vremelnic si vesnic.

187. In ce se cuprinde grija fata de vointa?
Vointa este puterea sufleteasca prin care omul isi aduce la indeplinire gandurile si dorintele sale. In ea a sadit Dumnezeu nazuinta spre bine. Dupa invatatura Sfintei noastre Biserici, vointa omului a fost indreptata numai spre bine. In urma pacatului stramosesc insa, slabindu-i-se puterea, ea s-a indreptat mai mult spre rau, fara sa-si piarda insa puterea de a se hotari si spre bine. Mantuitorul, prin jertfa de pe Cruce, a recastigat omului harul dumnezeiesc, pentru a putea birui pornirile vointei spre rau. Astfel, avand ajutorul dumnezeiesc, datoria crestinului este ca, prin virtutea infranarii si a barbatiei, sa-si intareasca puterea vointei sale, incat aceasta, in chip statornic, sa se indrepte numai spre implinirea faptelor bune. "Nu te lasa biruit de rau, ci biruieste raul cu binele" (Rom. 12, 21).
Statornicia vointei omului pe calea binelui se numeste caracter moral. Omul impodobit cu caracter moral nu se lasa abatut din calea binelui, oricate greutati, ispite si primejdii ar intalni. El isi indeplineste totdeauna in chip deplin datoriile sale, tine seama de drepturile semenilor sai, cauta sa fie folositor obstii, iar prin viata si faptele sale isi da silinta sa fie pilda buna altora.
Impotriva datoriei de a-si intari vointa spre bine, se pacatuieste indeosebi prin neinfranarea poftelor si a pornirilor rele.

188. In ce se cuprinde grija fata de simtaminte?
Simtamintele, prin care credinciosul isi da seama de ceea ce este frumos, placut si bine, sau neplacut si rau, au mare inraurire asupra dezvoltarii vietii sale religios-morale. De alta parte insa, simtamintele omenesti sunt supuse ratacirii mai mult decat celelalte puteri sufletesti. Din aceasta pricina, datoria crestinului este ca, ajutat de harul dumnezeiesc, sa-si stapaneasca cu mintea si cu voia simtamintele si sa le indrumeze astfel incat ceea ce vor spune ele ca-i placut, bun, frumos si moral sa fie intr-adevar asa.

189. Prin ce mijloace se poate face acest lucru?
Simtamintele pot fi indrumate si intarite in binele moral prin infranarea patimilor, prin citirea cartilor ziditoare de viata morala si indeosebi a celor cu cuprins religios, prin admirarea frumusetilor naturii, prin muzica aleasa, pictura frumoasa s.a.
Simtamintele curate se nasc in sufletul credinciosului prin citirile din Istoria sfanta despre dragostea de oameni a lui Dumnezeu, aratata de Mantuitorul, despre curajul Sfintilor Apostoli in propovaduirea invataturii crestine sau despre statornicia in credinta a sfintilor mucenici.
De asemenea psalmii, rugaciunile, sfintele slujbe, cantarile si pictura religioasa sunt izvor de invataminte inalte.
Simtamintele produc fiori sufletesti, care duc la hotarari tari, la pocainta si la insufletire spre fapte bune.

190. Care sunt datoriile crestinului catre trupul sau?
Datoriile crestinului catre trupul sau se cuprind, pe scurt, in grija de viata si de sanatatea lui.
Dupa invatatura crestina, trupul este zidire a lui Dumnezeu, locuinta si slujitorul sufletului. El ia parte la primirea Sfintelor Taine si este menit pentru invierea si preamarirea in viata cea de dupa moarte (Rom. 8, 11).
Pe de alta parte, de trup este legata viata pamanteasca, in timpul careia crestinul trebuie sa-si pregateasca mantuirea, dupa cuvintele Mantuitorului: " Trebuie sa fac, pana este ziua, lucrarile Celui ce M-a trimis pe Mine; ca vine noaptea, cand nimeni nu poate sa lucreze" (Ioan 9, 4).
Viata avand un astfel de pret, crestinul are si datoria si dreptul de a o pastra si apara, atat pentru el cat si pentru obste, precum cere si porunca dumnezeiasca: "sa nu ucizi".

191. Viata nu poate fi nicicand jertfita?
Viata trupeasca este un bun insemnat, dar nu cel mai mare bun al credinciosului. De aceea si datoria pentru pastrarea ei nu este fara margini. Sunt imprejurari in care primejduirea si jertfirea vietii este chiar o datorie. Astfel, Sfintii Apostoli au indurat prigoniri si moarte pentru propovaduirea Sfintei Evanghelii. Sfintii Mucenici au preferat sa moara decat sa se lepede de Mantuitorul, implinind cuvantul Domnului, care spune: "Nu va temeti de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot sa-l ucida; temeti-va mai curand de acela care poate si trupul si sufletul sa le piarda in gheena" (Matei 10, 28). Pe de alta parte, preotii, medicii, ingrijitorii celor cuprinsi de boli molipsitoare isi pun adesea viata in primejdie, ca si soldatii care apara patria. Implinirea constiincioasa a datoriilor legate de chemarea lor le cere acest lucru pentru binele obstesc.
Asadar, sunt imprejurari care cer primejduirea si chiar jertfirea vietii, dar numai pentru bunuri de pret inalt si din dorinte curate, iar nu din dorinta de a fi laudat de oameni.
In afara de astfel de imprejurari deosebite, datoria crestinului este de a-si pastra viata trupului si a ingriji de sanatatea lui. Caci, cu cat trupul este in mai buna stare, cu atat slujeste mai bine sufletului.

192. in ce chip se ingrijeste crestinul de sanatatea trupului?
Crestinul se ingrijeste de sanatatea trupului prin:
1) Hrana potrivita si cumpatare, caci omul mananca pentru a trai, si nu traieste pentru a manca. Iar dupa pilda Mantuitorului si invatatura Sfintilor Apostoli, crestinul trebuie sa ia totdeauna mancarea cu "binecuvantare", adica cu rostire de rugaciuni inainte si dupa masa (I Tim. 4,4, 5).
2) Imbracaminte trebuitoare pentru infatisarea cuviincioasa si pentru ocrotirea trupului de schimbarile vremii.
3) Locuinta sanatoasa, pentru cuvenita odihna si adapostire. Datina crestineasca cere ca locuinta crestinilor sa fie impodobita cu icoane si cu sfanta cruce.
2) Curatenie in imbracaminte si locuinta, precum si curatenie a trupului.
5) Munca si exercitii trupesti, care intaresc puterile si-l mentin pe om in buna stare sufleteasca. Pentru ca a trai inseamna a munci. De aceea este datoria fiecarui crestin sa-si aleaga cu multa chibzuinta si sa se pregateasca cu ingrijire pentru o anumita munca, dupa insusirile si puterile sale.
6) Vindecarea sanatatii zdruncinate de boli. Desigur, crestinismul priveste bolile: sau ca pedepse meritate pentru pacat si mijloace pentru pocainta, ca de pilda: lepra lui Ghiezi, slabanogul de 38 de ani; sau ca mijloace pentru intarire in virtute, ca de pilda suferintele dreptului Iov sau ca prilejuri pentru aratarea puterii lui Dumnezeu, ca de pilda vindecarea orbului din nastere. De aceea, crestinul indura bolile cu rabdare si cu supunere fata de voia lui Dumnezeu si se roaga Lui sa-i aduca usurare si vindecare. "Fiule! In boala ta nu fi nebagator de seama, ci te roaga Domnului si El te va tamadui" (Int. Sir. 38, 9).
Dar aceasta nu inseamna ca crestinul trebuie sa astepte vindecarea numai prin rugaciune si prin mijloacele religioase; adica sa astepte ca Dumnezeu sa faca mereu minuni cu el. Datoria lui este sa ceara si ajutorul medicului si sa foloseasca medicamentele aratate de el. "Cinsteste pe doctor cu cinstea ce i se cuvine, ca si pe el l-a facut Domnul... Domnul a zidit din pamant leacurile si omul intelept nu se va scarbi de ele" (Int. Sir. 38, 1, 4).
Daca si-a recastigat sanatatea, crestinul trebuie sa aduca lauda si multumire lui Dumnezeu, asemenea leprosului vindecat (Luca 17, 15).
7) Odihna. Datoria muncii cere si dreptul la odihna pentru reimprospatarea puterilor si sustinerea sanatatii. Mantuitorul insusi, ca om, avea trebuinta de odihna si se odihnea (Ioan 4, 6). Cel dintai mijloc pentru odihna este somnul. Astfel, muncitorul constiincios nu va renunta la el pentru placeri, dar nici nu va pierde timpul lucrului cu somnul.
Timp de odihna sunt si duminicile si zilele de sarbatori, cand crestinul isi intrerupe munca din cursul saptamanii si, dupa participarea la Sfanta Liturghie si ascultarea cuvantului dumnezeiesc, se odihneste si-si reface puterile sale, meditand la cuvantul lui Dumnezeu si facand fapte bune fata de aproapele.

193. Opreste Biserica participarea la bucuriile si placerile vietii?
Sfanta noastra Biserica nu opreste participarea la bucuriile si placerile vietii. Dimpotriva, le considera trebuitoare pentru sanatatea si buna stare a credinciosilor. Ea cere insa ca ele sa nu fie pagubitoare nici trupului si nici sufletului, sa nu rapeasca din timpul de munca si sa fie cu masura.
Placerile sunt felurite. Unele mai mult pentru recrearea trupeasca, iar altele mai mult pentru recrearea sufleteasca. Astfel, cei ce lucreaza cu mintea gasesc recreatie si placere in exercitiile trupesti, iar cei ce lucreaza cu bratele, in ocupatiile mintii, pentru a tine cumpana dreapta intre puterile trupesti si cele sufletesti.
Folositoare pentru toti sunt exercitiile trupesti, plimbarile cu admirarea frumusetilor naturii, muzica aleasa, teatrul si cinematograful cu cuprins moral si sanatos si, fara indoiala, citirea cartilor roditoare de viata morala.
Odihna si recrearea buna ii aduc credinciosului multumire si puteri noi pentru reinceperea muncii obisnuite. Recrearea rea insa ii aduce descurajare si dezgust fata de munca.

194. Care sunt pacatele impotriva datoriei de a se ingriji de viata si sanatatea trupului?
Cele mai mari pacate impotriva vietii si sanatatii trupului sunt:
1) Primejduirea si distrugerea vietii;
2) Ciuntirea de sine, prin care cineva urmareste sa devina nepotrivit pentru munca. Daca aceasta se face insa cu scopul de a-si pastra viata, de pilda extirparea unui madular bolnav, atunci ea este chiar o datorie;
3) Lenea;
4) Imbuibarea cu mancare si bautura;
5) Nestapanirea patimilor care macina sanatatea trupului;
6) Nebagarea in seama a bolilor si lipsa de masuri pentru preintampinarea lor sau pentru vindecare.

195. Pentru implinirea datoriilor catre sine insusi, are crestinul nevoie de bunuri materiale? Ce invata sfanta noastra Biserica despre bunurile materiale?
Dumnezeu, dupa ce a creat pe cei dintai oameni, i-a binecuvantat, zicand: "Cresteti si va inmultiti si umpleti pamantul si-l supuneti; si stapaniti peste pestii marii, peste pasarile cerului, peste toate animalele, peste toate vietatile ce se misca pe pamant si peste tot pamantul. Apoi a zis Dumnezeu: "Iata va dau toata iarba ce face samanta de pe toata fata pamantului si tot pomul ce are rod cu samanta in el. Acestea vor fi voua hrana voastra" (Fac. 1, 28-29).
Asadar, bunurile materiale sunt darurile lui Dumnezeu catre om, pentru sustinerea vietii si pentru indeplinirea feluritelor trebuinte legate de ea. Stapanul lor deplin este Dumnezeu, Creatorul intregii zidiri. Omului ii sunt date bunurile materiale numai spre buna administrare, chivernisire si folosire, avand a da seama de ele, ca de orice fapta a sa.

196. Are fiecare om dreptul la bunurile materiale?
Bunurile materiale fiind neaparat trebuitoare vietii, de buna seama ca fiecare om are dreptul la ele. Ele trebuie sa fie insa castigate prin munca proprie, cinstita, iar nu prin exploatarea muncii altora, caci citim in Sfanta Scriptura: "Daca cineva nu vrea sa lucreze, acela nici sa nu manance" (II Tes. 3, 10).

197. Condamna Biserica bogatia in sine?
In urma pacatului stramosesc, oamenii abatandu-se de la legea lui Dumnezeu, impartirea bunurilor pamantesti de catre ei nu s-a facut niciodata cu dreptate. Unii, mai puternici, asuprind pe semenii lor mai slabi, si-au adunat averi, socotindu-le ca proprietate a lor deplina, iar altii, mai slabi, au ramas asupriti si in suferinta.
Crestinismul a adus si aici o indreptare. Pe de o parte, el nu condamna bunastarea materiala. Averea poate fi castigata prin munca staruitoare si prin buna chivernisire si atunci ea este un drept firesc al fiecaruia, ca rod al muncii cinstite, caci "Vrednic este lucratorul de plata sa" (Luca 10, 7). Bogatia in sine nu este ceva rau, dupa cum nici saracia nu este o virtute. Prin munca proprie, cinstita, nimeni nu poate aduna insa averi prea mari. De alta parte, bogatia cuprinde in sine o mare primejdie. Ea il leaga pe om prea mult de bunurile pamantesti trecatoare, il face mandru, lacom, zgarcit, impietrit la inima fata de suferintele semenilor si fata de implinirea poruncilor morale.
In felul acesta, bogatia poate fi o piedica in calea mantuirii, dupa cum spune Mantuitorul: "Mai lesne este a trece camila prin urechile acului, decat sa intre un bogat in imparatia lui Dumnezeu" (Matei 19, 24). Mantuitorul nu condamna aici bogatia, ci pe detinatorii ei, pe bogatii lipsiti de credinta si de mila. Acelasi lucru se intampla si atunci cand El indeamna pe tanarul dornic de desavarsire sa-si vanda averile si sa le dea saracilor (Luca 18, 22). Din aceeasi pricina si Sfintii Parinti au cuvinte foarte aspre nu atat fata de bogatie, cat fata de bogatii nemilostivi.
Fata de parerea ca bogatia ar fi un ideal in viata, deci un scop in sine, si ca fiecare poate sa o intrebuinteze numai pentru el, crestinismul vine cu o indreptare. Crestinismul invata ca bogatia trebuie socotita numai un mijloc pentru aratarea dragostei catre aproapele in suferinta si pentru lucrari de folos obstesc.
Mantuitorul spune: "Fericiti cei milostivi, ca aceia se vor milui" (Matei 5, 7). Iar Sfantul Vasile cel Mare zice: "Cei ce judeca cu intelepciune ar trebui sa nu uite ca bogatiile ne-au fost date pentru a le intrebuinta, nu pentru a le face sa ne slujeasca la placeri"642 (Sfantul Vasilie cel Mare, Omilia VII, "Catre bogati", in Colectia "Parinti si scriitori bisericesti", vol. 17, trad. de Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1986, p. 414-415). Folositoare pentru suflet este intrebuintarea bogatiei pentru ajutorarea celor in suferinta. Caci tot Sfantul Vasile cel Mare spune: "Cum poti tu sa ai paturi de argint, mese de argint, scaune de fildes, cand curtea locuintei tale este plina de saraci fara de numar, al caror plans il auzi? Cate datorii s-ar putea plati din pretul unui inel de al tau? Un singur dulap de al tau cu haine cuprinde atat cat ar incalzi o intreaga populatie care tremura de frig"643 (Sfantul Vasilie cel Mare, Omilia VII, "Catre bogati", in Colectia "Parinti si scriitori bisericesti", vol. 17, trad. de Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1986, p. 414-415).
 

DATORIILE CATRE APROAPELE

198. Prin implinirea datoriilor catre Dumnezeu si catre sine insusi isi indeplineste crestinul toate datoriile sale?
Nu. Caci omul, dupa insasi firea sa, e facut sa traiasca laolalta cu semenii sai. Omul are, adica, in sine o pornire care-l atrage catre semenii sai, de ajutorul carora are nevoie pentru dezvoltarea insusirilor sale proprii, ca si pentru implinirea trebuintelor sale de viata. Apoi si graiul cu care este inzestrat omul, pentru impartasirea gandurilor si vrerilor sale, este un semn ca el are nevoie sa traiasca impreuna cu semenii sai.
De aici decurg insa si anumite indatoriri ale crestinului catre semenul sau aproapele sau; numai prin implinirea lor crestinul poate sa traiasca dupa voia lui Dumnezeu.

199. Care sunt indatoririle crestinului catre aproapele?
Asemenea datoriilor catre sine insusi, datoriile catre aproapele se cuprind si ele in trei virtuti de seama: 1) cinstirea sau respectarea aproapelui; 2) dragostea catre aproapele; 3) dreptatea fata de aproapele. Dar inainte de a arata in ce se cuprind acestea, se pune intrebarea:

200. Cine este aproapele nostru?
Raspunsul ni-l da insusi Mantuitorul, in frumoasa parabola despre samarineanul milostiv (Luca 10, 29-37), care a legat ranile si a dat ajutor celui cazut intre talhari, fara sa cerceteze cine este el, ci numai vazandu-l ca este om ca si el. Raspunsul este deci: aproapele nostru este orice om, fara nici un fel de deosebire. Dupa invatatura crestina, toti oamenii sunt fii ai aceluiasi Tata Ceresc. Toti sunt creati dupa "chipul lui Dumnezeu", toti au aceeasi fiinta, se trag din aceeasi unica pereche de oameni (Adam si Eva), stau sub osanda aceluiasi pacat stramosesc, sunt mantuiti prin aceeasi jertfa de pe Cruce si au aceeasi chemare la aceeasi viata vesnica. Adevarul acesta il face pe Sfantul Apostol Pavel sa spuna: "Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte barbateasca si femeiasca, pentru ca voi toti una sunteti, in Hristos Iisus" (Gal. 3, 28).
Pe temeiul invataturii crestine despre egalitatea tuturor oamenilor inaintea lui Dumnezeu si despre egalitatea drepturilor la viata pentru fiecare, s-a ajuns apoi, treptat, la recunoasterea egalei indreptatiri a fiecarui om la bunurile vietii.

201. Ce inseamna cinstirea aproapelui?
Cinstirea aproapelui, ca si cinstirea de sine insusi, este recunoaste-rea vredniciei pe care o are fiecare semen al nostru de la Dumnezeu si inaintea lui Dumnezeu, ca om. Sfantul Apostol Pavel spune: "In iubire trateasca unii pe altii iubiti-va; in cinste, unii altora dati-va intaietate" (Rom. 12, 10). De asemenea, Sfantul Apostol Petru spune: "Dati tuturor cinste, iubiti fratia" (I Petru 2, 17).
Datoria cinstirii aproapelui se sprijina pe aceleasi temeiuri ca si datoria cinstirii fata de sine insusi. Caci, dupa invatatura crestina, oamenii fiind creati toti dupa "chipul lui Dumnezeu" si avand toti aceeasi fiinta, au si datoria sa-si recunoasca unul altuia vrednicia si insusirile cu care i-a inzestrat Dumnezeu, mai presus de celelalte fapturi.

202. Care sunt pacatele impotriva cinstirii aproapelui?
Impotriva cinstirii aproapelui se pacatuieste prin dispretuirea lui, adica prin nerecunoasterea vredniciei si a insusirilor cu care l-a inzestrat Dumnezeu pe fiecare om. De asemenea se pacatuieste si prin folosirea aproapelui la lucruri injositoare, precum si prin nerecunoasterea drepturilor ce se cuvin fiecaruia prin legile firii omenesti, ca de pilda prin stirbirea libertatilor lui.

203. Ce este dragostea catre aproapele?
Dragostea catre aproapele este virtutea prin care crestinul doreste si voieste aproapelui binele vremelnic si vesnic, dandu-si totodata si silinta de a-i face acest bine.
In virtutea aceasta salasluieste deplin duhul invataturii si vietii crestine. De aceea, Mantuitorul o si numeste semnul de recunoastere al crestinului: "Intru aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, daca veti avea dragoste unii fata de altii" (Ioan 13, 35).
Asadar, cine nu se calauzeste de virtutea dragostei catre aproapele, acela nu este crestin adevarat.

204. Este dragostea catre aproapele o datorie de seama a crestinului?
Da, si inca ea este neaparat necesara pentru mantuire. Este adevarat ca in fruntea tuturor datoriilor crestinesti sta dragostea catre Dumnezeu. Pe aceasta o numeste Mantuitorul "marea si intaia porunca", dar indata adauga: "Iar a doua, la fel cu aceasta: sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti" (Matei 22, 37-38). Implinirea dragostei catre Dumnezeu se poate cunoaste, de altfel, numai in dragostea catre aproapele. Aceasta este roada si dovada cea mai de pret, dupa cuvantul Sfantului Apostol Ioan: "Daca zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele sau il uraste, mincinos este! Pentru ca cel ce nu iubeste pe fratele sau, pe care l-a vazut, pe Dumnezeu, pe care nu L-a vazut, nu poate sa-L iubeasca. Si aceasta porunca avem de la El: cine iubeste pe Dumnezeu sa iubeasca si pe fratele sau" (I Ioan 4, 20-21).
Asadar, intre amandoua aceste porunci este o legatura stransa si nedespartita, incat una fara alta nu se poate implini. Sfantul Apostol Pavel scrie: "Nimanui cu nimic nu fiti datori, decat cu iubirea unuia fata de altul; caci cel care iubeste pe aproapele a implinit legea" (Rom. 13, 8). "Toata legea se cuprinde intr-un singur cuvant, in acesta: iubeste pe aproapele tau ca pe tine insuti" (Gal. 5, 14).
Aceasta inseamna ca precum fata de Dumnezeu, asa si fata de aproapele, dragostea este implinirea legii. In ea se cuprind toate poruncile si prin ea isi implineste crestinul datoriile sale. De aceea implinirea datoriei de dragoste catre aproapele este neaparat necesara crestinului pentru mantuire.

205. Care sunt insusirile dragostei catre aproapele?
Dragostea catre aproapele, ca virtute crestina, trebuie sa fie:
1) Sfanta. Aceasta inseamna ca ea trebuie sa decurga din dragostea catre Dumnezeu, care este Tatal Ceresc al tuturor. "Iubitilor, sa ne iubim unul pe altul, pentru ca dragostea este de la Dumnezeu si oricine iubeste este nascut din Dumnezeu si cunoaste pe Dumnezeu. Cel ce nu iubeste n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu este iubire" (I Ioan 4, 7-8).
2) Sfintitoare, adica avand purtare de grija pentru mantuirea aproapelui.
3) Din inima curata. "Iubiti-va unul pe altul din toata inima, cu toata staruinta" (I Petru 1, 22).
4) Lucratoare si jertfelnica, adica aratandu-se prin fapte. "Sa nu iubim cu vorba, numai din gura, ci cu fapta si cu adevarul" (I Ioan 3, 18).
"Daca un frate sau o sora sunt goi si lipsiti de hrana cea de toate zilele, si cineva dintre voi le-ar zice: Mergeti in pace! Incalziti-va si va saturati; dar nu le dati cele trebuincioase trupului, care ar fi folosul?" (Iacov 2, 15-16).
5) Universala, adica sa cuprinda pe toti oamenii, fiindca precum s-a spus, toti sunt fiii lui Dumnezeu si Domnul nostru Iisus Hristos nu indeparteaza pe nimeni de la dragostea Sa.
Desigur, dragostea trebuie sa se arate mai intai fata de cei cu care Dumnezeu ne-a pus in legatura mai stransa, de rudenie sau de prietenie. Totusi, ea nu trebuie sa inceteze de a fi atotcuprinzatoare.

206. Dragostea crestina cuprinde si pe vrajmasi?
Da, si tocmai prin aceasta se deosebeste dragostea crestina de cea fireasca.
Oricare alta dragoste poate sa izvorasca din asteptarea unor foloase trecatoare; de la cel ce ne dusmaneste, crestinul nu asteapta nimic bun, dar dragostea lui il cuprinde si pe potrivnicul sau. El lasa numai lui Dumnezeu dreptul de judecata, osanda sau iertare a celor rai si este mereu cu nadejdea indreptarii dusmanului si a indrumarii lui la bine, la impacare. In privinta aceasta Mantuitorul spune: "Ati auzit ca s-a zis: sa iubesti pe aproapele tau si sa urasti pe vrajmasul tau. Iar Eu zic voua: Iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvantati pe cei ce va blesteama, faceti bine celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ce va vatama si va prigonesc... Caci daca iubiti pe cei ce va iubesc, ce rasplata veti avea? Au nu fac si vamesii acelasi lucru? Si daca imbratisati numai pe fratii vostri, ce faceti mai mult? Au nu fac si neamurile acelasi lucru? Fiti, dar, voi desavarsiti, precum Tatal vostru Cel ceresc desavarsit este" (Matei 5, 43-48). Iar Sfantul Apostol Pavel isi incheie indemnurile staruitoare la dragoste cu cuvintele: "Nu te lasa biruit de rau, ci biruieste raul cu binele" (Rom. 12, 21).
Dar Mantuitorul, prin viata, suferintele si moartea Sa, ne-a dat totodata si cea mai mareata pilda vie despre dragostea fata de cei ce ne voiesc raul, caci El a fost Acela "Care, ocarat fiind, nu raspundea cu ocara; suferind, nu ameninta, ci Se lasa in stirea Celui ce judeca cu dreptate" (I Petru 2, 23).
Indeosebi pilduitoare trebuie sa ne fie rugaciunea Mantuitorului de pe Cruce, rostita pentru cei ce L-au rastignit: "Parinte, iarta-le lor, caci nu stiu ce fac" (Luca 23, 34). Tot in privinta aceasta, Sfantul Antonie cel Mare spune: «Fa bine celui ce te nedreptateste si-ti vei face prieten pe Dumnezeu. Nu grai de rau pe vrajmasul tau catre nimeni. Deprinde-te cu dragostea, cu neprihanirea, cu rabdarea, cu infranarea si cu cele asemenea. Caci aceasta este constiinta de Dumnezeu»644 (Filocalia, vol. 1, p. 33).

207. Ce mai invata sfanta noastra Biserica despre dragostea fata de vrajmasi?
Sfanta noastra Biserica ne mai invata nu numai sa nu uram si sa nu prigonim pe vrajmasul nostru, ci:
a) Sa fim gata a ne impaca cu el (Matei 5, 23-24);
b) Sa fim iertatori (Matei 28, 35);
c) Sa ne ferim de tot ce ar parea ca este o fapta de razbunare si neimpacare: "Nu rasplatiti raul cu rau sau ocara cu ocara, ci dimpotriva, binecuvantati, caci spre aceasta ati fost chemati, ca sa mosteniti binecuvantarea" (I Petru 3, 9).

208. Dar daca vrajmasul nu ia seama la dragostea noastra si se napusteste asupra noastra si asupra avutului nostru?
Atunci vrajmasul devine un calcator al poruncilor dumnezeiesti despre dragostea fata de aproapele sau, iar crestinul are datoria sa-si apere viata si bunurile sale, fie cu puterile sale, fie cu ajutorul legilor civile. In purtarea sa fata de vrajmasul sau, crestinul va fi calauzit de credinta ca slujeste poruncile lui Dumnezeu.

209. Dar daca dusmanii ataca patria si avutul ei?
Cu privire la aceasta, vezi invatatura Bisericii noastre infatisata in raspunsul la intrebarea 229, de mai jos.

210. Care este masura dragostei catre aproapele?
Masura dragostei catre aproapele este dragostea catre noi insine, dupa porunca Mantuitorului: "Sa iubesti pe aproapele ca pe tine insuti" (Matei 22, 38), si "Precum voiti sa va faca voua oamenii, faceti-le si voi asemenea" (Luca 6, 31).
Dupa cum dragostea catre Dumnezeu nu se poate intelege fara dragostea catre aproapele, la fel nici dragostea catre aproapele nu se poate infaptui fara dragostea fata de noi insine. Caci in masura in care ne cunoastem pe noi insine, ne iubim si ne pretuim, vom sti sa iubim si sa pretuim si pe aproapele nostru, caci: "Cu ce masura veti masura, cu aceeasi vi se va masura" (Luca 6, 38).
Dragostea catre aproapele trebuie sa inceapa, deci, intotdeauna, de la noi insine.

211. Care sunt roadele dragostei catre aproapele?
Roadele dragostei catre aproapele le arata Sfantul Apostol Pavel, cand spune: "Dragostea indelung rabda; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieste, dragostea nu se lauda, nu se trufeste. Dragostea nu se poarta cu necuviinta, nu cauta ale sale, nu se aprinde de manie, nu gandeste raul. Nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar. Toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda" (I Cor. 13, 4-7).
Din dragostea catre aproapele rasar: rabdarea, bunatatea, ingaduinta, blandetea, mila, recunostinta, cinstea si dreptatea. Pe temeiul dragostei catre aproapele infloreste adevarata viata de obste.

212. Care sunt pacatele impotriva dragostei catre aproapele?
Pacatele impotriva dragostei catre aproapele sunt: pizma sau invidia, care inseamna parere de rau pentru binele aproapelui si bucurie pentru nenorocirea lui; apoi ura, clevetirea, inselaciunea, furtul, omorul si toata nedreptatea.
Pacat este si toata pilda rea, data prin cuvant sau fapta, caci ea abate pe multi de la calea cea buna si indeamna la rau. In privinta aceasta, Mantuitorul spune: "Cine va sminti pe unul dintre acestia mici, care cred in Mine, mai bine i-ar fi lui daca si-ar lega de gat o piatra de moara si sa fie aruncat in mare" (Marcu 9, 42).

213. Ce este dreptatea fata de aproapele?
Dreptatea fata de aproapele este recunoasterea cu fapta a tuturor drepturilor ce se cuvin aproapelui si ocrotirea lor cu sfintenie. Dreptatea cere sa dam fiecaruia ce este al sau si sa nu pagubim pe nimeni cu nimic.
Astfel, dreptatea este dovada dragostei catre aproapele si se arata in respectul vietii, sanatatii, cinstei, libertatii si al tuturor bunurilor lui. Ea este, precum s-a spus, temelia bunei randuieli intre oameni, sprijinind ordinea si inflorirea vietii obstesti.

214. Prin ce se pacatuieste impotriva dreptatii fata de aproapele?
Impotriva dreptatii fata de aproapele se pacatuieste prin toate formele de nedreptate, care pagubesc intr-un chip sau altul pe aproapele nostru, ca de pilda: furtul, inselaciunea s.a. In Sfanta Scriptura citim: "Nedreptii nu vor mosteni imparatia lui Dumnezeu" (I Cor. 6, 9).
Din virtutea cinstirii, a dragostei si a dreptatii fata de aproapele se desprind unele datorii deosebite fata de viata sufleteasca si trupeasca a semenilor nostri. Acestea, in general, sunt aceleasi ca si datoriile crestinului catre sufletul si trupul sau. Le amintim pe scurt.

215. Care sunt datoriile fata de viata sufleteasca a aproapelui?
Cea dintai datorie a crestinului fata de aproapele este aceeasi ca si fata de sine insusi. Ea trebuie sa priveasca mantuirea sufletului lui. Datoria aceasta se implineste prin:
1) Rugaciune, dupa cuvantul Sfintei Scripturi: "Inainte de toate, faceti cereri, rugaciuni, mijlociri, multumiri, pentru toti oamenii" (I Tim. 2,1). Mantuitorul ne povatuieste la aceasta prin cele ce se invata in rugaciunea "Tatal nostru" si prin pilda Sa (Ioan 17, 20). Crestinul patruns de duhul si dragostea Mantuitorului va simti o adevarata trebuinta a inimii sale sa se roage si pentru mantuirea altora, vii sau morti. Rugaciunea pentru cei morti se cuvine a fi recomandata, fiindca ea este nu numai o fapta de dragoste foarte de dorit pentru usurarea celor adormiti in Domnul, dar si un izvor imbelsugat de zidire si de ridicare morala si religioasa chiar pentru cei ce o fac.
2) Pilda buna, dupa porunca Mantuitorului: "Asa sa lumineze lumina voastra inaintea oamenilor, incat sa vada lucrurile voastre cele bune si sa slaveasca pe Tatal vostru Cel din ceruri" (Matei 5, 16).
3) Povatuirea catre cele duhovnicesti si certarea frateasca pentru calcarea poruncilor si neimplinirea datoriilor. Mantuitorul spune: "De-ti va gresi tie fratele tau, mergi, mustra-l pe el intre tine si el singur. Si de te va asculta, ai castigat pe fratele tau" (Matei 18, 15). Iar Sfantul Apostol Iacov adauga: "Daca vreunul va rataci de la adevar si-l va intoarce cineva, sa stie ca cel ce a intors pe pacatos de la ratacirea caii lui isi va mantui sufletul din moarte si va acoperi multime de pacate" (Iacov 5, 19-20). in privinta aceasta, Cuviosul Parinte Marcu Ascetul zice: "Cel ce sfatuieste sau mustra intru frica lui Dumnezeu pe acela care pacatuieste, isi castiga siesi virtutea potrivnica greselii. Iar cel ce tine minte raul si osandeste cu rautate cade in aceeasi patima, dupa legea duhovniceasca"645 (Filocalia, vol. 1, p. 271).
4) Prin toate faptele care se numesc faptele milosteniei sufletesti (despre care vom vorbi mai departe, in legatura cu «Fericirile»).

216. Prin ce se pacatuieste impotriva datoriei de a ingriji de mantuirea aproapelui?
Grija de mantuire fiind o datorie atat de insemnata pentru fiecare crestin, inseamna ca si nepasarea fata de ea este in sine un pacat. Dar cu atat mai mare pacat este calcarea cu stiinta a acestei datorii, care se face prin conlucrare la pacate straine si prin pilda rea. "Sa nu dati fratelui prilej de poticnire sau de sminteala", zice Sfantul Apostol Pavel (Rom. 14, 13). Crestinul adevarat se va feri totdeauna de astfel de pacate.

217. Mai sunt si alte datorii catre viata sufleteasca a aproapelui?
Da. Astfel, avem datoria de a spune adevarul, a ne feri de minciuna si a tine fagaduinta facuta si cuvantul dat. Fara aceste lucruri, legaturile dintre oameni nu sunt dupa voia lui Dumnezeu si viata de obste nu poate inflori. Apoi, dupa cum trebuie sa ne ingrijim de propria noastra cinste (nume bun), tot asa trebuie sa ne ingrijim si de cinstea altora, inlaturand tot ce ar putea-o stirbi (clevetirea) si straduindu-ne sa o aparam.
Sa nu uitam nici de datoria recunostintei catre aproapele, pentru cele primite de la el. Recunostinta este semn de dreptate si de dragoste crestineasca si totodata podoaba aleasa a crestinului.

218. Care sunt datoriile catre viata trupeasca a aproapelui?
Dupa cum crestinul este indatorat a-si cinsti si ingriji trupul si viata sa, la fel este indatorat a cinsti si ingriji trupul si viata aproapelui sau. Temeiurile sunt aceleasi.
Datoria aceasta si-o indeplineste crestinul, pe de o parte, prin faptele milosteniei trupesti, despre care vom vorbi in legatura cu «Fericirile», iar pe de alta parte prin ferirea de tot ce i-ar putea primejdui s-au nimici libertatea, sanatatea si viata, ca bunaoara: omorul si furtul, care sunt oprite prin cele zece porunci.
De asemenea virtutea dragostei si dreptatii fata de aproapele cere sa nu rapim nimanui nimic din ce este al lui si sa-i recunoastem fara inconjur tot ce i se cuvine si ce este dreptul lui.
Aceasta datorie se indeplineste pastrand cu grija ceea ce ne-a incredintat aproapele nostru, precum si dandu-i tot ce si-a castigat de la noi prin munca sa. Iar impotriva ei se pacatuieste, de pilda, prin neplata datoriilor, inselare la plata muncii, falsificare de acte si prin tot lucrul pagubitor in drepturile si bunurile sale.
Implinirea datoriilor catre aproapele este o dovada a dragostei noastre catre Dumnezeu. De aceea, crestinul este dator sa le indeplineasca cu toata constiinciozitatea, luandu-si ca masura datoriile catre sine insusi, dupa cuvintele Mantuitorului: "Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti" (Matei 22, 39) si: "Precum voiti sa va faca voua oamenii, faceti-le si voi asemenea" (Luca 6, 31).
Amintim apoi ca crestinul trebuie sa se poarte cu crutare si grija si fata de fiintele necuvantatoare. Mantuitorul, in invataturile Sale, a vorbit despre pasarile cerului (Matei 6, 26) si foarte des despre oaie si miel, numind bun pe pastorul care le apara (Ioan 10, 1-16).
Datoriile despre care am vorbit mai sus privesc in mod direct pe aproapele nostru. Dar sunt si datorii pe care le indreptam catre aproapele prin anumite asezaminte ale vietii de obste, menite si ele tot spre binele lui. Aceste asezaminte sunt: familia, statul, Biserica si lumea.
Sa vedem care sunt datoriile crestinului fata de aceste asezaminte.

FAMILIA

219. Ce este familia?
Dupa invatatura Sfintei noastre Biserici, familia este un asezamant dumnezeiesc si temelia vietii de obste. Ea se intemeiaza prin casatorie, adica prin legatura dintre barbat si femeie, binecuvantata de Dumnezeu in fata sfantului altar. Aceasta legatura rasare din imboldul firesc sadit de Dumnezeu in om. "De aceea va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa si se va alipi de femeia sa si vor fi amandoi un trup" (Efes. 5, 31).
Cea dintai familie s-a intemeiat in rai, avand ca preot si martor pe insusi Dumnezeu. "Si a facut Dumnezeu pe om, dupa chipul Sau; dupa chipul lui Dumnezeu l-a facut; a facut barbat si femeie. Si Dumnezeu i-a binecuvantat, zicand: cresteti si va inmultiti si umpleti pamantul" (Fac. 1, 27-28).

220. Care sunt insusirile familiei crestine?
Insusirile familiei crestine se desprind din invatatura sfintei Biserici despre casatorie si sunt:
1) Unitatea si egalitatea. Familia trebuie sa fie intemeiata prin legatura dintre un singur barbat si o singura femeie. "Fiecare (barbat) sa-si aiba femeia sa si fiecare femeie sa-si aiba barbatul sau" (I Cor. 7, 2).
Sfanta noastra Biserica nu ingaduie legatura dintre barbat si mai multe femei, caci aceasta injoseste femeia. in familia crestina femeia este sotie, adica tovarasa de viata si impreuna-lucratoare cu barbatul, in toate. Crestinismul a ridicat femeia din starea de injosire fata de barbat, in care se gasea mai inainte, si a asezat-o in toata vrednicia ei de fiinta creata "dupa chipul lui Dumnezeu", precum spune Sfantul Apostol Pavel: "Nu mai este parte barbateasca si parte femeiasca, pentru ca voi toti una sunteti in Hristos Iisus" (Gal. 3, 28).
Astfel, crestinismul a aratat pentru prima data ca femeii i se cuvine aceeasi pretuire ca si barbatului. Numai mult mai tarziu, oranduielile omenesti i-au recunoscut si ele femeii drepturi si indreptatiri alaturi de barbat.
2) Dragostea si buna invoire dintre soti. Cand sila, sau alte pricini, ca de exemplu averea, duc la intemeierea unei familii, atunci rareori traiul intre soti este fericit.
3) Curatia. Sotii sa nu fie in apropiata inrudire trupeasca si sufleteasca. Prin canoanele sale, sfanta noastra Biserica a stabilit gradele de rudenie, care fac cu neputinta incheierea casatoriei.
4) Sfintenia. Familia trebuie sa fie binecuvantata prin Taina Sfintei Cununii. Sfantul Apostol Pavel numeste casatoria, prin care se infiinteaza familia, Taina mare, dar nu altfel, ci numai daca ea este intemeiata in Hristos si in Biserica (Efes. 5, 32). Pentru insemnatatea pe care familia o are in viata de obste, binecuvantarea dumnezeiasca este de neaparata trebuinta.
5) Trainicia. Casatoria sa fie pentru toata viata, caci: "Ce a impreunat Dumnezeu, omul sa nu desparta" (Matei 19, 6). Iar Sfantul Apostol Pavel spune: "Celor ce sunt casatoriti le poruncesc, nu eu, ci Domnul: Femeia sa nu se desparta de barbat. Iar daca s-a despartit, sa ramana nemaritata sau sa se impace cu barbatul sau; tot asa, barbatul sa nu-si lase femeia" (I Cor. 7, 10-11). In afara de moartea trupeasca,. sfanta Biserica ingaduie desfacerea legaturii dintre soti (divortul) numai din pricini morale asemanatoare mortii trupesti, cum sunt: necredinciosia (adulterul), sau alte legaturi trupesti neingaduite (Matei 19, 9).
Sfanta noastra Biserica ingaduie recasatorirea sotilor vaduvi.

221. Care este scopul familiei?
Dupa invatatura sfintei noastre Biserici, scopul familiei este:
1) Nasterea de copii, spre inmultirea neamului omenesc si a credinciosilor sfintei Biserici;
2) Ajutorarea sotilor intreolalta, pentru usurarea vietii;
3) Ocrotirea moralitatii sotilor.

222. Care este insemnatatea familiei pentru viata?
S-a mai spus ca omul este creat pentru viata in societate (de obste), adica pentru a trai impreuna cu semenii sai: "Si a zis Domnul Dumnezeu: nu este bine sa fie omul singur; sa-I facem ajutor potrivit pentru el" (Fac. 2, 18). Cea dintai forma a vietii de obste este tocmai familia. Pe familie se intemeiaza apoi toate celelalte forme de viata obsteasca.
Dar familia nu este numai samburele din care creste obstea (societatea) omeneasca, ci ea este si cel dintai asezamant de crestere morala a omului, neaparat necesar pentru bunastarea societatii. Familia este rasadnita de virtuti si izvor de intarire morala. in sanul ei isi primeste copilul primele indrumari de viata, care ii raman intiparite in suflet pentru totdeauna. Caci, daca temelia bunei cresteri a copilului este dragostea si intelegerea firii sale, lucrul acesta se face mai intai si cel mai bine in familie. Numai parintii au dragoste fata de copiii lor in masura cea mai mare si numai ei au prilej potrivit si indelungat sa inteleaga deplin firea fiecarui copil al lor.
Pentru a-si putea indeplini cum se cuvine lucrarea ei, de a creste oameni cinstiti in orice privinta, familia crestina trebuie sa se calauzeasca dupa indrumarile morale sanatoase care se gasesc in invatatura sfintei noastre Biserici Ortodoxe, pastratoarea adevarurilor vesnice.

223. Care sunt datoriile sotilor unul catre altul?
1) Iubirea si stima reciproca. Sotii sunt datori sa se iubeasca si sa se cinsteasca unul pe altul. Aceasta datorie rasare chiar din unirea lor prin casatorie, caci ei "nu mai sunt doi, ci un trup" (Matei 19, 6). Sfantul Apostol Pavel spune: "Barbatul sa-i dea femeii iubirea datorata; asemenea si femeia barbatului" (I Cor. 7, 3).
2) Credinciosia. Sa-si pastreze unul altuia credinciosia fagaduita in fata altarului.
3) Ajutorarea. Sa se ajute unul pe altul in chip desavarsit si sa lucreze impreuna pentru cele trebuitoare vietii, impartasind impreuna atat bucuriile cat si greutatile ei.
4) Curatia si cumpatarea. Sa traiasca impreuna in dreptate, curatie si cumpatare.
5) Munca impreuna si desavarsirea morala. in orice imprejurare, sotii sunt datori sa se lege cat mai strans unul de altul, sa-si implineasca lipsurile, sa-si desavarseasca insusirile si darurile si sa lucreze impreuna pentru propasirea morala a fiecaruia si pentru buna educatie a copiilor lor, avand drept calauza poruncile crestine.
In felul acesta, viata crestina de familie va fi curata si sanatoasa, va fi scoala de virtuti, roditoare de bine pamantesc si ceresc.

224. Din cine este alcatuita familia?
Familia este alcatuita din parinti si copii. Parintii au datorii fata de copii, iar copiii fata de parinti.

225. Mai cuprinde familia si alte persoane?
Da. Pe langa parinti si copii, familia mai cuprinde si pe celelalte rude, oricat de departate. De aceea, toate rudele trebuie sa se iubeasca, sa se respecte si sa se ajute, iar felul acesta de viata sa patrunda in toata societatea omeneasca, adica in marea familie a neamului omenesc. In aceasta mare familie a omenirii, care, dupa invatatura crestina, are ca Tata pe Dumnezeu, toti oamenii sunt frati intre ei, prin Hristos.
Asadar, familia crestina trebuie sa fie vatra in care focul dragostei sa nu se stinga niciodata si de la care sa se incalzeasca omul si obstea omeneasca.

STATUL

226. Care sunt datoriile crestinului fata de stat?
Prin stat se intelege "organizarea politica si juridica a societatii umane pe un teritoriu limitat".
Rostul statului este ca, prin asezaminte si legi intemeiate pe dreptate, sa ocroteasca viata cinstita, drepturile si libertatile firesti ale tuturor cetatenilor sai, fara nici un fel de deosebire intre ei. De asemenea, sa puna la indemana acestora mijloacele potrivite pentru luminarea, cresterea si rodirea insusirilor cu care i-a inzestrat Dumnezeu si sa asigure apararea fata de dusmanii din afara hotarelor.
Asadar, datoria statului este ca sa se ingrijeasca de inflorirea si apararea binelui obstesc si sa dea putinta tuturor cetatenilor de a se folosi, in pace, de bunele infaptuiri ale stradaniei lor.
De aici decurg si anumite datorii ale crestinului fata de stat, numite datorii cetatenesti. Acestea sunt:
1) Patriotismul, adica dragostea si devotamentul fata de patria si poporul din care facem parte.
2) Supunerea si ascultarea fata de ocarmuitorii si legile statului, dupa cuvantul Sfintei Scripturi: "Tot sufletul sa se supuna inaltelor stapaniri, caci nu este stapanire decat de la Dumnezeu; iar cele ce sunt, de Dumnezeu sunt randuite. Pentru aceea, cel ce se impotriveste stapanirii se impotriveste randuielii lui Dumnezeu. Iar cei ce se impotrivesc isi vor lua osanda" (Rom. 13, 1-2). Mantuitorul S-a supus chiar judecatii nedrepte a lui Pilat, dand pilda de supunerea datorata autoritatilor statului.
3) Munca constiincioasa pentru sporirea binelui obstesc, prin indeplinirea indatoririlor legate de chemarea in stat a fiecarui cetatean, participarea inteleapta la treburile publice, plata impozitelor etc. Sfantul Apostol Pavel spune: "Dati tuturor cele ce sunteti datori: celui cu darea, dare; celui cu vama, vama; celui cu teama, teama; celui cu cinstea, cinste" (Rom. 13, 7). Insusi Mantuitorul si-a indeplinit datoria de a plati darile (Matei 17, 25-27).
4) Rugaciuni pentru sanatatea ocarmuitorilor (I Tim. 2,1-2), pentru inflorirea tarii si ferirea ei de dusmani.
5) Apararea tarii, chiar cu pretul vietii, in timp de razboi. In legatura cu aceasta datorie este bine sa cunoastem ce invata sfanta noastra Biserica despre pace si despre razboi.

227. Ce invata sfanta noastra Biserica despre pace?
Sfanta noastra Biserica Ortodoxa propovaduieste pacea cu tot zelul si cu toata puterea ei. Ea invata ca Dumnezeul crestinilor este "Dumnezeul pacii" (Rom. 15, 33; 16, 20; I Cor. 14, 33; Filip. 4, 9; I Tes. 5, 23; II Tes. 3, 16; Evr. 13, 20). "Imparatia lui Dumnezeu este... dreptate si pace si bucurie in Duhul Sfant" (Rom. 14, 17). "Pe pamant pace" (Luca 2, 14), este solia pe care ingerii au adus-o oamenilor la Nasterea Mantuitorului.
Domnul nostru Iisus Hristos este "Domn al pacii" (Isaia 9, 5) si El ne porunceste sa traim in pace unii cu altii (Matei 5, 25). "Pace voua" este salutul obisnuit, adresat de Mantuitorul Ucenicilor Sai si prin ei tuturor oamenilor (Luca 24, 36; Ioan 20, 19), salut repetat de atatea ori la Sfanta Liturghie, prin cuvintele: "Pace tuturor". Pe "facatorii de pace" (Matei 5, 9) Mantuitorul ii fericeste si in testamentul Sau spune: "Pace va las voua, pacea Mea o dau voua" (Ioan 14, 27). Sfintii Apostoli de asemenea indeamna pe crestini sa traiasca in pace cu toti oamenii (Rom. 12, 18), in "pacea lui Dumnezeu, care covarseste orice minte" (Filip. 4, 7), in pacea lui Hristos, care sa stapaneasca in toate inimile (Col. 3, 15).
Sfanta noastra Biserica Ortodoxa, credincioasa invataturii Mantuitorului, n-a incetat niciodata sa indemne - prin puterea cuvantului si a pildei - oamenii si popoarele la statornicirea pacii in lume. Ea face acest lucru fiind deplin incredintata ca pacea este aducatoare de bine si de propasire in lume.
Pacea, facand parte din substanta invataturii crestine, constituie unul dintre cele mai importante obiective ale misiunii Bisericii in lume.

228. Pe ce temei aseaza pacea sfanta noastra Biserica?
Sfanta noastra Biserica aseaza pacea pe temeiul dragostei, dupa porunca Mantuitorului: "Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti" (Matei 22, 39). Unde salasluieste dragostea, acolo patimile se topesc, vrajmasiile si nedreptatile amutesc, iar viata obsteasca infloreste. Din dragostea crestina rasar si rodesc: fratietatea, egalitatea, libertatea si dreptatea.
Asadar, dupa invatatura sfintei noastre Biserici Ortodoxe, starea fireasca dintre oameni si dintre popoare trebuie sa fie de buna intelegere, de ajutorare si de pace. Sfanta noastra Biserica se straduieste prin toate mijloacele pentru asezarea acestei stari in lume.

229. Dar despre razboi ce invata sfanta noastra Biserica?
Despre razboi, sfanta noastra Biserica nu a primit de la Mantuitorul o porunca anumita. Dar din faptul ca intreaga invatatura a Mantuitorului este strabatuta de duhul dragostei si al pacii, intelegem ca razboiul nu este un lucru dorit. El aduce numai pustiire de viata si de munca omeneasca. De aceea, sfanta noastra Biserica n-a propovaduit si n-a pornit nicicand razboaie. Dimpotriva, a lucrat din toate puterile pentru inlaturarea lor.
Pe de alta parte, Sfanta Scriptura nu condamna ostasii pentru slujba lor. Mantuitorul vindeca pe sluga sutasului din Capernaum (Matei 8, 13);
Sfantul Apostol Petru boteaza pe sutasul Corneliu (Fapte 10), iar Sfantul Ioan Botezatorul indeamna pe ostasii doritori de pocainta sa nu asupreasca pe nimeni, nici sa invinuiasca pe nimeni, ci sa se multumeasca cu solda lor (Luca 3, 14).
Ostasii sunt trebuitori statului pentru apararea vietii si bunurilor cetatenilor, impotriva calcatorilor de dreptate, a rapitorilor de libertate si de bunuri, care ar veni din afara.
Desigur, statul este dator sa inlature cu mijloace pasnice neintelegerile dintre alte state si el. Dar cand toate straduintele in privinta aceasta dau gres, atunci statul este dator sa-si ia toate masurile de aparare.
De aceea sfanta noastra Biserica Ortodoxa, care considera razboiul ca ceva rau si ingrozitor, are ingaduinta pentru razboiul de aparare, ca act de legitima aparare. In aceasta situatie, ea se roaga pentru biruinta ostasilor asupra vrajmasilor patriei si pentru odihna sufletelor celor cazuti intru apararea patriei.

230. In ce fel invatatura si vietuirea crestina au ajutat la propasirea societatii omenesti?
Este un lucru recunoscut ca nimeni nu a lucrat in trecut mai mult si mai temeinic la ridicarea vietii omenesti, atat a insilor rat si a obstii, decat crestinismul. Precum aluatul face sa creasca framantatura si-i da gust, tot asa si invatatura crestina a sporit puterile de viata ale oamenilor si le-a dat un rost inalt. El a schimbat cu totul fata lumii vechi, prin prefacerea sufleteasca a oamenilor.
Uriasul pas facut inainte prin crestinism se poate lesne vedea punand fata in fata lumea dinainte de venirea Domnului nostru Iisus Hristos cu lumea crestina. Intr-adevar, inainte de venirea Mantuitorului, lumea traia o viata plina de rautate. O buna parte din oameni zaceau in cea mai crunta robie. Prinsii din razboaie, saracii care nu-si puteau plati datoriile sau nu-si puteau duce traiul, cei ce se nasteau in stare de robie, toti acestia alcatuiau gloata celor lipsiti de toate drepturile. Nu aveau dreptul de a se casatori, de a stapani bunuri materiale, fiind socotiti fara vointa proprie. Stapanul, care ii cumpara sau ii mostenea, avea drept de viata si de moarte asupra lor. Soarta sclavilor o impartaseau si femeile si copiii, care erau lasati la bunul plac al sotilor si parintilor, putand fi ucisi de acestia, fara a da socoteala cuiva.
Crestinismul apare la orizontul lumii vechi, imputernicit cu misiunea divina de a propovadui pe Hristos pana la marginile pamantului si de a incorpora pe cei ce vor crede si se vor boteza in comunitatea cea noua a Bisericii.
In cadrul acestei noi comunitati, raporturile dintre om si Divinitate, ca si cele dintre om si semenii sai, sunt cu totul altele decat cele din lumea veche. Dumnezeu nu mai este socotit ca un stapan tiran, ci ca un Parinte iubitor, iar oamenii, ca fii ai lui Dumnezeu si frati intre ei. Crestinismul se ridica deasupra tuturor granitelor nationale, ca si deasupra granitelor care separau clasele sociale in sanul aceleiasi natiuni: "Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte barbateasca si parte femeiasca, pentru ca voi toti una sunteti in Hristos Iisns" (Gal. 3, 28). El se straduieste sa introduca in raporturile dintre oameni principiul dragostei care: "Indelung rabda, este binevoitoare... nu pizmuieste, nu se lauda, nu se trufeste... nu se poarta cu necuviinta, nu cauta ale sale, nu se aprinde de manie, nu gandeste raul" (I Cor. 13, 4-5).
Faptele Apostolilor ne-au pastrat imaginea celei dintai comunitati crestine: "Iar inima si sufletul multimii celor ce au crezut erau una; si nici unul nu zicea ca este al sau ceva din averea sa, ci toate le erau de obste" (4, 32). In aceasta comunitate, sclavii erau socotiti si ei "chip si asemanare a lui Dumnezeu" si ca atare frati cu ceilalti, iar femeia si copilul dobandeau drepturi pe care nu le avusesera niciodata in lumea veche. Casatoria a devenit aici o Taina. Sotia era iubita, iar copiii crescuti in frica lui Dumnezeu.
Cultivand in suflete virtuti ca: dragostea, smerenia, blandetea si cumpatarea, crestinismul se straduieste sa smulga din inimi radacinile pacatelor care duc la certuri, la vrajbe si la razboaie.
Biserica Ortodoxa, ca pastratoare a invataturii curate a Domnului, s-a ridicat intotdeauna impotriva asupritorilor de oameni si popoare, impotriva tuturor nedreptatilor, impotriva lacomiei, urii, rapirii, nepasarii fata de suferintele si nevoile oamenilor. Ea a invatat si invata pe fiii sai sufletesti sa vada in orice om pe Hristos si sa aiba aceeasi dragoste fata de el, ca fata de Dumnezeu insusi.
Dar odata cu combaterea pacatelor personale, care produc tulburari grave si in sanul colectivitatii, crestinismul a semanat in sufletele credinciosilor semintele tuturor virtutilor menite sa promoveze viata si pacea si le-a cultivat cu toata grija. Ridicarea omului din starea de pacat la starea de sfintenie este trasatura caracteristica a misiunii Bisericii crestine in lume.
In Evanghelie, se gasesc in germene toate prefacerile care tind la ocrotirea saracilor, la ajutorarea batranilor si a neputinciosilor. Iubirea crestina a introdus mila in imparatia dreptatii si a schimbat moravurile.
Dovada tuturor acestor imbunatatiri ale vietii prin crestinism o face multimea asezamintelor de binefacere ridicate de Biserica sau de crestini. Astfel sunt: spitalele pentru bolnavi, orfelinatele pentru copiii parasiti sau fara parinti, azilurile pentru batrani si pentru cei cu boli necrutatoare. Iar aceasta ajutorare a omului ce sufera este pornita din dragoste si este facuta cu dragoste si duiosie.
Viata, frumusetea, pacea au cunoscut prin crestinism o mare dezvoltare.
In acest sens, Sfantul Atanasie cel Mare spune ca invatatura crestina opreste uciderile, dar atunci cand este vorba de apararea patriei, "a ucide pe vrajmas este si ingaduit si vrednic de lauda"646 (Canonul 1). De asemenea, Sfantul Vasile cel Mare zice ca uciderile de acest fel "nu le-au socotit Parintii nostri intre ucideri; mi se pare ca le dau iertare celor care lupta intru aparare, pentru cumintenie si pentru buna cinstire de Dumnezeu"647 (Canonul 13).
De altfel, Biserica nu are menirea de a lua hotarari in chestiuni de razboi, deoarece acestea intra prin definitie in atributele statului.

BISERICA

231. Care sunt datoriile crestinului fata de Biserica?
Mantuitorul Iisus Hristos a intemeiat Biserica, pentru ca ea sa continue propovaduirea invataturii Sale in asa fel ca oricine va crede in El sa ajunga la cunostinta adevarului si sa se mantuiasca. Sfanta noastra Biserica este oranduita, deci, pentru binele credinciosilor, pentru cunoasterea adevarurilor credintei crestine si pentru desavarsirea morala a lor.
Pentru acest fapt, toti credinciosii au datoria de a pretui si a iubi. Biserica si de a-si indeplini cu sfintenie datoriile fata de ea. Datoriile credinciosilor fata de Biserica sunt:
1) Credinta ortodoxa. Sa creada toate adevarurile crestine si numai asa cum le propovaduieste sfanta Biserica Ortodoxa, pastrandu-le in toata curatia lor si intocmindu-si viata dupa ele.
2) Marturisirea credintei crestine. Sa-si dea silinta pentru pastrarea, intarirea si raspandirea credintei crestine ortodoxe si sa o apere, cu tot curajul, de rastalmacirile eretice, amintindu-si de spusele Mantuitorului: "De cel ce se va rusina de Mine si de cuvintele Mele, de acesta si Fiul Omului se va rusina cand va veni intru slava Sa si a Tatalui si a sfintilor ingeri" (Luca 9, 26).
3) Implinirea poruncilor. Sa implineasca poruncile sfintei noastre Biserici cu privire la: umblarea la biserica, tinerea posturilor oranduite de ea, marturisirea pacatelor, primirea Sfintei impartasanii etc.
4) Supunerea si ascultarea. Sa se supuna ierarhiei si disciplinei bisericesti (Luca 10, 16).
5) Ajutorarea. Sa iubeasca si sa cinsteasca pe cei ce indeplinesc slujbele bisericesti, ingrijindu-se de cele trebuitoare vietii lor, dupa cuvintele Sfintei Scripturi: "Vrednic este lucratorul de hrana sa" (Matei 10, 10) si: "Asa a randuit si Domnul celor ce propovaduiesc Evanghelia, sa traiasca din Evanghelie" (I Cor. 9, 13-14).
Prin implinirea constiincioasa a datoriilor fata de Biserica, credinciosii ii dau putinta sa lucreze cat mai rodnic pentru binele intregii omeniri si pentru binele fiecaruia dintre ei.

LUMEA

232. Care sunt datoriile crestinului fata de lume?
Credinciosul crestin mai are si datorii catre lume, adica fata de toate cele zidite de Dumnezeu. Lumea, in toata intinderea ei, arata fara incetare puterea, marirea si bunatatea Facatorului, cum citim in Sfanta Scriptura: "Doamne, Dumnezeul nostru, cat de minunat este numele Tau in tot pamantul!" (Ps. 8, 9).
Ca orice om, si credinciosul este legat de lumea zidita de Dumnezeu si este incredintat ca El ii poarta de grija, incat sa-si poata randui o viata plina de multumire sufleteasca si de propasire in cele trebuitoare traiului zilnic.
Cum iarasi citim in Sfanta Scriptura, Dumnezeu l-a creat pe om ca sa fie stapan peste cele zidite si asezate de El in lumea aceasta, "ca sa stapaneasca pestii marii, pasarile cerului, animalele domestice, toate vietatile ce se tarasc pe pamant si tot pamantul" (Fac. 1, 26). El le-a grait primilor oameni: "Cresteti si va inmultiti si umpleti pamantul si-l supuneti" (Fac. 1, 28).
Astfel, cuvintele Sfintei Scripturi arata legatura dintre om si lume, ca si menirea omului in lume. Ele mai arata ca lumea este de la Dumnezeu, nu de la cel rau; ca ea este buna, pentru ca numai bun poate fi ceea ce a facut si face Dumnezeu. "A privit Dumnezeu toate cate a facut si iata erau bune foarte" (Fac. 1, 31). In lume, omul gaseste tot ce este necesar vietii sale. Fuga de lume, ori socotinta ca ea ar fi de la cel rau, precum si lenevirea si nelucrarea pentru ingrijirea si infrumusetarea lumii sunt lucruri impotriva intelepciunii, iubirii si voii lui Dumnezeu. Caci El "toate intru intelepciune le-a facut"; El a aratat intreaga Sa iubire catre cea mai aleasa fiinta din lume, fata de om. "Dumnezeu asa a iubit lumea, incat pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat, ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica" (Ioan 3, 16).
Raspunsul la aceasta intrebare este reprodus din Carte de invatatura crestina ortodoxa, Bucuresti, 1978, p. 204-206.
Iisns Hristos a luat asupra Sa pacatele lumii (Ioan 1, 29); Si-a daruit viata Sa pentru viata lumii (Ioan 6, 51). El a venit ca lumea viata sa aiba §i mai mult sa aiba (Ioan 10, 10).
Venirea in lume a lui Iisus a refacut, pe de o parte, legatura dintre om si Dumnezeu; pe de alta parte, a intarit legatura dintre credinciosi si dintre acestia si lumea inconjuratoare.
Crestinul este dator sa se poarte fata de lume si fata de semenii sai precum S-a purtat Iiszis Hristos insusi. El a spus despre Sine: "Fiul Omului n-a venit sa I se slujeasca, ci ca sa slujeasca El si sa-Si dea viata rascumparare pentru multi" (Matei 20, 28).
Asadar, o datorie de seama a crestinului fata de lume este si slujirea ei, adica munca spornica pentru infrumusetarea ei, pentru crearea bunurilor de tot felul necesare vietii; este slujirea semenilor sai. Crestinul trebuie sa dea marturie si despre adevar (Ioan 18, 37), despre lumina (Filip. 2, 15), despre pace (Matei 5, 9), despre iubire, bunatate si despre tot ce duce la desavarsirea lumii si a omului.
Este drept ca in Sfanta Scriptura intalnim unele indemnuri la ferirea de lume, la departarea de cele ale lumii. Dar aceasta inseamna fuga de pacat, de nedreptate, de tot ceea ce este spre raul lumii, spre nefericirea omului.
Biserica Ortodoxa, ca pastratoare credincioasa a invataturii Domnului nostru Iisus Hristos, nu a stat nicicand impotriva dorintei omului de a cunoaste si a stapani lumea. Ea nu a stavilit si nu impiedica inaintarea spre tot ceea ce ii este omului de folos. Dimpotriva, sprijinind neincetat silintele spre desavarsire in mijlocul credinciosilor ei, ii ajuta pe acestia sa fie oameni de nadejde in societate si slujitori ai nazuintelor intregii omeniri spre zidirea unei lumi tot mai pline de fericire si multumire.
Crescand in sufletele credinciosilor virtuti ca: dragostea, blandetea, cumpatarea, barbatia, intelepciunea, dreptatea, pacea si buna intelegere, munca si respectul pentru roadele muncii obstesti, Biserica se straduieste sa inlature din viata credinciosilor pacatele, care duc la certuri, la vrajbe si la razboaie.
Propovaduind egalitatea intre toti oamenii din toata lumea, Biserica contribuie la infratirea dintre oameni si popoare, la inlaturarea apasarii si a exploatarii, la ridicarea demnitatii omului pe cea mai inalta treapta cu putinta.
Prin combaterea viciilor, prin indreptarea celor gresiti, prin indemnul la munca si cinste, Biserica Ortodoxa face din credinciosii ei slujitori convinsi ai binelui si ai pacii in lume.

SFATURILE EVANGHELICE

233. Ce sunt sfaturile evanghelice?
Pentru dobandirea mantuirii, orice crestin trebuie sa dea ascultare poruncilor despre care s-a vorbit pana acum. Nimeni nu se poate mantui daca nu tine seama de aceste porunci.
Dar pentru cei ce tind spre o desavarsire morala deosebita si vor sa ajunga mai repede si mai sigur la mantuire, in Sfanta Evanghelie s-au randuit si alte cai, cunoscute in Biserica sub numele de sfaturi evanghelice.
Se numesc sfaturi, pentru ca, spre deosebire de porunci, care sunt cerute oricarui crestin fara deosebire, sfaturile evanghelice sunt lasate la voia si puterea fiecaruia. Ele nu sunt cerute tuturor, fiindca sunt mai greu de indeplinit. "Nu toti pricep cuvantul acesta, ci aceia carora este dat" (Matei 19, 11), spune Mantuitorul Hristos.

234. Cate si care sunt sfaturile evanghelice?
Sfaturile evanghelice sunt trei: saracia de buna voie, castitatea sau fecioria si supunerea fata de un conducator duhovnicesc.
Pentru indeplinirea acestor sfaturi evanghelice se leaga cu juramant cei ce imbratiseaza viata monahala.

235. Ce intelegem prin saracia de buna voie?
Bogatia este, de cele mai multe ori, o piedica in calea mantuirii. Pentru agonisirea, sporirea si pastrarea ei, omul este adesea impins la o multime de pacate: lacomie, furt, nedreptate, zgarcenie. Averea pricinuieste, apoi, multe griji si tulburari. In sfarsit, cand o are, omul aluneca repede spre o viata de imbuibare, petreceri si lene, intocmai ca bogatul din Evanghelie, caruia ii rodise tarina si care-si faurea numai planuri iubitoare de sine (Luca 12, 16-40).
Rari de tot sunt cei care stiu sa foloseasca averea pentru innobilarea sufletului lor si pentru ajutorarea aproapelui in nevoie. Si pentru ca cei mai multi nu izbutesc sa o stapaneasca si sa o foloseasca asa cum trebuie, Mantuitorul spune: "Mai lesne este a trece camila prin urechile acului, decat sa intre un bogat in imparatia lui Dumnezeu" (Matei 19, 24).
De aceea Mantuitorul sfatuieste pe cei ce doresc sa ajunga mai repede si mai lesne la desavarsire sa se desparta de avere si sa traiasca in saracie. Aceasta a spus-o Mantuitorul tanarului bogat, care venise sa intrebe ce bine sa faca spre a avea viata de veci. Cand Mantuitorul i-a raspuns ca trebuie sa pazeasca poruncile Legii, acela a spus ca le-a pazit din tinerete. Atunci Mantuitorul i-a zis: "Daca voiesti sa fii desavarsit, du-te, vinde averea ta, da-o saracilor si vei avea comoara in cer; dupa aceea vino si urmeaza-Mi" (Matei 19, 21).
Din cuvintele Mantuitorului reiese limpede ca indeplinirea porunci-lor este de ajuns pentru mantuire, dar ca, prin saracia de buna voie, crestinul poate urca o treapta mai sus pe scara desavarsirii. Fara indoiala ca, fiind scutit de grijile si primejdiile morale la care duce bogatia, cel sarac de buna voie are mai mult ragaz si mijloace mai inlesnite pentru a se ingriji de curatirea si inaltarea sufletului sau.
Saracia de buna voie nu inseamna lene, ci inlaturarea lacomiei de avere. implinirea acestui sfat indulceste lupta pentru existenta si face ca multi oameni lipsiti sa capete mijloace de trai, primind din cele daruite de cei se leapada de avere.

236. Ce este castitatea sau fecioria?
Asa cum am vazut mai inainte, casatoria este randuita de insusi Dumnezeu, chiar la facerea lumii, pentru inmultirea si dainuirea neamu-lui omenesc, iar crestinismul a ridicat-o la treapta de sfanta Taina. Ea este, prin urmare, o randuiala fireasca si morala pentru orice om.
Cu toate acestea, pentru cel ce-si alege viata de rugaciune, sau se aseaza in slujba raspandirii crestinismului, sau in slujba milosteniei obstesti, casatoria, cu grijile si greutatile ei, ar fi o piedica de care s-ar putea lipsi, spre a se putea inchina cu totul chemarii ce si-a ales.
Dar nu oricine poate urma acest sfat. Vorbind de feciorie, Mantuitorul spune: "nu toti pricep cuvantul acesta, ci aceia carora le este dat" (Matei 19,11). Iar Sfantul Apostol Pavel scrie corintenilor ca nu le porunceste, ci numai ii sfatuieste sa traiasca in feciorie (I Cor. 7, 6).
Folosul moral al fecioriei il arata tot Sfantul Apostol Pavel, cand zice: "Eu vreau ca voi sa fiti fara de grija... Cel necasatorit se ingrijeste de cele ale Domnului, cum sa placa Domnului. Cel ce s-a casatorit se ingrijeste de cele ale lumii, cum sa placa femeii" (I Cor. 7, 32-33).
La feciorie pentru toata viata se leaga cu juramant greu cei ce imbratiseaza viata monahala. Dar au fost si sunt si astazi crestini, care, desi traiesc in lume, isi pastreaza castitatea toata viata lor.
Fecioria este tinuta de atat de putini, incat ea nu va putea fi niciodata o piedica serioasa pentru inmultirea omenirii, si cu atat mai putin un pericol pentru existenta ei.

237. Ce este supunerea fata de un conducator duhovnicesc?
Am vazut ca, pentru a scapa de robia patimilor si a capata libertatea si mantuirea, credinciosul trebuie sa-si supuna vointa sa legii morale. Dar vointa fiind din fire slaba si pentru a nu aluneca spre pacat, credinciosul dornic sa ajunga mai repede si mai sigur la desavarsire este indemnat sa renunte la vointa proprie si sa asculte fara sovaire de un indrumator duhovnicesc, care este in masura sa conduca sufletele, datorita experientei si inaintarii lui in viata morala.
Sfatul ascultarii este cuprins in cuvintele Mantuitorului: "Oricine voieste sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie" (Marcu 8, 34).
Ascultarea de un indrumator duhovnicesc nu este o injosire a demnitatii omenesti, precum socotesc unii, ci, dimpotriva, o adevarata inaltare, potrivit cuvintelor Mantuitorului: "Cel ce se smereste pe sine se va inalta" (Luca 18, 14).

FERICIRILE

238. Ce sunt Fericirile?
Dupa randuiala Vechiului Testament, pentru a implini Legea, credinciosul trebuia sa asculte de cele 10 porunci.
Potrivit cuvintelor Mantuitorului: "Sa nu socotiti ca am venit sa stric Legea sau proorocii; n-am venit sa stric, ci sa implinesc" (Matei 5, 17), cele 10 porunci trebuie pazite si de crestini, intocmai.
Pe langa aceste zece porunci, Mantuitorul a mai dat crestinilor alte noua indemnuri, prin care se implineste Legea, in scopul desavarsirii morale. Pe acestea nu le-a dat insa in chip de opriri sau porunci, ci in chip de "fericiri", fiindca ele se potrivesc deplin cu smerenia si blandetea Mantuitorului Hristos. Pe de alta parte, cele noua Fericiri sunt atat de potrivite cu nazuintele sufletului crestinului, incat, numai auzindu-le, suntem indemnati singuri sa le indeplinim. In acest inteles Sfantul Apostol Iacov numeste legea Noului Testament "Legea cea desavarsita a libertatii" (Iacov 1, 25).
Faptul ca Mantuitorul infatiseaza laolalta fericirea si desavarsirea arata ca acestea sunt strans legate. Intr-adevar, nimeni nu poate fi fericit fara a fi desavarsit, iar cel ce cucereste desavarsirea morala dobandeste prin aceasta si fericirea.
De aceea, in fiecare fericire trebuie sa deosebim mai intai invatatura sau indemnul si apoi fericirea sau fagaduinta rasplatirii.
Pe scurt, prin "Fericiri" se inteleg cele noua cai pe care crestinul trebuie sa mearga pentru a ajunge la fericirea vesnica, sau cele noua virtuti prin care putem dobandi fericirea.

239. Care este fericirea intai si ce inteles are?
"Fericiti cei saraci cu duhul, ca a lor este imparatia cerurilor" (Matei 5, 3). Prin aceste cuvinte, Mantuitorul ne invata ca prima virtute pe care trebuie sa ne-o insusim pentru a intra in imparatia cerurilor, adica pentru a dobandi fericirea, este "saracia cu duhul".
Dar ce inseamna "saracia cu duhul"?
Dupa cum talmaceste Sfantul Ioan Gura de Aur648 (Cuvantul XV la Matei, Migne, P. G., LVII, col. 224. Sfantul Chiril al Alexandriei, Comentar la ., Migne, P. G., LXXII, col. 589; Zigaben, Comentar la Matei, Migne, P. G., CXXIX, col. 189), cuvintele «saraci cu duhul» inseamna «smeriti de buna voie», adica lipsiti de trufia mintii si de nemasurata iubire de sine, pacate prin care au cazut ingerii cei rai si primii oameni. Ele nu arata deci pe cei neintelepti, nestiutori sau simpli, ci pe cei ce se socotesc pe sine astfel. Crestinii care cunosc si urmeaza pe Hristos sunt "invatati de Dumnezeu" (I Tes. 4, 9) si "fii ai luminii... nu ai intunericului" (I Tes. 5, 5), intrucat au dobandit invatatura dumnezeiasca de la Biserica, prin harul Sfantului Duh (I Cor. 5 s.u.).
Saraci cu duhul sunt crestinii care, cugetand necontenit la desavarsirea dumnezeiasca, isi dau seama cat de departe sunt ei de ea; cei ce isi dezlipesc de buna voie inima de bunurile pamantesti, isi golesc mintea de cunostintele cele desarte si isi elibereaza sufletul de iubirea celor vremelnice, pentru ca, astfel saracita, mintea sa doreasca a fi umpluta cu bunurile ceresti, cu bogatia stiintei dumnezeiesti si cu iubirea celor vesnice. Acesti crestini, oricat ar fi de virtuosi, nu se cred niciodata desavarsiti, ci ravnesc si se straduiesc fara incetare sa urce treapta cu treapta, cat mai sus, pe scara desavarsirii.
Patrunsi de convingerea ca nu au nimic de la sine si ca nu pot infaptui nimic pentru mantuirea lor fara ajutorul si harul lui Dumnezeu si ca, atata vreme rat petrec in trup, sunt inca departe de fericirea vesnica, crestinii implora necontenit indurarea harului lui Dumnezeu.
Rasplata fagaduita celor smeriti este imparatia cerurilor, adica fericirea vesnica, pe care, prin credinta si nadejde, ei o gusta launtric inca pe pamant, dar deplin o vor avea numai in viata viitoare, prin partasia la fericirea vesnica.
Smerenia este deci prima virtute ce se cere crestinului. Fara ea, nimeni nu poate trai o viata cu adevarat crestina; fara ea, nimeni nu poate nici macar intra in aceasta viata crestina, pentru ca ii lipseste dorinta de a se lupta cu pacatele si de a dobandi virtutea. Fara smerenie, crestinul nu se afla in stare de a simti nevoia harului dumnezeiesc si prin aceasta se lipseste tocmai de ceea ce are neaparata trebuinta.

240. Care este fericirea a doua si ce inteles are?
"Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia" (Matei 5, 4). Plansul, ca si rasul, poate avea diferite cauze. intelesul lui depinde deci de cauza din care porneste. Astfel este o mare deosebire intre plansul celui ce-i pare rau pentru vreun pacat savarsit si plansul unui hot, de necaz ca nu i-a reusit o incercare de furt, sau pentru ca a fost prins si pedepsit.
De aceea, din aceasta fericire nu trebuie sa intelegem ca toti cei ce plang ar putea dobandi mangaierea. Aici este vorba numai de cei ce plang din pricina ca se intristeaza si le pare rau pentru pacatele savarsite649 (Sfantul Ioan Gura de Aur, Cuvantul XV la Matei, Migne, P. G., LVII, col. 225), cu care au mahnit pe Dumnezeu si pe aproapele lor, ca fiul pierdut, Zaheu vamesul, sau talharul cel rastignit de-a dreapta Mantuitorului. Aceasta este intristarea despre care Sfantul Apostol Pavel scrie: "Intristarea, cea dupa Dumnezeu aduce pocainta spre mantuire, fara parere de rau; iar intristarea lumii aduce moarte" (II Cor. 7, 10). Despre aceasta intristare vorbeste si Sfantul Apostol Petru, aratand ca ea este pricinuita de feluritele ispite la care este supus cel credincios, spre lamurirea credintei lui si din care iese biruitor numai cel ce rabda pana la sfarsit (I Petru 1,6-7).
Mantuitorul fericeste nu numai pe cei ce-si plang pacatele proprii, dar si pe cei care-si frang inima si plang pentru pacatele semenilor lor, rugand pe Dumnezeu sa le dea cainta, adica pe cei rataciti sa-i intoarca la calea cea dreapta, iar pe cei ce traiesc fara randuiala sa-i faca sa-si indrepte viata. Mantuitorul S-a intristat si a plans pentru pacatele celor ce locuiau in Ierusalim, Horazin, Betsaida si Capernaum, si care nu voiau sa se pocaiasca (Matei 11, 20-24; 23, 37, 38).
Darul lacrimilor aducatoare de bucurie l-au avut, de asemenea, toti sfintii.
Fagaduinta mangaierii este unita cu indemnul de a plange, pentru ca intristarea pentru pacate sa nu duca la deznadejde.
Celor ce plang din aceste pricini binecuvantate, Mantuitorul le fagaduieste mangaierea harica, adica, pentru viata de acum, iertarea greselilor, scaparea de chinuri si de pacate, iar pentru viata viitoare, imparatia cerurilor, adica bucuria650 (Sfantul Ioan Gura de Aur, Cuvantul XV la Matei, Migne, P. G., LXVII, col. 225; Teofilact, Comentar la Matei, Migne, P. G., CXXIII, col. 188; Zigaben, Comentar la Matei, Migne, P. G., CXXIX, col. 192).
Despre aceasta rasplata vorbeste Sfantul Evanghelist Ioan in Apocalipsa, cand infatiseaza rasplata celor ce au ramas credinciosi si statornici in necazul cel mare si pe care "Mielul, Cel ce sta in mijlocul tronului, ii va paste pe ei si-i va duce la izvoarele apelor vietii si Dumnezeu va sterge orice lacrima din ochii lor" (Apoc. 7, 14-17).

241. Care este a treia fericire si ce inteles are?
"Fericiti cei blanzi, ca aceia vor mosteni pamantul" (Matei 5, 5).
Blandetea este cel dintai rod al bunatatii si iubirii aproapelui. Ea este o stare cumpanita si linistita a sufletului, insotita cu silinta de a nu supara pe nimeni si a nu se supara de nimic.
Cel bland nu murmura niciodata impotriva lui Dumnezeu, nici a oamenilor, urmand indemnul Sfantului Apostol Pavel: "Vorba voastra sa fie totdeauna placuta, cu sare dreasa, ca sa stiti cum trebuie sa raspundeti fiecaruia" (Col. 4, 6). Omul bland da cuvenita cinste si ascultare mai-marilor sai: nu batjocoreste, nu graieste de rau si nu osandeste pe semenii sai, ci se arata pe sine totdeauna smerit. Iar cand se intampla ceva potrivnic dorintelor lui, nu se lasa prada maniei si, mai presus de toate, nu se razbuna pentru jigniri.
Cea mai inalta treapta a blandetii este iubirea fata de cei ce ne prilejuiesc necazuri si suparari si care se arata prin iertare si impacare (Matei 5, 23-24). Culmea blandetii sta deci in purtarea pe care ne-o porunceste Mantuitorul, prin cuvintele: "Binecuvantati pe cei ce va blesteama, faceti bine celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ce va vatama si va prigonesc" (Matei 5, 44).
Singura manie ingaduita si folositoare este aceea indreptata impotriva pacatelor si a patimilor si mai ales impotriva diavolului ispititor, in care nu a ramas nimic bun.

242. Ce a fagaduit Dumnezeu celor blanzi?
Dumnezeu a fagaduit celor blanzi ca vor mosteni pamantul. intr-adevar, este firesc ca aceia care se poarta cu blandete sa fie scutiti de multe suparari, necazuri si tulburari pe care le pricinuieste lipsa acestei virtuti, sa capete chiar iubirea celor din jur, o buna inraurire asupra semenilor si, in orice caz, sa stinga mania si ura indreptata impotriva lor. Rasplata ii vine celui bland chiar din practicarea blandetii. Fiind impacat cu Dumnezeu, cu semenii si cu sine, omul bland se bucura de o stare de liniste si siguranta deplina. Astfel trebuie intelese cuvintele Mantuitorului: "Invatati-va de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima si veti gasi odihna sufletelor voastre" (Matei 11, 29).
Rasplata deplina, insa, va fi data celor blanzi in viata viitoare.

243. Care este a patra fericire si ce inteles are?
"Fericiti cei ce flamanzesc si insetoseaza de dreptate, ca aceia se vor satura" (Matei 5, 6).
Cuvantul «dreptate» are aici intelesul din Vechiul Testament, insemnand «cucernicie», ca la Sfantul Ioan Gura de Aur,651 (Cuvantul XV la Matei, Migne, P. G., LVII, col. 227) «virtutea in general», ca la Sfantul Chiril al Alexandriei652 (Comentar la Luca, Migne, P. G., LXXII, col. 592), «toata virtutea» cum spunea Zigaben653 (Comentar la Matei, Migne, P. G., CXXIX, col. 196); cu alte cuvinte plinirea poruncilor lui Dumnezeu, adica sfintenia, dreapta credinta si dreapta purtare. Cei flamanzi si insetati de dreptate sunt deci toti cei ce doresc cu ardoare sa infaptuiasca si sa se infaptuiasca binele. Aceasta dorinta este tot atat de fireasca si continua ca si foamea si setea trupeasca. Au dat dovada de aceasta puternica dorinta indeosebi sfintii si martirii care pentru Hristos au parasit familie, avere, voie proprie si s-au nevoit cu trairea unei vieti de inalta spiritualitate.
Saturarea fagaduita trebuie inteleasa ca o implinire a nazuintelor prin cucerirea desavarsirii, prin realizarea sfinteniei in viata aceasta, in parte, iar in cea viitoare pe deplin. Aceasta va fi potrivit fagaduintei Mantuitorului, Care zice: "Si oricine a lasat case, sau frati, sau surori sau tata, sau mama, sau femeie, sau copii, sau tarine pentru numele Meu, inmultit va lua inapoi si va mosteni viata vesnica" (Matei 19, 29).
"A fi flamand si insetat de dreptate" mai inseamna si a dori si a ne stradui din toate puterile pentru infaptuirea dreptatii ca virtute sociala, atat pentru noi, cat si pentru semenii nostri. Iar cand, din pricina smereniei, saraciei, neindemanarii noastre sau a puterii parasului, suntem nedreptatiti in aceasta viata, sa nu ne descurajam, ci sa avem nadejde tare ca vom primi dreptatea noastra, daca nu chiar in viata aceasta, ca femeia staruitoare din parabola judecatorului nedrept (Luca 18, 2-7), desigur in viata viitoare.
Simtul dreptatii este atat de inradacinat in fiinta omului, incat cu drept cuvant este asemanat cu nevoia trupeasca de hrana si apa, fara de care omul nu poate trai.
In Vechiul Testament, au fost flamanzi si insetati de dreptate dreptul Iov, regii David si Solomon si, indeosebi, proorocii. Astfel, David se plange, in psalmul 73, ca pe pamant cei rai nu sunt pedepsiti, iar dreptii nu primesc incununarea virtutii. Iar proorocul Ieremia se revolta impotriva calcatorilor de lege (12, 1, 4). Impotriva asupritorilor si a judecatorilor nedrepti, Isaia striga: "... Nu mai faceti rau inaintea ochilor mei. Incetati odata! Invatati sa faceti binele, cautati dreptatea, ajutati pe cel apasat, faceti dreptate orfanului, ajutati pe vaduva" (1, 16-17).
Crestinii nedreptatiti au privilegiul de a astepta, dupa fagaduinta Domnului, "ceruri noi si pamant nou, in care locuieste dreptatea" (II Petru 3, 13). Avand aceasta nadejde, ei indura mai usor suferintele legate de foamea si setea lor dupa dreptate, care, in toata plinatatea ei, nu se va potoli decat in imparatia cereasca.

244. Care este a cincea fericire si ce inteles are?
"Fericiti cei milostivi, ca aceia se vor milui" (Matei 5, 7).
Milostenia sau indurarea crestina izvoraste din iubirea de Dumnezeu si de aproapele si se arata prin ajutorarea materiala si morala a semenilor nostri aflati in nevoie.
Mantuitorul, Care este modelul desavarsit al milosteniei (Matei 11, 32; Marcu 8, 2), ne-a aratat ca la judecata de apoi faptele indurarii trupesti si sufletesti sunt acelea care ne vor deschide portile fericirii vesnice (Matei 25, 34-40).
Dar, «chipurile de a milui - cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur - sunt felurite si porunca aceasta este intinsa»654 (Cuvantul XV la Matei, Migne, P. G., LVII, col. 227).

245. Care sunt faptele milosteniei trupesti?
Faptele milosteniei trupesti sunt in numar de sapte, si anume:
1) Hranirea celui flamand, care, din pricina saraciei si neputintei, nu se poate hrani prin munca proprie.
2) Adaparea celui insetat, care, din lipsa sau slabiciune, nu-si poate alina setea;
3) Imbracarea celui gol, adica a celui care, din cauza lipsei, nu are haine pentru acoperirea trupului;
4) Cercetarea celor in necazuri si nevoi, pentru ajutorarea lor;
5) Cercetarea celor bolnavi. Aceasta porunca se implineste mai intai prin cuvintele mangaietoare si compatimitoare; al doilea, sfatuindu-i sa sufere cu rabdare nenorocirea, fara cartire, ci cu binecuvantare, si facandu-i sa inteleaga ca suferinta este ingaduita spre incercare, intarire si ispasire; al treilea, indemnandu-i si ajutandu-i sa se spovedeasca si sa se impartaseasca si sa primeasca Taina Sfantului Maslu; al patrulea, invatandu-i sa nu cada in credinta desarta a celor ce voiesc sa-si castige sanatatea cu farmece si felurite inselaciuni diavolesti, ci sa-si puna increderea si nadejdea numai in mila lui Dumnezeu si in leacurile sfatuite de medici. Iar cand acesti bolnavi sunt lipsiti sau fara ajutorare, sa-i ajutam cu tot ce au nevoie: bani, medicamente, priveghere si altele.
6) Gazduirea calatorilor, mai ales a bolnavilor si a celor lipsiti de mijloace materiale, facand aceasta cu bucurie;
7) Ingroparea saracilor si a celor pe care nu are cine sa-i ingroape, daruind cele trebuitoare pentru inmormantarea lor crestineasca.
Daca moare o ruda sau un prieten, aceasta datorie se implineste prin petrecerea mortului pana la groapa, cu rugaciuni si acte de milostenie pentru sufletul raposatului si cuvinte de mangaiere pentru cei ramasi in viata.
Neindeplinirea acestor fapte fata de semeni inchide portile fericirii ceresti si aduce osanda vesnica (Matei 25, 41-46).

246. Care sunt faptele milosteniei sufletesti?
Faptele milosteniei sau indurarii sufletesti sunt tot in numar de sapte, si anume:
1) Intoarcerea celor rataciti la calea adevarului si a celor pacatosi la calea virtutii, dar cu duhul blandetii si al intelepciunii, spre a-i feri atat de pacatul deznadejdii cat si de cel al prea marii increderi in indurarea lui Dumnezeu.
Insemnatatea acestei fapte o arata Sfantul Apostol Iacov, cand zice: "Fratii mei, daca vreunul va rataci de la adevar si-l va intoarce cineva, sa stie ca cel ce a intors pe pacatos de la ratacirea caii lui isi va mantui sufletul din moarte si va acoperi multime de pacate" (Iacov 5, 19-20).
2) invatarea celor nestiutori si nepriceputi (Fapte 8, 31; Tit 2, 4-7);
3) Sfatuirea celor ce au trebuinta de sfat (I Tes. 5, 11-15). Trebuinta de sfat bun si dat la vreme au cei cu o viata pacatoasa, cei in nevoie si stramtorare, sau cei a caror viata si cinste sunt in primejdie.
4) Rugaciunea catre Dumnezeu pentru aproapele nostru (Iacov 5, 16; Filip. 1, 19; Col. 4, 3).
5) Mangaierea celor intristati (I Tes. 5,14), din pricina bolilor, a pacatelor sau a nenorocirilor de tot felul;
6) Nerazbunarea pentru raul facut de altii, ci rasplatirea raului cu binele (Matei 5, 44-48; Rom. 12, 19-21);
7) Iertarea greselilor savarsite de altii fata de noi insine, nu numai o data, ci "de saptezeci de ori cate sapte", cum spune Mantuitorul (Matei 18, 22).

247. Cum trebuie savarsite aceste fapte ale milosteniei?
Spre a fi mai bine placute lui Dumnezeu, faptele milosteniei trebuie, mai intai, sa fie izvorate din iubire sincera fata de Dumnezeu si de aproapele. Femeia vaduva care a daruit la templu doi banuti, singurii pe care-i mai avea, trece mult inaintea bogatilor care puneau sume mari in cutia templului, dar numai de ochii lumii (Marcu 12, 42-44). Darul facut aproapelui, cuvintele de mangaiere si impacare care ies dintr-o inima lipsita de iubire, nu pot avea o buna inraurire, precum spune aceasta, minunat, Sfantul Apostol Pavel: "De as grai in limbile oamenilor si ale ingerilor, iar dragoste nu am, facutu-m-am arama sunatoare si chimval rasunator... Si de as imparti toata avutia mea si de as da trupul meu ca sa fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseste" (I Cor. 13, 1, 3).
In al doilea rand, faptele milosteniei nu trebuie facute din interes, spre a fi vazute si rasplatite de oameni (Matei 6, 2-4).
In al treilea rand, ele trebuie facute oricarui om aflat in nevoie, fara nici o deosebire (Luca 10, 36-37).
In al patrulea rand, trebuie sa daruim aproapelui nostru ajutorul de care are adevarata nevoie, potrivind ajutorul dupa trebuintele lui. Asa, de pilda, nu vom da unui lenes de mancare, caci, cum porunceste Sfantul Apostol Pavel: "daca cineva nu vrea sa lucreze, acela nici sa nu manance" (II Tes. 3,10). Totusi si fata de cei lenesi avem datorii de milostenie, dar cautand sa patrundem in acea latura a sufletului lor care sa-i vindece de lene.

248. Ce rasplata fagaduieste Dumnezeu celor milostivi?
Dumnezeu ii va milui, adica le va ierta pacatele, la judecata de apoi, caci, precum spune Sfantul Apostol Iacov: "Judecata este fara mila pentru cel care n-a facut mila. Si mila biruieste in fata judecatii" (Iacov 2, 13); sau, cum zice Sfantul Apostol Petru: "dragostea acopera multime de pacate" (Petru 4, 8).
Ca virtutea milosteniei este cat se poate de pretuita, se vede lamurit din cuvintele Mantuitorului despre judecata de apoi, in care milostenia este aceea pentru care vom fi mai ales rasplatiti (Matei 25, 32-46).

249. Care este a sasea fericire si ce inteles are?
"Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu" (Matei 5, 8).
Mantuitorul aseamana inima omului cu ochiul. Precum ochiul sanatos si curat poate vedea limpede (Matei 6, 22), tot asa numai cel cu inima curata, neacoperita de ceata pacatului, poate vedea pe Dumnezeu.
Cei curati cu inima sunt mai intai cei nevinovati si lipsiti de viclesug, ca Natanael (Ioan 1, 47) si ca pruncii (Matei 18, 3-4); apoi cei care, prin nevointe si rugaciuni neintrerupte, izbutesc sa-si smulga radacinile pacatului, adica sa-si goleasca inima de poftele si gandurile rele, de iubirea celor pamantesti, si sa o umple cu dorul dupa lumina dumnezeiasca si desavarsire. Acestia ajung sa-L vada pe Dumnezeu chiar din aceasta viata, aflandu-L pretutindeni, si mai ales in fapturile Sale, precum este Scris: "Cele nevazute ale Lui se vad de la facerea lumii, intelegandu-se din fapturi, adica vesnica Lui putere si dumnezeire, asa ca ei sa fie fara, cuvant de aparare" (Rom. 1, 20).
Pe unii ca acestia, Biserica ii numeste «vazatori de Dumnezeu».
Dar vederea lui Dumnezeu in aceasta viata este nedeplina, precum zice Sfantul Apostol Pavel: "vedem acum ca prin oglinda, in ghicitura, iar atunci, fata catre fata" (I Cor. 13, 12).
De curatenia inimii este strans legata virtutea castitatii. De aceea, Sfantul Ioan Gura de Aur crede ca prin curatenia inimii trebuie sa intelegem lipsa oricarui pacat in genere si indeosebi a pacatului desfrinarii655 (Sfantul Ioan Gura de Aur, Cuvantul XV la Matei, Migne, P. G., LVII, col. 227; Vezi si: Teofilact, Comentar la Matei, P. G., CXXIII, col. 188). Iar castitatea se pastreaza prin cumpatare si post: "Luati seama la voi insiva - ne porunceste Mantuitorul - sa nu se ingreuieze inimile voastre de mancare si de bautura si de grijile vietii, si ziua aceea sa vina peste voi fara de veste, ca o cursa...Privegheati, dar, in toata vremea, rugandu-va ca sa va intariti sa scapati de toate acestea care au sa vina si sa Stati inaintea Fiului Omului" (Luca 21, 34-36).
Pentru curatenia inimii s-au invrednicit dreptul Simeon si proorocita Ana sa vada pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu (Luca 2, 25 s.u.).
Curatenia inimii este conditia cea mai insemnata pe care o cere Mantuitorul la indeplinirea oricarei fapte. Prin aceasta El arata insemnatatea partii launtrice a faptei, adica a intentiei, a gandului care-i sta la temelie, lucru de care nu se tinea destul seama in Vechiul Testament. Mantuitorul face din aceasta schimbare a adancului sufletului omenesc lucrul cel mai ales prin care morala crestina intrece si desavarseste morala Vechiului Testament.
In Vechiul Testament se oprea, de pilda, omorul; dar in Noul Testament se cauta a se inlatura si izvorul lui, adica mania din inima omului, caci asa cum spune Mantuitorul: "Din inima ies: ganduri rele, ucideri, adultere, desfranari, furtisaguri, marturii mincinoase, hule" (Matei 15, 19). Poftele si gandurile rele sunt semintele din care cresc pacatele si care, deci, trebuie inlaturate. Cu privire la aceasta, Mantuitorul spune: "Ati auzit ca s-a zis celor de demult: sa nu ucizi; iar cine va ucide vrednic va fi de osanda. Eu insa va spun voua ca oricine se manie pe fratele sau vrednic va fi de osanda" (Matei 5, 21-22).
Curatenia inimii este astfel cea mai inalta treapta a desavarsirii, a sfinteniei. De aceea ea va fi rasplatita cu cea mai mare fericire, care este privirea lui Dumnezeu.

250. Care este a saptea fericire si ce inteles are?
"Fericiti facatorii de pace, ca aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema" (Matei 5, 9).
Pacea intemeiata pe adevar, dreptate si dragoste este cel mai mare bun social pentru oameni si popoare. Ea usureaza ridicarea conditiilor de viata ale fiecarui om si inalta popoarele, aducandu-le propasire si fericire.
Profetii Vechiului Testament au descris imparatia mesianica a lui Hristos ca pe o imparatie a pacii si a dreptatii, iar ingerii au cantat in noaptea Nasterii Domnului: "Slava intru cei de sus lui Dumnezeu si pe pamant pace, intre oameni bunavoire" (Luca 2, 14).
Aceasta pace intre oameni si popoare, dupa care nazuieste orice societate, izvoraste, dupa invatatura crestina, din pacea omului cu Dumnezeu si din pacea cu sine insusi, de care se bucura numai cei ce savarsesc binele. Despre aceasta pace deplina vorbeste Mantuitorul cand spune Ucenicilor Sai: "Pace va las voua, pacea Mea o dau voua" (Ioan 14, 27).
Facatori de pace sunt deci, dupa invatatura sfintei noastre Biserici, in primul rand cei ce savarsesc Domnului, zilnic, jertfa cea fara de Sange, rugaciuni si posturi pentru ca peste toti oamenii sa se reverse "pacea lui Dumnezeu, care covarseste orice minte" (Filip. 4, 7).
Facatoare de pace, solie a pacii si infratirii este in primul rand Biserica, deoarece ea propovaduieste totdeauna pacea, care izvoraste din iubirea de Dumnezeu si de aproapele.
Facatori de pace sunt de asemenea toti cei care nu numai ca iarta pe cei care cauta invrajbire, dar prin mijlociri intelepte si potrivite si prin pilda vietii lor inlatura neintelegerile si certurile dintre oameni si ii impaca, facandu-i din vrajmasi, prieteni.
Facatori de pace sunt socotiti apoi si cei ce stabilesc armonie intre vointa trupului lor si vointa sufletului656 (Zigaben, Comentar la Matei, Migne, P. G., CXXIX, col. 196), aducand acea impacare a omului cu sine insusi.
Facatori de pace sunt, in sfarsit, toti cei care prin sfaturile, stradaniile si faptele lor impiedica razboaiele intre oameni.
Facatorii de pace indeplinesc o lucrare asemanatoare celei savarsite de Fiul lui Dumnezeu, Care a venit in lume sa impace pe omul pacatos cu Dumnezeu. De aceea, Dumnezeu le fagaduieste numele haric de "fii ai lui Dumnezeu", insotit, fireste, de fericirea vrednica de acest nume.
Porunca de a face pace se adreseaza tuturor, precum citim in epistola catre evrei: " Cautati pacea cu toti si sfintenia, fara de care nimeni nu va vedea pe Domnul" (Evr. 12, 14).

251. Care este a opta fericire si ce inteles are?
"Fericiti cei prigoniti pentru dreptate, ca a lor este imparatia cerurilor" (Matei 5, 10).
Asa cum am vazut si la fericirea a patra, cuvantul "dreptate" are si aici intelesul de dreapta credinta si dreapta purtare, viata neprihanita, sfintenie, in care bineinteles este cuprinsa si virtutea sociala a dreptatii657 (Sfantul Ioan Gura de Aur, Cuvantul XV la Matei, Migne, P. G., LVII, col. 228).
Vechiul Testament ne vorbeste de multi drepti care au fost prigoniti din pricina luptei lor impotriva pacatelor lumii in care ei traiau si pentru indreptarea acesteia spre o viata morala.
Luptand pentru dreptate, au fost prigoniti proorocii.
Tot din pricina aceasta a fost rastignit Mantuitorul Hristos. El a proorocit Ucenicilor Sai ca vor fi prigoniti, ca si El: "Daca va uraste pe voi lumea, sa stiti ca pe Mine mai inainte decat pe voi M-a urat. Daca ati fi din lume, lumea ar iubi ce este al sau; dar pentru ca nu sunteti din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea va uraste" (Ioan 15, 18-19).
Cei prigoniti pentru dreptate vor avea parte de imparatia cerurilor, asa cum a fagaduit Mantuitorul. Caci se cuvine ca lucratorii impreuna cu El la zidirea unei lumi noi sa fie acolo unde este si El: "Parinte - S-a rugat Mantuitorul - voiesc ca unde sunt Eu, sa fie impreuna cu Mine si aceia pe care Mi i-ai dat, ca sa vada slava Mea" (Ioan 17, 24).

252. Care este fericirea cea noua si ce inteles are?
"Fericiti veti fi cand va vor ocari si va vor prigoni si vor zice tot cuvantul rau impotriva voastra, mintind din pricina Mea. Bucurati-va si va veseliti, ca plata voastra multa este in ceruri, ca asa au prigonit pe proorocii cei dinainte de voi" (Matei 5, 11-12).
Prin aceste cuvinte, Mantuitorul fericeste pe cei care vor avea de suferit defaimari, prigoane si chiar moarte, din pricina credintei in El si a raspandirii Evangheliei crestine in lume.
Pentru credinta in Dumnezeu si pentru nadejdea venirii lui Mesia au suferit prigoane proorocii Vechiului Testament. De pilda, Proorocul Ilie a fost prigonit de Ahab si Izabela, fiindca i-a mustrat ca se inchinau la idolul Baal (III Regi 18); Proorocul Isaia a fost taiat cu fierastraul, din porunca regelui idololatru Manase; Proorocul Ieremia a fost izgonit din tara, pentru ca a mustrat pe cei nedrepti. Aceleasi suferinte au indurat multi altii pentru credinta lor cea dreapta (Matei 23, 35; Evr. 11, 32-40).
De aceea, Mantuitorul Iisus Hristos a indemnat pe Ucenicii Sai: "Nu va temeti de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot sa-l ucida; temeti-va mai curand de acela care poate si trupul si sufletul sa le piarda in gheena. Au nu se vand doua vrabii pentru un ban? Si nici una dintre ele nu va cadea pe pamant fara stirea Tatalui vostru. La voi insa si perii capului, toti, sunt numarati. Asadar nu va temeti; voi sunteti cu mult mai de pret decat pasarile" (Matei 10, 28-31).
Urmatori Mantuitorului, apostolii si martirii au dobandit cununa muceniciei, jertfindu-si viata pentru raspandirea credintei crestine. Calendarul crestin cinsteste amintirea a mii si mii de martiri care si-au dat viata de buna voie si chiar cu bucurie pentru Hristos. De aceea si ziua mortii lor a fost totdeauna pomenita de Biserica, nu ca zi de durere si de infrangere, ci, dimpotriva, ca zi de bucurie si de biruinta.
Pentru aceasta, crestinii sunt indemnati sa se bucure de orice incercare a credintei, ca Sfantul Apostol Petru, care spune: "... intrucat sunteti partasi la suferintele lui Hristos, bucurati-va, pentru ca si la aratarea slavei Lui sa va bucurati cu bucurie mare. De sunteti ocarati pentru numele lui Hristos, fericiti sunteti, caci Duhul slavei si al lui Dumnezeu Se odihneste peste voi" (I Petru 4, 13-14).
Dupa ce am staruit asupra fiecareia dintre cele noua Fericiri si am lamurit intelesul lor, sa vedem si legatura dintre ele:
Intre virtutile celor noua Fericiri este o stransa legatura. Sfintii Parinti socotesc cele noua Fericiri ca pe o scara a desavarsirii. Iata in cateva cuvinte cum se leaga una de alta:
Prima hotarare de a intra pe drumul mantuirii o ia credinciosul numai dupa ce cunoaste saracia duhovniceasca, prin smerenie. Aceasta cunoastere produce o dispozitie de tristete, care, din pricina slabiciunii si a pacatelor, da nastere caintei, plansului. Cel ce-si plange greselile isi poate pastra lesne blandetea, pentru ca supararea vine numai de la parerea ca esti mai bun decat altii.
Mai departe, credinciosii plini de cainta si blanzi nazuiesc sa introduca binele si in afara, si astfel ei devin flamanzi si insetosati de dreptate. Ei cer binele mai intai de la ei insisi, devenind milostivi.
Cei milostivi inlatura din inima lor iubirea de sine, "pofta trupului, pofta ochilor si trufia vietii" (I Ioan 2, 16), realizand curatia inimii, adica scoaterea raului din inima.
Cel cu inima curata este un purtator al pacii, pretutindeni. Impotriva unor astfel de ravnitori pentru o viata imbunatatita se ridica pizma si rautatea multora. Ne mai impacandu-se cu felul de viata al celor cu care traiau altadata laolalta, cei doritori de o viata mai buna se despart de ei, din care pricina acestia ii prigonesc. Cand ravna pentru Dumnezeu sporeste si buna inraurire se intinde, creste impotriva lor si ura celor rai, care ii supun prigoanelor aratate de Mantuitorul in ultima fericire.

253. Este nevoie sa mergem intotdeauna de la o fericire la alta, numai in ordinea aratata?
Nu toate virtutile din Fericiri sunt legate unele de altele in asa fel incat sa nu poata fi infaptuite una fara cealalta. Asa, de pilda, milostenia si marturisirea credintei trebuie savarsite in orice prilej nimerit din viata.

254. Ce alte conditii trebuie indeplinite pentru insusirea virtutilor din cele noua Fericiri?
Prima conditie este ca cineva sa-si insuseasca judecata duhovniceasca, ceea ce este tot una cu intelepciunea, pe care o aflam in cartile Sfintilor Parinti, in scrierile duhovnicesti si in sfaturile parintilor duhovnicesti. Crestinii sunt datori sa se conduca dupa intelepciunea Evangheliei.
A doua conditie este fatarnicia. Fatarnicul, gandindu-se numai la rasplata si negandindu-se la dobandirea virtutii, nu foloseste nimic. El nu poate fi fericit niciodata.
A treia si ultima conditie este nadejdea statornica in Dumnezeu, prin care crestinul se intareste in lupta impotriva grijilor pamantesti. Avand nadejde nestramutata in Dumnezeu - Care, dupa invatatura Bisericii noastre, este izvorul binelui si al sfinteniei - credinciosul paseste din virtute in virtute, straduindu-se sa se arate folositor atat pentru sine, cat si pentru obstea din care face parte. El nadajduieste in triumful binelui asupra raului, in triumful vietii asupra mortii si in triumful pacii asupra razboiului, cunoscand ca Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos a venit in lume pentru ca lumea "viata sa aiba si din belsug sa aiba" (Ioan 10, 10).