CARTEA A PATRA
Despre cele de dupa inviere
Dupa invierea din morti a lepadat toate afectele, adica coruptibilitatea, foamea si setea, somnul si oboseala si cele asemenea. Caci chiar daca a gustat din mancare dupa inviere (Luca XXIV, 41-43.), totusi nu in virtutea unei legi a firii - caci n-a flamanzit - ci in virtutea intruparii Sale, ca sa invedereze adevarul invierii, anume ca este insusi trupul Lui, care a suferit si a inviat. N-a lepadat nici una din partile firii, nici corpul, nici sufletul, ci avea si corpul si sufletul rational si ganditor, volitional si activ si astfel se aseaza in dreapta Tatalui (Marcu XVI, 19; Romani VIII, 34; Efeseni I, 20; Coloseni; III, 1; Evrei XIII, 2; I Petru III, 32.), voind dumnezeieste si omeneste mantuirea noastra si lucrand, pe de o parte dumnezeieste, purtarea de grija, conservarea si conducerea tuturora, iar pe de alta parte omeneste, amintindu-si de vietuirea Sa de pe pamant, vazand si cunoscand ca este adorat de toata faptura rationala. Sfantul Lui suflet cunoaste ca este unit dupa ipostasa cu Dumnezeu Cuvantul si ca este impreuna adorat ca suflet al lui Dumnezeu si nu ca simplu suflet, inaltarea de la pamant la cer si coborarea Lui iarasi sunt activitati ale unui corp circumscris: “Caci va veni iarasi, spune Sfanta Scriptura, catre voi asa precum l-ati vazut mergand la cer” (Fapte I, 11.).
Despre sederea in dreapta Tatalui
Spunem ca Hristos s-a asezat cu trupul in dreapta lui Dumnezeu si a Tatalui, dar nu vorbim de o dreapta spatiala a Tatalui. Caci cum va avea o dreapta spatiala cel necircumscris? Dreapta si stanga au numai lucrurile circumscrise. Numim dreapta Tatalui slava si cinstea Dumnezeirii, in care Fiul lui Dumnezeu, ca Dumnezeu si deofiinta cu Tatal, exista inainte de veci, si in care, dupa ce s-a intrupat in vremurile din urma, sade si cu trupul, deoarece trupul Lui este slavit impreuna cu El. Caci este inchinat de toata creatia intr-o singura inchinaciune impreuna cu corpul lut.
Catre cei care spun: daca Hristos are doua firi, sau adorati creatia inchinandu-va unei firi create, sau spuneti ca o fire este adorata si una neadorata
Ne inchinam Fiului lui Dumnezeu impreuna cu Tatal si cu Sfantul Duh; inainte de inomenirea Lui il adoram necorporal, dar acum, dupa intrupare, il adoram pe acelasi intrupat si facut om, dar si Dumnezeu. Asadar, trupul lui Hristos, in virtutea firii Sale proprii, dac a vei desparti pe cale abstracta vizibilul de spiritual, este neadorat, pentru ca este creat; dar pentru ca este unit cu Dumnezeu Cuvantul este adorat din pricina Cuvantului si in Cuvant. Caci in chipul in care imparatului i se da inchinaciunea si cand este dezbracat si cand este imbracat, iar porfira, ca simpla porfira, se calca in picioare si se arunca, dar cand ajunge imbracaminte imparateasca este cinstita si slavita, iar daca ar dispretui-o cineva este condamnat la moarte, lucru care s-a intamplat de multe ori, si dupa cum simplul lemn se poate pipai, dar cand este unit cu focul si facut carbune nu poti sa-l atingi, nu din cauza lui, ci din cauza focului unit cu el - caci firea lemnului nu este inaccesibila pipaitului, ci carbunele, adica lemnul inrosit in foc - tot astfel si trupul, in virtutea firii sale, nu este adorat, dar este adorat in Cuvantul lui Dumnezeu intrupat; nu este adorat din pricina lui, ci din pricina lui Dumnezeu Cuvantul, unit cu el dupa ipostasa. Si nu spunem ca ne inchinam unui simplu trup, ci trupului lui Dumnezeu, adica Dumnezeului intrupat.
Pentru ce s-a facut om Fiul lui Dumnezeu si nu Tatal si nici Duhul? Ce a savarsit intrupandu-se ?
Tatal este Tata si nu Fiu; Fiul este Fiu si nu Tata; Duhul este Sfantul Duh si nu Tata si nici Fiu. Caci insusirea este imobila. Altfel cum ar putea sa ramana insusire, daca este mobila si se schimba? Pentru aceea Fiul lui Dumnezeu se face Fiu al omului, ca sa ramana imobila insusirea. Fiind Fiul lui Dumnezeu, s-a facut Fiul omului, intrupandu-se din Sfanta Fecioara, iar prin aceasta nu s-a departat de insusirea de a fi Fiu. Fiul lui Dumnezeu s-a intrupat ca sa daruiasca iarasi omului aceea potrivit careia l-a facut la inceput. Caci l-a facut “dupa chipul lui” (Facerea I, 26.), adica ganditor si liber, si “dupa asemanare”, adica desavarsit in virtuti, atat pe cat este cu putinta firii omenesti. Un fel de caracteristici ale firii dumnezeiesti sunt acestea: lipsa de grija, curatia, bunatatea, intelepciunea, dreptatea si a fi lipsit de orice rautate. Asadar, la inceput l-a pus incomuniune cu El - “caci l-a facut pentru incoruptibilitate” (Intelepciunea lui Solomon II, 23.) - si l-a ridicat prin comuniunea cu El catre incoruptibilitate. Din pricina calcarii poruncii, insa, am intunecat si am distrus caracteristicile chipului dumnezeiesc, am ajuns in viciu si am fost lipsi ti de comuniunea dumnezeiasca. “Caci ce impartasire are lumina cu intunericul?” (II Corinteni VI, 14.). Si ajungand noi in afara vietii, am cazut in stricaciunea mortii. Pentru ca Dumnezeu ne-a dat o stare mai buna, dar n-am pazit-o, Cuvantul ia starea mai rea, adica firea noastra, ca sa innoiasca, prin El insusi si in El insusi, starea omului “dupa chipul si dupa asemanarea lui” (Facerea I, 26), ca sa ne invete pe noi vietuirea in virtute - caci ne-a facut virtutea prin El insusi usoara de practicat - ca sa ne libereze de stricaciune prin comuniunea cu viata, facandu-se parga invierii noastre si sa reinnoiasca vasul cel netrebnic si stricat, ca sa ne rascumpere de tirania diavolului, chemandu-ne la cunostinta de Dumnezeu, sa ne intareasca si sa ne invete sa biruim pe tiran prin rabdare si smerenie.
A incetat religia demonilor, s-a sfintit zidirea prin dumnezeiescul sange, sau surpat capistele si templele idolilor, s-a sadit cunostinta lui Dumnezeu; Treimea cea deofiinta, Dumnezeirea nezidita este inchinata, un Dumnezeu adevarat, creator si Domn al tuturora; virtutile sunt indeplinite, nadejdea invierii s-a daruit prin invierea lui Hristos; diavolii se infricoseaza de oamenii pe care alta data ii tineau sub a lor robie. Si lucru minunat este ca toate acestea s-au facut prin cruce, prin patimi si prin moarte, in totpamantul s-a predicat vestea cea buna a cunoasterii lui Dumnezeu si n-a pus pe fuga pe cei potrivnici cu ajutorul razboiului, nici cu ajutorul armelor, nici cu ajutorul ostilor; nu, ci putini oameni goi, saraci, neinvatati, persecutati, batuti, dati mortii, au biruit pe cei intelepti si pe cei puternici, predicand pe cel rastignit in corp si pe cel care a murit, caci cu ei era puterea atotputernica a celui rastignit. Moartea, atat de infricosatoareinainte, este invinsa; ea, socotita alta data groaznica si odioasa, acum este preferata vietii.
Acestea sunt izbanzile venirii lui Hristos! Acestea sunt semnele puterii lui! Caci n-a mantuit ca prin Moise un popor din Egipt si din robia lui Faraon, despartind marea (Iesirea XIV, 16-31.; Deuteronom XI, 4.), ci mai mult, a izbavit intreaga omenire de stricaciunea mortii si de sub robia crudului tiran, a pacatului. Nu duce cu forta spre virtute, nici nu acopera cu pamant (Numeri XVI, 31-33; Deuteronom XI, 6.), nici nu arde cu foc (Numeri XVI, 35.) si nici nu porunceste sa fie loviti cu pietre cei pacatosi (Iisus Navi VII, 25.), ci convinge, prin blandete si indelunga rabdare, ca oamenii sa aleaga virtutea, sa lupte prin necazuri pentru ea si sa se bucure de roadele ei. Alta data cei care pacatuiau erau pedepsiti, dar staruiau mai departe in pacat si pacatul le era socotit ca Dumnezeu; acum, insa, oamenii aleg pentru credinta si virtute asupriri, torturari si moarte.
Slava Tie Hristoase, Cuvinte al lui Dumnezeu, intelepciune. Putere si Dumnezeule atotputernic! Ce-ti vom da noi neputinciosii, in schimbul tuturor acestora? Caci toate sunt ale tale si nu ceri de la noi nimic altceva decat sa ne mantuim; dar si pe aceasta o dai si din pricina nespusei Tale bunatati esti chiar recunoscator celor care o primesc.
Multumesc Tie celui care ne-ai dat existenta, celui care ne-ai daruit o fericita existenta, celui care ne-ai adus, prin negraita Ta bunavointa, iarasi la aceasta stare pe noi, cei cazuti din ea!
Pentru cei care intreaba daca ipostasa lui Hristos este creata sau necreata
Ipostasa Cuvantului lui Dumnezeu inainte de intrupare a fost simpla, necompusa, necorporala, necreata; cand s-a intrupat, insa, si a devenit ipostasa trupului, a ajuns compusa din Dumnezeirea pe care o avea intotdeauna, si din trupul pe care l-a luat. Ipostasa are insusirile celor doua firi si este cunoscuta in doua firi. Din aceasta pricina aceeasi unica ipostasa este necreata, in virtutea Dumnezeirii, si creata, in virtutea omenirii, vazuta si nevazuta. Altfel, suntem siliti sau sa impartim pe unicul Hristos, daca spunem doua ipostase, sau sa fie negata deosebirea firilor si sa introducemschimbare si amestecare.
Cand Cuvantul a fost numit Hristos?
Mintea nu s-a unit cu Dumnezeu Cuvantul, dupa cum mint unii, inainte de intruparea din Fecioara si nici nu s-a numit de atunci Hristos. Aceasta absurditate face parte din neroziile lui Origen, care a sustinut preexistenta sufletelor. Noi afirmam, insa, ca Fiul si Cuvantul lui Dumnezeu a devenit Hristos din momentul in care s-a salasluit in pantecele Sfintei pururea Fecioarei, s-a facut trup in chip neschimbat si a fost uns trupul cuDumnezeirea. “Aceasta este ungerea omenirii”, dupa cum zice Grigore Teologul. Iar prea sfintitul Chiril al Alexandriei, scriind catre imparatul Teodosie, a spus acestea: “Eu spun ca Iisus Hristos nu trebuie sa se numeasca nici Cuvantul din Dumnezeu fara omenire si nici templul care s-a nascut din femeie, fara a fi unit cu Cuvantul. Aceasta pentru motivul ca prin numele Hristos se intelege Cuvantul cel din Dumnezeu impreunat in chip tainic cu omenirea, in virtutea unirii savarsite prin intrupare”. Iar in scrierea catre imparatese, spune astfel: “Unii spun ca numele Hristos se cuvine numai Cuvantului nascut din Dumnezeu Tatal care este gandit si exista deosebit. Noi, insa, n-am fost invatati sa gandim sau sa spunem asa, ci spunem ca in momentul in care Cuvantul s-a facut trup, in acelasi moment a si fost numit Iisus Hristos. Se numeste Hristos, pentru ca a fost uns cu untdelemnul bucuriei (Psalmi XLIV, 9; Evrei I, 9.), adica cu Duhul de la Dumnezeu si Tatal.
Dar ca ungerea este pentru omenire nu se va indoi nimeni din cei care sunt obisnuiti sa judece drept”. Iar Atanasie, cel de vesnica pomenire, in cuvantul despre mantuitoarea intrupare spune astfel: “Dumnezeul care exista inainte de venirea in trup n-a fost om, ci a fost Dumnezeu la Dumnezeu (Ioan I, 1.), fiind nevazut si impasibil. Dar cand s-a facut om este adus prin trup numele Hristos, pentru ca numelui ii urmeaza patima simoartea”. Chiar daca Sfanta Scriptura zice: “Pentru aceea te-a uns pe tineDumnezeule, Dumnezeul tau, cu untdelemnul bucuriei” (Psalmi XLIV, 9; Evrei I, 9.), totusi trebuie sa se stie ca de multe ori dumnezeiasca Scriptura intrebuinteaza timpul trecut in locul viitorului, ca in versetul urmator: “Dupa acestea s-a aratat pe pamant si a petrecut cu oamenii” (Baruh III, 38.); cand s-au spus aceste cuvinte nici nu s-a aratat, nici n-a petrecut Dumnezeu cu oamenii. De asemenea, si urmatorul text: “La raul Vavilonului, acolo am sezut si am plans” ( Psalmi CXXXVI, 1.), caci aceasta niciodata nu s-a intamplat.
Catre cei care intreaba daca Sfanta Nascatoare de Dumnezeu a nascut doua firi si daca au fost rastignite pe cruce doua firi
Cuvintele agenhtos si genhtos , scrise cu un singur n, se raporta la fire si indica firea necreata si creata. Cuvintele agennhtos si gennhtos, scrise cu doi n, nu se refera la fire, ci la ipostasa si indica ceea ce este nenascut si nascut. Firea dumnezeiasca este agenhtos, adica necreata; iar cele ce vin dupa firea dumnezeiasca sunt genhta, adica create. In firea dumnezeiasca si necreata se vede nenascutul in Tatal, caci n-a fost nascut; nascutul in Fiul, caci s-a nascut din vesnicie din Tatal; iar purcesul in Sfantul Duh. Primele exemplare ale fiecarei specii de animale sunt agennhta, nenascute, dar nu agenhta, necreate, caci ele s-au facut de creator, dar nu s-au nascut din cele asemenea lor. Cuvantul genesis inseamna creare, iar cuvantul gennhsis inseamna nastere. Cu privire la Dumnezeu nasterea este iesirea numai din Tatal a Fiului celui deofiinta cu El; cu privire la corpuri, insa, nasterea este iesirea unei ipostase de aceeasi fiinta din impreunarea barbatului cu femeia. Din aceasta cunoastem ca nasterea nu este o insusire a firii, ci a ipostaselor. Caci daca nasterea ar apartine firii, nu s-ar vedea in fire si nasterea si nenasterea. Prin urmare Sfanta Nascatoare de Dumnezeu a nascut o ipostasa cunoscuta in doua firi; in ce priveste Dumnezeirea Sa afost nascut din Tatal in afara de timp, dar in ce priveste omenirea sa, a fost intrupat in vremurile din urma din Sfanta Fecioara in timp si s-a nascut in trup.
Daca cei care intreaba ar lasa sa se inteleaga ca cel care s-a nascut din Sfanta Nascatoare de Dumnezeu este din doua firi, spunem: da, sunt doua firi, caci acelasi este Dumnezeu si om. Tot astfel si despre rastignire, inviere si inaltare. Aceste fapte nu sunt ale firii, ci ale ipostasei. Hristos, care este in doua firi, a suferit si a fost rastignit cu firea cea pasibila, caci pe cruce a fost rastignit cu trupul si nu cu Dumnezeirea. Dar daca ar raspunde negativ la intrebarea noastra: daca au murit doua firi, vom spune: prin urmare n-au fost rastignite cele doua firi, ci Hristos a fost nascut, adica Cuvantul dumnezeiesc inomenindu-se a fost nascut in trup, a fost rastignit in trup, a patimit in trup, a murit in trup, ramanand, insa, impasibila Dumnezeirea Lui.
In ce sens se numeste prim nascut Fiul Unul-Nascut al lui Dumnezeu?
Primul nascut este cel nascut intai, fie ca este unicul nascut, fie ca este nascut inaintea altor frati. Daca Fiul lui Dumnezeu s-ar numi primul nascut, dar nu s-ar numi Unul-Nascut, atunci am presupune ca este primul nascut dintre creaturi, ca si cum ar fi o creatura. Dar pentru ca este numit primul nascut (Luca II, 7; Romani VIII, 29; Coloseni I, 15, 18; Evrei I, 6.) si unul nascut (Ioan I, 14, 18; III, 16, 18; I Ioan IV, 9.), trebuie sa pastram cu privire la El, pe amandoua. Spunem ca este “primul nascut din toata creatia” (Coloseni I, 15.), pentru ca si El este din Dumnezeu, dar si creatia este din Dumnezeu; dar pentru ca El este Unicul nascut, in afara de timp, din fiinta lui Dumnezeu si a Tatalui va fi numit pe buna dreptate Fiul Unul-Nascut, prim nascut si nu prim creat, caci creatia nu este din fiinta Tatalui, ci a fost adusa de la neexistenta laexistenta prin vointa Lui. El este numit “primul nascut intre multi frati” (Romani VIII, 29.) - caci este unicul nascut si din mama - pentru ca a participat in chip asemanator noua sangelui si trupului si s-a facut om, iar prin El ne-am facut si noi fii ai lui Dumnezeu (Matei V. 9, 45; Luca VI, 35; Romani IX, 26; II Corinteni VI, 18; Galateni III, 26. ), infiiati fiind prin botez (Galateni III, 26-27.). El, care este prin fire Fiul lui Dumnezeu, s-a facut primul nascut intre noi, care am ajuns prin pozitie si prin har fii ai lui Dumnezeu si am fost numiti frati ai Lui. Pentru aceea a spus: “Ma urc la Tatal Meu si la Tatal vostru” (Ioan XX, 17.). N-a spus “Tatal nostru”, ci “Tatal meu”, adica este Tatal Sau prin fire, si: “Tatal vostru”, adica prin har. A spus de asemenea “Dumnezeul Meu si Dumnezeul vostru”. N-a spus “Dumnezeul nostru”, ci “Dumnezeul Meu”, si intelegi sensul cuvintelor daca, pe cale abstracta, desparti vizibilul de spiritual - si“Dumnezeul vostru”, pentru ca este creator si Domn.
Despre credinta si botez
Marturisim un botez spre iertarea pacatelor si spre viata de veci. Botezul indica moartea Domnului (Romani VI, 4; Coloseni II, 12.). Ne ingropam, deci, prin botez impreuna cu Domnul, dupa cum spune dumnezeiescul apostol (Coloseni II, 12.). Si dupa cum o data s-a savarsit moartea Domnului, tot astfel o data trebuie sa ne botezam. Ne botezam, dupa cuvantul Domnului, in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh (Matei XXVIII, 19.); iar prin aceste cuvinte suntem invatati marturisirea in Tatal si in Fiul si in Sfantul Duh. Asadar toti cei care au fost botezati in Tatal si in Fiul si in Sfantul Duh si au fost invatati prin aceasta o singura fire a Dumnezeirii in trei ipostase si se boteaza din nou, acestia rastignesc inca o data pe Hristos, dupa cum spune dumnezeiescul apostol: “Caci este cu neputinta ca cei odata luminati” si cele ce urmeaza, “sa se innoiasca iarasi spre pocainta, pentru ca ei rastignesc pentru ei din nou pe Hristos si-l batjocoresc” (Evrei VI, 4-6.). Dar toti cei care n-au fost botezati in Sfanta Treime, trebuie rebotezati. Chiar daca spune dumnezeiescul apostol ca “neam botezat in Hristos si in moartea Lui”( Romani VI, 3.), spune totusi ca nu trebuie sa se faca asa invocatia de la botez. Prin aceste cuvinte spune atat numai ca botezul este tipul mortii lui Hristos (Romani VI, 4; Coloseni II, 12.), deoarece botezul prin cele trei cufundari indica cele trei zile cat a stat Domnul in mormant. Prin urmare a fi botezat in Hristos inseamna a se boteza cei care cred in el (Galateni III, 27.). Si este cu neputinta sa credem in Hristos daca n-am fost invatati marturisirea in Tatal si in Fiul si in Sfantul Duh. Hristos este Fiul Dumnezeului celui viu, Fiu, pe care Tatal l-a uns cu Sfantul Duh, dupa cum spune dumnezeiescul David: “Pentru aceea te-a uns pe tine Dumnezeule, Dumnezeul tau, cu untdelemnul bucuriei mai mult decat pe partasii tai” (Psalmi XLIV, 9; Evrei I, 9.). Iar Isaia, ca din partea Domnului, spune: “Duhul Domnului peste mine, din cauza caruia ma uns” (Isaia LXI, 1; Luca IV, 18.). Domnul, invatand pe ucenicii Sai invocatia de la botez, a spus: “Botezandu-i in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh”( Matei XXVIII, 19.). Dumnezeu ne-a facut pentru nestricaciune; dar pentru ca noi am calcat porunca lui mantuitoare, ne-a condamnat la stricaciunea mortii; totusi, ca sa nu fie raul vesnic, s-a pogorat, in virtutea milostivirii Sale, spre robi si, facandu-se asemenea noua, ne-a rascumparat, prin patima sa, din stricaciune. Ne-a izvorat noua, din sfanta si prea curata Lui coasta, izvorul iertarii. Apa izvorata din coasta Sa este spre renastere si inundarea pacatului si a stricaciunii, iar sangele este bautura pricinuitoare vietii vesnice. Ne-a dat porunci ca sa ne renastem prin apa si prin Duh (Ioan III, 5.), deoarece prin rugaciune si invocare Sfantul Duh se pogoara asupra apei. Dar pentru ca omul este dublu, din suflet si corp, ne-a dat dubla si curatirea, prin apa si prin Duh. Duhul, pe de o parte, reinnoieste in noi starea dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu (Facerea I, 26.); iar apa, pe de alta parte, curateste, prin harul Duhului, corpul de pacat, si-l elibereaza de stricaciune. Apa indeplineste icoana mortii, iar Duhul da arvuna vietii.
De la inceput “Duhul lui Dumnezeu se purta deasupra apelor” (Facerea I, 2.) si dintru inceput Scriptura marturiseste despre apa ca este curatitoare. Pe timpul lui Noe, Dumnezeu a inecat pacatul mondial prin apa (Facerea VI, 17-22; VII, 1-24; VIII, 1-18.). Prin apa, potrivit legii, se curateste tot cel necurat, pana chiar si insesi hainele sunt spalate cu apa (Levitic XV, 10.). Ilie a aratat ca harul Duhului este unit cu apa, caci cu apa a ars jertfa (III Regi XVIII, 32-38.). Si potrivit legii, aproape toate se curatesc cu apa. Caci cele vazute sunt simboluri ale celor spirituale. A doua nastere se petrece in suflet, caci cu toate ca suntem creaturi, credinta are atata putere sa ne infieze prin Duh si sa ne duca la fericirea de alta data. Prin botez se da tuturora in mod egal iertare de pacate; harul Duhului insa, in masura credintei si a curatirii antecedente. Prin urmare, luam acum prin botez parga Sfantului Duh; iar renasterea este pentru noi inceputul unei alte vieti, pecete, talisman si luminare.
Trebuie cu toata puterea si cu tarie sa ne pastram pe noi insine curati de lucrurile intinate, ca sa nu ne intoarcem ca si cainele la varsatura sa si sa ne facem iarasi pe noi insine robii pacatului. “Credinta fara fapte este moarta” (Iacob II, 26.) dupa cum si faptele fara credinta. Credinta adevarata se incearca prin fapte.
Ne botezam in Sfanta Treime. Aceasta pentru motivul ca cei care se boteaza au nevoie de Sfanta Treime pentru mentinerea si dainuirea lor si este cu neputinta ca sa nu fie impreuna unele cu altele cele trei persoane ale Sfintei Treimi, caci Sfanta Treime este nedespartita.
Primul botez a fost botezul potopului (Facerea VII, 17-24.) pentru curmarea pacatului. Al doilea, botezul prin mare si nori (I Corinteni X, 2; Numeri IX, 15-22. ), caci norul este simbolul Duhului, iar marea simbolul apei. Al treilea, botezul legii vechi, caci tot cel necurat se spala cu apa, ba inca isi spala si hainele si astfel intra in tabara (Levitic XV, 3-33.). Al patrulea, botezul lui Ioan (Matei III, 1-12; Marcu I, 4-8; Luca III, 2-18.), care a fost introductiv si conducea la pocainta pe cei botezati ca sa creada in Hristos. “Eu, spune Sfantul Ioan Botezatorul, va botez cu apa, dar cel care vine in urma mea va va boteza cu Duhul Sfant si cu foc” (Matei III, 11; Marcu 1. 8; Luca III, 16.). Asadar, Ioan curateste mai dinainte prin apa, in vederea Duhului.
Al cincilea, botezul Domnului (Matei III, 13-17; Marcu I, 9-11; Luca III, 21-22; Ioan I, 29-34.), cu care s-a botezat El insusi. Se boteaza nu pentru ca El a avut nevoie de curatire, ci pentru ca si-a impropriat curatirea mea, ca sa zdrobeasca capetele balaurilor in apa” (Psalmi LXXIII, 14.), ca sa inece pacatul, ca sa inmormanteze pe tot Adamul cel vechi in apa, ca sa sfinteasca pe Botezator, ca sa implineasca legea, ca sa descopere taina Treimii, ca sa ne dea noua pilda si exemplu de a ne boteza. Si noi nebotezam cu botezul desavarsit al Domnului, cel prin apa si prin Duh. Se zice ca Hristos boteaza cu foc, pentru ca a revarsat harul Duhului peste sfintii apostoli in chipul limbilor de foc (Fapte II, 1-4.), dupa cum spune insusi Domnul: “Ioan v-a botezat cu apa, dar voi veti fi botezati cu Sfantul Duh si cu foc, nu mult dupa aceste zile” (Fapte I, 5), sau din pricina botezului pedepsitor al focului ce va sa fie. Al saselea botez este botezul prin pocainta si lacrimi, care este cu adevarat greu. Al saptelea, botezul prin sange si mucenicie, cu care insusi Hristos s-a botezat in locul nostru; ci este foarte cinstit si fericit, pentru ca nu se pangareste a doua oara cu intinaciunea. Al optulea botez siultimul (Adica focul cel vesnic de dupa judecata obsteasca.), nu este mantuitor, ci pe de o parte distruge rautatea - caci nu mai guverneaza rautatea si pacatul - iar pe de alta parte, pedepseste necontenit.
Duhul Sfant s-a pogorat peste Hristos in forma corporala ca un porumbel (Matei III, 16; Marcu I, 10; Luca III, 22; Ioan I, 32.) si arata parga botezului nostru si cinsteste corpul. Pentru ca si acesta, adica corpul, este Dumnezeu prin indumnezeirea lui. Inca de la inceput a obisnuit ca un porumbel sa binevesteasca sfarsitul potopului (Facerea VIII, 11-12.). Dar peste sfintii apostoli s-a pogorat in chip de foc (Fapte II, 1-4.). Caci El este Dumnezeu, iar “Dumnezeu este foc mistuitor” (Deuteronom IV, 24; Evrei XII, 29.).
Botezului ii urmeaza ungerea cu untdelemn; el indica ungerea noastra, ne face hristosi (=unsi) si ne fagaduieste, prin Duhul Sfant, mila lui Dumnezeu, pentru ca porumbelul a dus o ramura de maslin celor care au fost izbaviti de potop (Facerea VIII, 11.).
Ioan a fost botezat punand mana pe capul dumnezeiesc al Stapanului (Nici un text din Evanghelii nu se refera ca Sf. Ioan Botezatorul a pus mana pe capul Mantuitorului cand l-a botezat. Afirmatia aceasta s-a pastrat prin Traditie si prin influenta iconografiei botezului Domnului.) si cu sangele sau (Matei XIV, 3-12; Marcu VI, 17-29.).
Nu trebuie sa se intarzie botezul, cand credinta acelora care se apropie de el a fost marturisita prin fapte. Cel care se apropie de botez cu viclenie va fi mai degraba pedepsit decat va folosi.
Despre credinta
Credinta este dubla: una, “credinta din auzite” (Romani X, 17.). Auzind dumnezeiestile Scripturi credem in invatatura Duhului Sfant. Ea se desavarseste prin toate cele legiuite de Hristos, este invederat a prin fapte, este cucernica si indeplineste poruncile aceluia care ne-a reinnoit. Necredincios este acela care nu crede potrivit predaniei Bisericiisobornicesti sau acela care are partasanie cu diavolul prin fapte urate. “Credinta este iarasi incredintarea despre cele nadajduite, dovedirea lucrurilor nevazute” (Evrei XI, 1.), sau o nadejde neindoielnica si oarba in cele fagaduite noua de Dumnezeu si a dobandirii cererilor noastre. Prima credinta apartine sufletului noastru, cea de a doua, harurilor duhului. Trebuie sa se stie ca prin botez ne taiem imprejur de tot acoperamantul de la nastere, adica de pacat, si devenim israeliti duhovnicesti si poporul lui Dumnezeu (II Corinteni VI, 16; Evrei VIII, 10; Apocalipsa XXI, 3.).
Despre cruce si inca despre credinta
“Cuvantul cruce este nebunie pentru cei pierduti, dar pentru cei care ne mantuim este puterea lui Dumnezeu” (I Corinteni I, 18.). “Cel duhovnicesc le judeca pe toate, dar omul sufletesc nu primeste pe cele ale Duhului” (I Corinteni II, 15, 14.). In adevar, crucea este nebunie pentru cei care nu o primesc cu credinta si care nu tin seama de bunatatea si atotputernicia lui Dumnezeu, ci cerceteaza cele dumnezeiesti cu ganduri omenesti si firesti. Toate cele ale lui Dumnezeu sunt mai presus de fire, de cuvant si de cuget. Caci daca cineva va socoti cum si pentru care pricina a adus Dumnezeu pe toate de la neexistenta la existenta si va voi sa ajunga la aceasta cunostinta prin gandire naturala, nu va intelege. Aceasta cunostinta este sufleteasca si demonica (Demonica in sensul cunostintei demonice de care vorbeste Socrat, asa ca ar fi putut fi tradus aici “cunostinta demonica” prin “cunostinta naturala, pe care o dobandim prin propriile noastre puteri sufletesti”.). Dar daca cineva condus prin credinta va socoti ca fiinta dumnezeiasca este buna, atotputernica, adevarata, inteleapta si dreapta va gasi pe toate lucioase si netede si cale dreapta. Este cu neputinta sa te mantuiesti fara credinta (Evrei XI, 6.), caci prin credinta se mentin toate, atat cele omenesti, cat si celeduhovnicesti. Nici plugarul nu taie brazda pamantului fara credinta, nici negustorul nu-si incredinteaza unui mic lemn sufletul lui noianului infuriat al marii, nici nu se fac nunti, nici altceva din cele ce sunt in viata. Prin credinta intelegem ca toate s-au adus prin puterea lui Dumnezeu de la neexistenta la existenta si prin credinta izbandim toate, atat pe cele dumnezeiesti, cat si pe cele omenesti. Credinta este un asentiment care nu iscodeste lucrurile.
Orice fapta si orice minune a lui Hristos este foarte mare, dumnezeiasca si minunata. Dar cea mai minunata decat toate este cinstita Lui cruce. Caci prin nimic altceva decat prin crucea Domnului nost ru Iisus Hristos s-a distrus moartea, s-a dezlegat pacatul stramosesc, s-a pradat iadul, s-a daruit invierea, ni s-a dat puterea sa dispretuim cele prezente si chiar moartea, s-a savarsit intoarcerea la fericirea primara, s-au deschis portile raiului, s-a asezat firea noastra in dreapta lui Dumnezeu, ne-am facut copii simostenitori ai lui Dumnezeu (Matei V, 9, 45; Romani VIII, 17; IX, 26; I Corinteni VI, 18; Galateni III, 26, 29; IV, 7.). Prin cruce toate s-au indeplinit. “Caci toti cati ne-am botezat in Hristos, spune apostolul, ne-am botezat intru moartea lui” (Romani VI, 3.). “Toti cati in Hristos ne-am botezat, in Hristos ne-am imbracat” (Galateni III, 27.).
“Hristos este puterea lui Dumnezeu si intelepciunea lui Dumnezeu” (I Corinteni I, 24.). Iata dar ca moartea lui Hristos, adica crucea, ne-a imbracat cu intelepciunea enipostatica si puterea lui Dumnezeu. Cuvantul crucii este puterea lui Dumnezeu, sau pentru ca prin ea ni s-a aratat puterea lui Dumnezeu, adica biruinta asupra mortii, sau pentru ca, dupa cum cele patru brate ale crucii se tin si se strang prin incheietura de la mijloc, tot astfel se tin prin puterea lui Dumnezeu inaltimea, adancimea, lungimea si latimea (Efeseni III, 18), adica toata creatia vazuta si nevazuta.
Crucea ni s-a dat semn pe frunte in acelasi chip in care s-a dat lui Israil taierea imprejur. Prin ea ne despartim cei credinciosi de cei necredinciosi si ne cunoastem. Crucea este pavaza, arma si trofeul contra diavolului. Crucea este pecetea pentru ca sa nu ne atinga nimicitorul, dupa cum spune Scriptura (Iesirea XII, 12-13; Evrei XI, 28.). Crucea este scularea celor cazuti, sprijinul celor care stau, reazemul celor slabi, toiagul celor pastoriti, calauza celor convertiti, desavarsirea celor inaintati, mantuirea trupului si a sufletului, izgonitorul tuturor rautatilor, pricinuitorul tuturor bunatatilor, distrugerea pacatului, rasadul invierii, pomul vietii vesnice.
Prin urmare, acest lemn cinstit cu adevarat si venerabil, pe care Hristos s-a adus jertfa pe sine in locul nostru, trebuie venerat pentru ca s-a sfintit prin atingerea cu Sfantul Lui trup si sange. Trebuie venerate si cuiele si lancea si imbracamintea si Sfantele Lui locasuri, anume: ieslea, pestera, Golgota, mormantul mantuitor si facator de viata, Sionul, acropola Bisericilor, si cele asemenea, dupa cum a spus dumnezeiescul parinte,David: “Vom intra in locasurile Lui, ne vom inchina in locul unde au stat picioarele Lui” (Psalmi CXXXI, 7.). Ca in acest text vorbeste despre cruce, se vede din cele ce urmeaza: “Scoala-te, Doamne, intru odihna Ta”( Psalmi CXXXI, 8.). In adevar dupa cruce urmeaza invierea. Daca dorim casa, patul, haina celor pe care ii iubim, cu cat mai mult cele ale lui Dumnezeu si ale Mantuitorului prin care am si fost mantuiti!
Ne inchinam, deci, semnului cinstitei si de viata facatoarei cruci, chiar daca este facut din alta materie. Noi nu cinstim materia - sa nu fie! - ci semnul, ca simbol al lui Hristos. Caci a spus pe cand le vorbea ucenicilor sai: “Atunci va aparea semnul Fiului omului pe cer” (Matei XXIV, 30.); prin aceste cuvinte a indicat crucea. Pentru aceea si ingerul invierii a spus femeilor: “Cautati pe Iisus Nazarineanul cel rastignit?”( Marcu XVI, 6.), iar apostolul: “Iar noi predicam pe Hristos cel rastignit” (I Corinteni I, 23.). Sunt multi Hristosi si Iisusi, dar unul este cel rastignit. Ingerul si apostolul n-au spus cel strapuns cu sulita, ci “cel rastignit”. Prin urmare, trebuie sa ne inchinam semnului lui Hristos. Acolo undeva fi semnul, acolo va fi si El. Dar nu trebuie sa ne inchinam materiei din care este facut semnul crucii, chiar daca ar fi din aur si din pietre scumpe, daca se intampla sa se distruga semnul. Ne inchinam deci tuturor celor afierosite lui Dumnezeu, aducand Lui inchinaciunea.
Pomul vietii, care a fost sadit de Dumnezeu in rai (Facerea II, 9.), a preinchipuit aceasta cinstita cruce. Dar pentru ca prin pom a venit moartea (Facerea III, 1-24.), trebuia ca prin lemn sa se daruiasca viata si invierea. Iacov cel dintai a inchipuit crucea cand s-a inchinat varfului toiagului lui Iosif (Facerea LXVII, 3.), iar cand a binecuvantat pe fiii lui Iosif cu mainile incrucisate (Facerea LXVIII, 14.) este foarte lamurit ca a descris semnul crucii. Toiagul lui Moise a lovit marea in chipul crucii si a mantuit pe Israil, iar pe Faraon l-a inecat (Iesirea XIV, 16-29.). Mainile intinse in chipul crucii au biruit pe Amalic (Iesirea XVII, 8-13.). Prin lemn se indulceste apa cea amara (Iesirea XV, 25.), iar piatra curge si revarsa izvoare (Iesirea XVII, 5-6; Numeri XX, 7-11.). Toiagul lui Aaron face cunoscuta vrednicia preoteasca (Numeri VII, 2-8.). Sarpele, desi era mort, a fost inaltat in triumf pe lemn, iar lemnul mantuieste pe cei credinciosi care privesc la dusmanul omorat (Numeri XXI, 8-9.).
Tot astfel a fost pironit Hristos, care nu stia de pacat, intr-un trup al pacatului. Moise cel mare a strigat: “Priviti viata voastra atarnata pe lemn, in fata ochilor vostri” (Deuteronom XXVIII, 66.). Iar Isaia: “Toata ziua am intins mainile mele catre un popor neascultator si impotriva graitor” (Isaia LXV, 2.). Cei care ne inchinam acestui semn sa dea Dumnezeu sa dobandim partea lui Hristos cel rastignit, Amin.
Despre inchinarea catre rasarit
Nu ne inchinam catre rasarit fara motiv si nici la intamplare. Pentru ca suntem alcatuiti dintr-o fire vazuta si nevazuta, adica spirituala si sensibila ne inchinam Creatorului intr-un chip dublu, dupa cum cantam si cu mintea si cu buze trupesti, ne botezam prin apa si prin Duh, si ne unim intr-un chip dublu cu Domnul, impartasindu-ne tainelor si harului Duhului.
Pentru ca Dumnezeu este lumina spirituala (I Ioan I, 5.), iar Hristos in Scripturi senumeste si soarele dreptatii (Maleahi IV, 2.) si rasarit (Zaharia VI, 12; Luca I, 78.), trebuie sa-i afierosim Lui rasaritul spre inchinaciune. Tot lucrul bun trebuie afierosit lui Dumnezeu, din care tot lucrul bun se imbunatateste. Caci spune dumnezeiescul David: “imparatiile pamantului, cantati lui Dumnezeu, cantati Domnului care s-a suit peste cerul cerului spre rasarituri” (Psalmi LXVII, 33-34. ). Mai mult, si Sfanta Scriptura spune: “Dumnezeu a rasadit raiul spre rasarit in Eden” (Facerea II, 8.); acolo a pus pe omul plasmuit de El, pe care, cand a calcat porunca, l-a dat afara (Facerea III, 23-24.) si l-a pus sa locuiasca in fata paradisului desfatarii, adica la apus. Ne inchinam lui Dumnezeu cautand patria de alta data si uitandu-ne catre ea. De asemenea cortul lui Moise avea catapeteasma si ilastiriul catre rasarit (Levitic XVI, 14.).
Semintia lui Iuda, pentru ca era mai cinstita si-a fixat locuinta spre Rasarit (Numeri II, 3.). In templul vestit al lui Solomon, poarta Domnului se afla spre rasarit. Dar si Domnul, cand a fost rastignit, privea spre apus si asa ne inchinam, uitandu-ne la El. Iar cand s-a inaltat, a pornit spre rasarit si astfel i s-au inchinat apostolii si El va veni tot asa in chipul in care l-au vazut mergand la cer, dupa cum insusi Domnul a spus: “Dupa cum fulgerul iese de la rasarit si se arata pana la apus, tot asa va fi venirea Fiului omului” (Matei XXIV, 27.). Asteptandu-l deci pe El, ne inchinam spre rasarit. Aceasta predanie a apostolilor este nescrisa. Si in adevar multe ni s-au predat fara sa fieinsemnate in scris.
Despre Sfintele si Prea Curatele Taine ale Domnului
Dumnezeul cel bun, a tot bun si mai presus de bunatate, care este in totul bunatatea, din pricina bogatiei covarsitoare a bunatatii Sale, nu s-a multumit numai sa fie bun, adica sa existe numai fiinta Sa, fara ca sa participe cineva la ea, ci pentru aceasta a facut mai intai puterile spirituale si ceresti, apoi lumea vazuta si sensibila, apoi din cea spirituala si sensibila pe om. Prin urmare, toate cele facute de El, intrucat exista, participa bunatatii Lui. El este existenta tuturor - pentru ca “in El sunt toate” (Romani XI, 36.) - nu numai pentru ca ne-a adus de la neexistenta la existenta, dar pentru ca energia Lui conserva si tine pe cele facute de El. In chip covarsitor, insa, conserva si tine vietuitoarele, caci acestea participa la bunatatea lui Dumnezeu si prin faptul ca exista, dar si prin faptul ca sunt partase vietii. Fiintele rationale participa bunatatii Lui si pentru motivele aratate mai sus, dar si pentru ca au ratiune si mai cu seama pentru aceasta. Ele sunt oarecum mai aproape de El, cu toate ca El negresit le depaseste in chip incomparabil.
Asadar, omul, fiind facut rational si liber a primit puterea de a se uni pentru totdeauna cu Dumnezeu prin proprie alegere, daca va ramane in bine, adica daca va asculta de Creator. Dar pentru ca a calcat porunca Creatorului sau si a fost supus mortii si stricaciunii, Facatorul si Creatorul neamului nostru, din pricina indurarilor milei Sale, s-a facut asemenea noua, facandu-se intru totul om fara de pacat si s-a unit cu firea noastra. Si pentru ca ne-a dat chipul Lui si Duhul Lui si nu l-am pazit, el insusi ia fireanoastra saraca si slaba ca sa ne curateasca, ca sa ne faca nestricaciosi si sa ne faca iarasi partasii Dumnezeirii Lui. Trebuia, insa, sa se impartaseasca de cel mai bun nu numai parga firii noastre, ci tot omul care vrea sa se nasca a doua oara, sa se nutreasca cu o hrana noua si proprie nasterii, ca astfel sa ajunga la masura desavarsirii.
Prin nasterea lui Dumnezeu Cuvantul, adica prin intrupare, prin botez, prin patima, prin inviere, a eliberat firea de pacatul stramosesc, de moarte si de stricaciune, a devenit parga invierii, s-a facut pe Sine cale, pilda si exemplu, ca si noi, mergand pe urmele Lui, sa ajungem fii (Matei V, 9, 45; Romani IX, 26; II Corinteni VI, 18; Galateni III, 26.) si mostenitori ai lui Dumnezeu (Romani VIII, 17; Galateni III, 29; IV, 7.) prin pozitie asa cum este El prin fire, si impreuna mostenitori cu El (Romani VIII, 17.). Asadar, dupa cum am spus, ne-a dat a doua nastere, pentru ca dupa cum fiind nascuti din Adam, ne-am asemanat Lui, mostenind blestemul si stricaciunea, tot astfel nascandu-ne din El, sa ne asemanam Lui, mostenind nestricaciunea, binecuvantarea si slava Lui.
Pentru ca acest Adam este duhovnicesc trebuia ca si nasterea sa fie duhovniceasca; tot astfel si mancarea. Dar pentru ca suntem dubli si compusi trebuie ca si nasterea sa fie dubla; tot astfel si mancarea compusa.
Nasterea ni s-a dat prin apa si prin Duh (Ioan III, 5.), adica prin Sfantul Botez; iarmancarea este insasi painea vietii (Ioan VI, 48.), Domnul nostru Iisus Hristos, cel cares-a pogorat din cer (Ioan VI, 50.). El, voind sa primeasca in locul nostru moartea cea de bunavoie, in noaptea in care s-a dat pe Sine a lasat mostenire testament nousfintilor sai ucenici si apostoli si prin ei tuturor celor care cred in El.
Asadar, in foisorul Sfantului si slavitului Sion (Matei XXVI, 17-19; Marcu XTV, 12-16; Luca XXII, 7-13.), dupa ce a mancat pastele cel vechi cu ucenicii Sai si a plinit testamentul cel vechi, spala picioarele ucenicilor (Ioan XIII, 4-12.); prin aceasta le-a dat un simbol al Sfantului Botez. Apoi, frangand painea, le-a dat-o zicand: “Luati, mancati, acesta este trupul Meu” (Matei XXVI, 26; Marcu XIV, 22; Luca XXII, 19; I Corinteni, XI, 23-24.), “care se fringe pentru voi spre iertarea pacatelor” (I Corinteni XI, 24.). De asemenea, luand si paharul, in care era vin si apa, l-a dat lor zicand: “Beti din acesta toti, acesta este sangele Meu, al legii celei noi, care pentru voi se varsa spreiertarea pacatelor” (Matei XXVI, 28; Marcu XIV, 24; Luca XXII, 22; I Corinteni XI, 25.). Aceasta sa o faceti intru pomenirea Mea (I Corinteni XI, 24.), caci de cate ori veti manca painea aceasta si veti bea paharul acesta, vestiti moartea Fiului omului si marturisiti invierea Lui pana ce va veni” (I Corinteni XI, 26.).
Daca “Cuvantul lui Dumnezeu este viu si lucrator” (Evrei IV, 12.) si “toate cate a voitDomnul a facut” (Psalmi CXXXIV, 6.), si daca a zis: “Sa se faca lumina” (Facerea I, 3.) si s-a facut; “sa se faca tarie” (Facerea I, 6.) si s-a facut; daca “prin Cuvantul Domnului s-au intarit cerurile si prin Duhul gurii Lui, toata puterea lor” (Psalmi XXXII, 6.), daca cerul, pamantul, apa, focul, aerul si toata podoaba lor s-au alcatuit prin Cuvantul Domnului si chiar aceasta fiinta faimoasa, omul; daca voind insusi Dumnezeu Cuvantul s-a facut om si si-a facut fara samanta corp Lui si din sangiurile curate sineintinate ale Sfantei Pururea Fecioare, nu poate oare sa faca painea Trup al sau si vinul si apa, sange? La facerea lumii a spus: “Sa scoata pamantul iarba verde (Facerea I, 11.) si pana acum cand ploua, pamantul fiind impins si imputernicit scoate vlastarele sale prin porunca dumnezeiasca. Dumnezeu a spus: “Acesta este trupul Meu” si “acesta este sangele Meu” si “aceasta faceti-o intru pomenirea Mea” si se face prin porunca Lui atotputernica, pana ce va veni. Caci asa a spus” “Pana va veni” (I Corinteni XI, 26.). Si ploua, prin invocare, in aceasta tarina noua puterea umbritoare a Sfantului Duh. Dupa cum toate cate a facut Dumnezeu le-a facut cu energia Sfantului Duh, tot astfel si acum, energia Duhului lucreaza cele mai presus de fire, pe care nu le poatecuprinde nimic altceva decat credinta. “Cum imi va fi mie aceasta, zice Sfanta Fecioara, pentru ca eu nu cunosc barbat” (Luca I, 34.). Iar arhanghelul Gavriil ii raspunde: “Duhul cel Sfant se va pogori peste tine si puterea celui prea inalt te va umbri” (Luca I, 35.). Si acum ma intrebi cum painea se face trupul lui Hristos si vinul si apa sangele lui Hristos? Ti-o voi spune eu. Sfantul Duh se coboara peste ele si face pe acelea ce sunt mai presus de cuvant si de cuget. Se ia paine si vin. Dumnezeu cunoaste slabiciunea omeneasca; El stie ca de multe ori se intoarce cu dezgust de la acelea pe care nu le savarseste in mod obisnuit. Asadar, facand uz de ingaduinta obisnuita face, prin cele obisnuite ale firii, pe cele mai presus de fire. Si dupa cum la botez, pentru ca este obiceiul oamenilor sa se spele cu apa si sa se unga cu untdelemn, a unit harul Duhului cu untdelemnul si cu apa si a facut-o baie a renasterii (Tit III, 5.), tot astfel, pentru ca este obiceiul oamenilor sa manance paine si sa bea apa si vin, a unit cu acestea Dumnezeirea Lui si le-a facut trupul si sangele Lui, ca sa ajungem la cele mai presus de fire prin cele obisnuite si potrivite firii.
Painea si vinul sunt in chip real trupul unit cu Dumnezeirea; ele sunt trupul luat din Sfanta Fecioara. Asta nu inseamna ca se pogoara din cer trupul care a fost inaltat, ci ca insasi painea si vinul se prefac in trupul si sangele Domnului. Dar daca cauti sa afli chipul in care se face aceasta, iti este de ajuns sa auzi ca se fac prin Duhul Sfant, dupa cum Domnul si-a facut prin Duhul Sfant, luisi in El insusi, trup din Sfanta Nascatoare deDumnezeu. Mai mult nu cunoastem decat ca Cuvantul lui Dumnezeu este real, activ, atotputernic, dar modul in care se prefac nu s e poate cerceta. Nu este rau sa spunem si aceasta, ca dupa cum in chip natural, prin mancare, painea, iar prin bautura, vinul si apa se prefac in trupul si sangele celui care mananca si bea, si nu devine alt corp decat corpul lui cel mai dinainte, tot astfel si painea punerii inainte, vinul si apa, prin invocarea si pogorirea Sfantului Duh se prefac in chip supranatural in trupul si sangele lui Hristos si nu sunt doi, ci unul si acelasi.
Pentru cei care cu credinta, in chip vrednic, se impartasesc, impartasania este spre iertarea pacatelor, spre viata vesnica, spre pazirea sufletului si a trupului; dar pentru cei care se impartasesc cu necredinta in chip nevrednic, este spre munca si pedeapsa, dupa cum si moartea Domnului pentru cei care cred a devenit viata si nestricaciune spre desfatarea fericirii vesnice, iar celor necredinciosi si ucigatorilor Domnului, munca si pedeapsa vesnica.
Painea si vinul nu sunt tipul trupului si sangelui lui Hristos - sa nu fie! - ci insusi trupul indumnezeit al Domnului, insusi Domnul cand a spus: “Acesta este trupul Meu” (Matei XXVI. 26; Marcu XIV, 22; Luca XXII, 19; l Corinteni XI, 24.), n-a spus: “acesta este tipul trupului Meu”, ci a spus: “Acesta este trupul Meu”; si n-a spus: “Acesta este tipulsangelui Meu”, ci: “acesta este sangele Meu” (Matei, XXVI 28; Marcu XIV, 24; Luca XXII, 22. ). Si inainte de aceasta, a spus iudeilor: “Daca nu mancati trupul Fiului omului si nu beti sangele Lui, nu aveti viata intru voi” (Ioan VI, 53.). “Caci trupul Meu este mancare adevarata si sangele Meu bautura adevarata”( Ioan Vi, 55.). Si iarasi: “Cel care ma mananca va trai”( Ioan VI, 57.).
Pentru aceea sa ne apropiem cu toata frica, cu constiinta curata si cu o credinta neindoielnica si negresit ne va fi noua dupa cum credem, daca nu ne indoim. Sa o cinstim pe aceasta cu toata curatenia, atat sufleteasca cat si trupeasca, caci este dubla. Sa ne apropiem de ea cu o dorinta infocata, si incrucisand palmele sa primim trupul celui rastignit. Punand peste dansul ochii, buzele si fruntea sa ne impartasim cu dumnezeiescul carbune, pentru ca focul dorintei din noi, luand arderea din carbune, sa arda complet pacatele noastre, sa lumineze inimile noastre, sa ne aprindem si sa neindumnezeim prin impartasirea focului dumnezeiesc. Carbune a vazut Isaia (Isaia VI, 6-7.). Carbunele nu este un lemn simplu, ci este unit cu focul. Tot astfel si painea impartasaniei, nu este paine simpla, ci unita cu Dumnezeirea; iar trupul unit cu Dumnezeirea nu este o singura fire, ci una a trupului si alta a Dumnezeirii unite cu el; pentru aceea amandou a impreuna nu sunt o fire, ci doua.
Melchisedec, preotul Dumnezeului celui prea inalt, a primit cu paine si cu vin pe Avraam care s-a intors dupa invingerea celor de alt neam (Facerea XIV, 17-18.). Masa aceea preinchipuia masa aceasta mistica, dupa cum si preotul acela era tipul si icoana adevaratului arhiereu Hristos (Evrei VI, 20; VII, 28.). “Tu, spune Scriptura, esti preot in veac dupa randuiala lui Melchisedec” (Psalmi CIX, 5.). Painile punerii inainte (Iesirea XXV, 30; XL, 21; Leviticul XXIV, 5-9.) inchipuiau aceasta paine. Aceasta este jertfa cea curata, adica nesangeroasa, care a spus Domnul, prin profet, sa i se aduca de la rasaritul soarelui pana la apus (Maleahi I, 11.).
Trupul si sangele lui Hristos slujesc la mentinerea sufletului si trupului nostru; ele nu se mistuiesc, nu se strica, nu se arunca afara - sa nu fie! - ci slujesc fiintei si mentinerii noastre. Sunt un mijloc de paza pentru orice vatamare si un mijloc de curatare pentru toata intinaciunea, intocmai ca acela prin care cureti, prin foc curatilor, aurul fals pe care l-ai luat, ca sa nu fim condamnati impreuna cu lumea in veacul ce va sa fie (I Corinteni XI, 32.) - caci curata prin boli si tot felul de necazuri - dupa cum spune dumnezeiescul apostol: “Daca ne-am fi judecat pe noi insine, n-am fi judecati. Dar fiind judecati de Domnul, suntem pedepsiti, ca sa nu fim osanditi impreuna cu lumea”( I Corinteni XI, 31-32.). Cuvintele acestea se refera la ceea ce a spus putin mai sus: “incat cel care se impartaseste cu nevrednicie cu trupul si sangele Domnului, osanda luisi mananca si bea”( I Corinteni XI, 29.). Fiind curatati prin El, ne unim cu trupul Domnului si cu Duhul Lui si ajungem trup al lui Hristos (I Corinteni X, 16-17; Romani XII, 5; I Corinteni XII, 12, 27.).
Painea aceasta este parga painii ce va sa fie, care este spre fiinta. Cuvantul “painea cea spre fiinta” (Matei VI, 11; Luca XI, 3.) indica fie “painea ce va sa fie”, adica painea veacului ce va sa fie, fie pe aceea cu care ne hranim pentru conservarea fiintei noastre. Fie ca este luat intr-un sens, fie ca este luat in celalalt, painea va fi numita in chip propriu trupul Domnului. Duh facator de viata este trupul Domnului, caci a fost zamislit din Duhul facator de viata. Cel nascut din Duh, Duh este (Ioan III, 6.). Spun aceasta fara sa distrug firea trupului, ci voiesc sa arat ca acesta este facator de viata si dumnezeiesc. Dar daca unii au numit painea si vinul antitipuri ale trupului si sangelui Domnului, dupa cum a spus purtatorul de Dumnezeu Vasile, nu leau numit asa dupa ce ele au fost sfintite, ci inainte de a fi sfintite. Ei au numit astfel acest dar de jertfa. Ea se numeste impartasanie, caci prin ea ne impartasim cu Dumnezeirea lui Hristos. Se numeste si cuminecatura si este cu adevarat, pentru ca prin ea ne cuminecam cu Hristos si participam trupului si Dumnezeirii Lui. Prin ea ne cuminecam si ne unim unii cu altii, pentru ca ne impartasim dintr-o singura paine si devenim toti un trup (I Corinteni X, 16-17; Romani XII, 5.) si un sange al lui Hristos si madulare unii altora (Romani XII, 5.), ajungand toti impreuna - trup al lui Hristos (I Corinteni XII, 27.).
Asadar, cu toata puterea sa ne pazim sa nu luam o impartasanie de la eretici si nici sa dam (Ioan Moshu in lucrarea sa: Limonariul, istoriseste multe intamplari din viata crestinilor din timpul sau, prin care se pune in evidenta tocmai acest adevar, anume de a nu participa cu nici un chip la Sfanta Impartasanie savarsita de eretici si de asemenea de a nu impartasi noi ortodocsii pe eretici cu Sfanta Taina a euharistiei.). Caci spune Domnul: “Nu dati cele sfinte cainilor, si nici nu aruncati margaritarele voastre inaintea porcilor”( Matei VII, 6.), ca sa nu ne facem partasi relei lor credinte si osandirii lor. Daca negresit impartasania este unire cu Hristos si a unora cu altii, atunci negresit ne unim cu totii cei care, potrivit vointei libere, se impartasesc impreuna cu noi. Intr-adevar, aceasta unire se savarseste prin vointa libera si nu fara asentimentul nostru.
Caci, dupa cum spune dumnezeiescul apostol: “toti suntem un trup, pentru ca ne impartasim dintr-o singura paine” (I Corinteni X, 17.). Painea si vinul se numesc si antitipuri ale celor viitoare, nu pentru ca ele n-ar fi in chip real trupul si sangele lui Hristos, ci pentru ca acum participam prin ele Dumnezeirii lui Hristos, iar atunci numai spiritual prin contemplatie.
Despre genealogia Domnului si despre Sfanta Nascatoare de Dumnezeu
Despre Sfanta si prea laudata pururea Fecioara si Nascatoare de Dumnezeu Maria ne-am ocupat pe cat trebuia in cele de mai sus, expunand partea cea mai insemnata, anume ca se numeste si este in sensul propriu si real Nascatoare de Dumnezeu. Acum vom completa cele ce au ramas. Ea a fost predestinata prin sfatul prestiutor si mai inainte de veci al lui Dumnezeu, a fost preinchipuita si mai inainte propovaduita prin Duhul Sfant, prin diferite simboluri si prin cuvintele profetilor. In timpul mai dinainte hotarat, a odraslit din radacina lui David, potrivit fagaduintelor facute catre el. Caci spune: “S-a jurat Domnul adevarul lui David si nu-l va lepada: din rodul pantecului tau voi pune pe tronul tau”( Psalmi CXXXI, 11; II Regi VII, 12.). Si iarasi: “Odata m-am jurat intru cel sfant al Meu, ca nu voi minti pe David. Samanta lui ramane in veac si tronul lui ca soarele inaintea Mea si ca luna f acuta pentru vesnicie si care este martor credicios in cer”( Psalmi LXXXVIII, 35-36.). Si Isaia: “Va rasari toiag din Iesei si floare se va inalta din radacina lui”( Isaia XI, 1.). Asadar, ca Iosif se trage din semintia lui David au aratat precis prea sfintitii Evanghelisti Matei si Luca. Matei coboara pe Iosif din David prin Solomon (Matei I, 6-16.), iar Luca, prin Natan (Luca III, 23-31.). Amandoi, insa, au trecut sub tacere genealogia Sfantei Fecioare. Trebuie, insa, sa se stie ca nu era obiceiul la evrei si nici in dumnezeiasca Scriptura sa se faca genealogia in linie feminina; dar era lege ca sa nu se faca casatorii intre semintii (Numeri XXXVI, 6-9.). Iosif se cobora din semintia davidica; si pentru ca era drept - caci asa marturiseste despre el dumnezeiasca Evanghelie (Matei I, 19.) - nu s-ar fi logodit contra legii cu Sfanta Fecioara, afara numai in cazul daca ea nu se cobora din aceeasi semintie. Asadar, evanghelistii s-au multumit sa arate numai linia descendenta a lui Iosif.
Trebuie sa se stie si aceasta ca era lege ca atunci cand murea un barbat fara mostenitor sa se casatoreasca fratele lui cu femeia celui raposat si sa se ridice samanta fratelui (Facerea XXXVIII, 8; Deuteronom XXV, 5-6.). Cel care se nastea era dupa fire fiul celui de-al doilea, adica al celui care l-a nascut; dupa lege, insa, al celui raposat.
Din linia genealogica a lui Natan, fiul lui David, Levi a nascut pe Melhi si pe Pantira, Pantira a nascut pe Barpantira, caci asa se numea. Acest Barpantira a nascut pe Ioachim, Ioachim a nascut pe Sfanta Nascatoare de Dumnezeu. Natan a avut femeie din linia genealogica a lui Solomon, fiul lui David, din care s-a nascut Iacov. Dar cand a murit Natan, Melhi, cel din semintia lui Natan, fiu al lui Levi, dar frate al lui Pantira, s-a casatorit cu femeia lui Natan, mama lui Iacov si din ea a nascut pe Ili. Asadar Iacov si Ili au devenit frati din aceeasi mama. Iacov din semintia lui Solomon, iar Ili din semintia lui Natan. Ili cel din semintia lui Natan a murit fara copil si Iacov, fratele lui, cel din semintia lui Solomon, a luat pe femeia lui si a ridicat samanta fratelui lui si a nascut pe Iosif. Asadar, Iosif prin fire este fiul lui Iacov, care se coboara din Solomon, dar dupa lege al lui Ili, care se coboara din Natan.
Ioachim, s-a casatorit cu cinstita si vrednica de lauda Ana. Dupa cum Ana cea de alta data fiind fara de rod a nascut pe Samuil, prin rugaciune si Fagaduinta (I Regi I, 10-11; 20-21.), tot astfel si aceasta, prin rugaciune si fagaduinta catre Dumnezeu, primeste pe Nascatoarea de Dumnezeu, ca si in aceasta sa nu ramana cu nimic in urma femeilor slavite. Asadar, harul - caci asa se talmaceste numele Ana - naste pe Doamna - caci aceasta inseamna numele Maria - si in adevar a ajuns Doamna tuturor fapturilor, fiindMaica Creatorului. Se naste in casa lui Ioachim, care se gasea langa poarta oilor si este adusa la templu. Apoi in casa lui Dumnezeu, sadita si imbogatita fiind de Duh, a ajuns ca un maslin incarcat de rod, locasul oricarei virtuti, departand mintea de orice dorinta lumeasca si trupeasca, pastrandu-si astfel feciorelnic sufletul impreuna cu trupul, dupa cum trebuia, deoarece sanul avea sa primeasca pe Dumnezeu. El, sfant fiind, intru sfinti se odihneste (Isaia LVII, 11.). Staruie, deci, in sfintenie si se arata templu sfant, minunat si vrednic al prea inaltului Dumnezeu.
Pentru ca dusmanul mantuirii noastre pandea fecioarele din cauza profetiei lui Isaia care spune: “Iata fecioara va avea in pantece si va naste fiu si vor numi numele lui Emanuil, care se talmaceste: cu noi este Dumnezeu” (Isaia VII, 14.), cel care prinde pe cei intelepti in viclenia lor (Iov V, 13; I Corinteni III, 19.), ca sa amageasca pe cel care se ingamfa totdeauna cu intelepciunea, face ca sa fie logodita tanara cu Iosif, este data de preoti “cartea cea noua celui care stie carte” (Isaia XXIX, 11.). Logodna a fost pazitoare a fecioarei si inselaciune a celui care pandea fecioarele. Cand a venit plinirea vremii (Galateni IV, 4.) a fost trimis ingerul Domnului la ea si i-a binevestit zamislirea Domnului (Luca I, 26-38.). Astfel a zamislit pe Fiul lui Dumnezeu, puterea enipostatica a Tatalui, nu din vointa trupului, nici din vointa barbatului (Ioan I, 13.), adica impreunare si samanta, ci din bunavointa Tatalui si din conlucrarea Sfantului Duh. A ingaduit Creatorului sa se creeze, Facatorului sa se plasmuiasca. Fiului lui Dumnezeu si lui Dumnezeu sa se intrupeze si sa se faca om din carnurile si sangiurile ei curate si neintinate, platind datoria stramoasei. Caci dupa cum aceea a fost plasmuita fara de impreunare din Adam, tot asa si aceasta a nascut pe noul Adam, care s-a nascut potrivit legii nasterii, dar mai presus de natura nasterii. Se naste fara de Tata, din femeia si fara de mama din Tata. Potrivit legii nasterii, pentru ca s-a nascut prin femeie; mai presus de natura nasterii, pentru ca s-a nascut fara Tata; potrivit legii nasterii, pentru ca s-a nascut la timpul sorocit nasterii - caci se naste cand a implinit noua luni si trece in a zecea - mai presus de legea nasterii, caci s-a nascut fara sapricinuiasca durere. In adevar, aceleia careia nu i-a precedat placerea nu i-a urmat nici durerea, potrivit cuvintelor profetului: “inainte de a simti dureri, a nascut”( Isaia LXVI, 7.). Si iarasi: “inainte de a veni vremea durerilor, ea a fugit si a nascut baiat”. S-a nascut dar din ea Fiul intrupat al lui Dumnezeu. Nu s-a nascut om purtator de Dumnezeu, ci Dumnezeu intrupat. N-a fost uns ca un profet, prin energie, ci prin prezenta deplina a celui care unge, incat cel care unge s-a facut om, iar cel care a fost uns s-a facut Dumnezeu. Aceasta nu prin schimbarea firilor, ci prin unirea dupa ipostasa. Acelasi era atat cel care unge, cat si cel care a fost uns. Ca Dumnezeu s-a uns pe Sine ca om. Cum deci sa nu fie Nascatoare de Dumnezeu aceea care a nascut din ea pe Dumnezeu intrupat? In adevar, este in sensul propriu si real Nascatoare deDumnezeu, Doamna care stapaneste toate fapturile, roaba si maica a creatorului. Dupa cum atunci cand a fost zamislit Cuvantul a pastrat fecioara pe aceea care a zamislit, tot astfel si atunci cand a fost nascut a pazit nevatamata fecioria ei, trecand numai prin ea si pastrand-o incuiata. Zamislirea s-a facut prin auz, iar nasterea prin scoaterea obisnuita la iveala a celor care se nasc, cu toate ca unii spun povesti ca s-a nascut prin coasta Maicii Domnului. Caci era cu putinta sa treaca prin usa fara sa strice pecetile ei.
Ramane asadar si dupa nastere fecioara cea pururea Fecioara, necunoscand deloc barbat pana la moarte. Chiar daca s-a scris: “Si nu a cunoscut-o pana nu a nascut pe Fiul ei cel primul nascut”( Matei I, 25.), trebuie sa se stie ca prim nascut este cel care a fost nascut intai, chiar daca ar fi unicul nascut. Cuvantul “prim nascut” arata ca s-a nascut primul, dar nu indica negresit si nasterea altora. Cuvantul “pana” indica pe de o parte sorocul cel hotarat al vremii nasterii, iar pe de alta parte nu neaga timpul ce urmeaza dupa aceasta. Caci zice Domnul: “Iata sunt cu voi in toate zilele pana la sfarsitul veacului” (Matei XXVIII, 20.); aceasta nu inseamna ca se va desparti dupa sfarsitul veacului, deoarece dumnezeiescul apostol zice: “Si astfel vom fi totdeauna cu Domnul”( I Tesaloniceni IV, 17.), adica dupa invierea obsteasca.
Cum ar fi admis legatura cu barbat, ea care a nascut pe Dumnezeu si care a cunoscut minunea din experienta celor care au urmat? Departe cu acest gand! Nu este lucrul unei ratiuni intelepte de a gandi asemenea lucruri si nici intr-un caz de a le face.
Dar insasi fericita, care a fost invrednicita cu darurile supranaturale, care a fost scutita de dureri cand a nascut, le-a suferit pe acestea in timpul patimii Domnului, suportand sfasierea inimii din pricina dragostei de mama, pentru motivul ca vede omorat ca pe un facator de rele pe acela pe care il stia Dumnezeu prin nastere; atunci a fost sfasiata de ganduri ca de o sabie. Acest lucru vor sa-l spuna cuvintele: “Si sabie va trece prin insusi sufletul tau” (Luca II, 35.). Bucuria invierii, insa, care propovaduieste ca esteDumnezeu cel care a murit in trup, schimba durerea.
Despre cinstirea sfintilor si a moastelor lor
Trebuie cinstiti sfintii pentru ca sunt prieteni al lui Hristos, fii si mostenitori ai lui Dumnezeu, dupa cum zice Ioan Teologul si Evanghelistul: “Toti citi l-au primit le-a dat putere sa ajunga copii ai lui Dumnezeu”( Ioan I, 12.). “Incat nu mai sunt robi, ci fii” (Galateni IV, 7.); “dar daca sunt fii sunt si mostenitori, mostenitori ai lui Dumnezeu si impreuna mostenitori ai lui Hristos” (Romani VIII, 17.). Iar Domnul in sfintele Evanghelii zice apostolilor: “Voi sunteti prietenii mei. Nu va mai numesc robi, caci robul nu stie ce face Domnul lui” (Ioan XV, 14-15.). Dar daca Creatorul tuturor se numeste imparatul imparatilor (Apocalipsa XIX, 17.), Domnul domnilor (Apocalipsa XIX, 17; Deuteronom X, 17.), Dumnezeul dumnezeilor (Deuteronom X, 17; Psalmi XLIX, 1; LXXXIII, 8; CXXXV, 2.), negresit ca si sfintii se numesc dumnezei, domni si imparati. Dumnezeul acestora este si se numeste Dumnezeu, Domn si Imparat. “Caci eu, spune Dumnezeu lui Moise, sunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac si Dumnezeul lui Iacov”( Iesirea III, 6.). Iar pe Moise Dumnezeu l-a facut dumnezeul lui Faraon (Iesirea VII, 1.). Nu spun ca ei sunt dumnezei, imparati si domni prin fire, ci sunt numiti asa pentru ca au imparatit si au stapanit peste patimi si au pazit nefalsificata asemanarea cu chipul dumnezeiesc, potrivit caruia au fost creati - caci se numeste si icoana imparatului imparat - si pentru ca sunt uniti cu Dumnezeu dupa vointa si l-au primit locuitor inauntrul lor, iar prin participarea la El au devenit prin har ceea ce este El prin fire. Pentru ce dar nu trebuiesc cinstiti cei care au ajuns slujitori si prieteni si fii ai luiDumnezeu? Caci cinstea data de cei impreuna robi catre cei buni este dovada dragostei fata de Stapanul obstesc.
Acestia au ajuns camari si locasuri curate ale lui Dumnezeu. “Voi locui si voi umbla intru ei, spune Dumnezeu, si voi fi lor Dumnezeu”( II Corinteni VI, 16; Leviticul XXVI, 12-13.). Iar dumnezeiasca Scriptura spune ca “sufletele dreptilor sunt in mana luiDumnezeu si nu se va atinge de ele moartea”( Intelepciunea lui Solomon III, 1.). Moartea celor sfinti este mai degraba somn decat moarte. “Caci s-au ostenit in veacul de acum si vor trai pana la sfarsit” (Psalmi XLVIII, 10.). Si: “Cinstita este inaintea Domnului moartea cuviosilor Lui”( Psalmi CXV, 6.). Si ce este mai cinstit decat a fi in mana lui Dumnezeu?
Dumnezeu este viata si lumina, iar cei care sunt in mana Domnului sunt in viata si lumina. Dar ca Dumnezeu a locuit prin mijlocirea mintii si a trupurilor lor, o spune apostolul: “Nu stiti ca trupurile voastre sunt templu al Sfantului Duh, care locuieste intru voi?” (I Corinteni VI, 19.), “Domnul este Duh” (II Corinteni III, 17; Ioan IV, 24.). Si: “Daca va strica cineva templul lui Dumnezeu, Dumnezeu il va strica pe acela” (I Corinteni III, 17.). Prin urmare, cum nu trebuiesc cinstite templele insufle tite ale lui Dumnezeu, locasurile insufletite ale lui Dumnezeu? Acestia pe cand traiau au stat cuindrazneala inaintea lui Dumnezeu.
Stapanul Hristos ne-a dat ca izvoare mantuitoare moastele sfintilor, care izvorasc, in multe chipuri, faceri de bine si dau la iveala mir cu bun miros. Nimeni sa nu fie necredincios! Daca prin vointa lui Dumnezeu a izvorat in pustiu apa din piatra tare (Iesirea XVII, 5-6; Numeri XX, 7-11.) si din falca magarului apa pentru Samson caruia ii era sete (Judecatori XV, 19.), este de necrezut ca sa izvorasca mir bine mirositor din moastele mucenicilor? Cu nici un chip pentru cei care cunosc puterea lui Dumnezeu si cinstea pe care o au sfintii de la Dumnezeu. In legea veche era socotit necurat tot cel care se atingea de un mort (Numeri XIX, 11; Leviticul XI, 36.), dar nu erau socotiti necurati insisi mortii. Dar dupa ce insasi viata si cauza vietii a fost socotita intre morti, nu mai numim morti pe cei care au adormit intru nadejdea invierii si cu credinta in El. Cum poate sa faca minuni un corp mort? Cum dar prin ei demonii sunt pu si pe fuga, bolile sunt alungate, bolnavii se vindeca, orbii vad, leprosii se curata, ispitele si supararile se risipesc si se pogoara toata darea cea buna de la Tatal luminilor (Iacov I, 17.) peste aceia care cer prin ei cu credinta neindoielnica? Cat de mult trebuie sa te ostenesti ca sa gasesti un sprijinitor, care sa te prezinte imparatului celui muritor si sa puna pe langa el cuvantul pentru tine! Dar nu trebuiesc oare cinstiti aparatorii intregului neam omenesc, aparatori care se roaga lui Dumnezeu pentru noi? Da, trebuie sa-i cinstim, ridicand biserici lui Dumnezeu in numele lor, aducand roduri, praznuind pomenirile lor, bucurandu-ne in aceste zile de praznuire in chip duhovnicesc, pentru ca sa fie potrivita bucuria cu aceia care ne-au adunat la praznuire, pentru ca nu cumva incercand sa-i cinstim, din contra sa-i suparam.
Prin cele care Dumnezeu este cinstit, prin acelea se vor bucura si slujitorii lui: de acelea de care Dumnezeu se manie, de acelea se vor mania si osta sii lui. In psalmi, in imne si in cantari duhovnicesti (Efeseni V, 19; Coloseni III, 16.), in umilinta si in milostenie fata de cei lipsiti, noi credinciosii sa cinstim pe sfinti, caci prin acestea mai ales se cinsteste Dumnezeu. Sa le ridicam stalpi, icoane vazute si noi insine sa nefacem, prin imitarea virtutilor lor, stalpi si icoane insufletite ale lor. Sa cinstim pe Nascatoarea de Dumnezeu, pentru ca este in sens propriu si real Maica lui Dumnezeu. Sa cinstim pe proorocul Ioan, pentru ca este inainte mergator, botezator, apostol si mucenic - caci, dupa cum a spus Domnul, “nu s-a ridicat intre cei nascuti din femei mai mare decat Ioan” (Matei XI, 11.) - pentru ca si acesta a fost primul propovaduitor al imparatiei. Sa cinstim pe apostoli, pentru ca au fost frati ai Domnului, martori oculari si slujitori ai patimilor Lui “pe care Dumnezeu si Tatal cunoscandu-i mai dinainte, maidinainte i-a si hotarat sa fie asemenea chipului Fiului Lui” (Romani VIII, 29.), “intai apostoli, al doilea prooroci, al treilea pastori si invatatori” (I Corinteni XII, 28; Efeseni IV, 11.). Sa cinstim pe mucenicii Domnului, alesi din toate categoriile sociale, pentru ca sunt ostasi ai lui Hristos si au baut paharul Lui atunci cand s-au botezat cu botezul mortii Lui facatoare de viata, asa ca au ajuns partasi patimilor si slavei Lui. Inainte statatorul lor este protodiaconul si apostolul lui Hristos, primul mucenic Stefan. Sa cinstim si pe cuviosii nostri parinti, pe purtatorii de Dumnezeu asceti, cei care au luptat cu tarie mucenicia cea mai indelungata si mai grea a constiintei, “care au pribegit in piei de oaie si in piei de capra, fiind lipsiti, stramtorati, indurand rele, ei de care lumea nu era vrednica, ratacind in pustii, in munti, in pesteri si in crapaturile pamantului” (Evrei XI, 37-38.). Sa cinstim pe profetii dinaintea venirii harului, pe patriarhi, pe drepti, pe cei care au vestit mai dinainte venirea Domnului. Privind la traiul tuturor acestora, sa le urmam credinta (Evrei XIII, 7.), dragostea, nadejdea, zelul, viata, staruinta in patimi, rabdarea pana la sange ca sa avem partasie cu ei si la cununile slavei.
Despre icoane
Pentru ca unii ne hulesc ca ne inchinam si cinstim icoana Mantuitorului si a Stapanei noastre si inca si a celorlalti sfinti si slujitori ai lui Hristos, sa auda ca dintru inceput Dumnezeu a facut pe om dupa chipul Sau. Pentru care motiv, oare, ne inchinam unii altora, daca nu pentru motivul ca suntem facuti dupa chipul lui Dumnezeu? Dupa cum spune graitorul de Dumnezeu Vasile cel prea renumit in cele dumnezeiesti, “cinstea adusa icoanei se indreapta spre originalul ei”. Dar originalul ei este cel infatisat in icoana, cel dupa care se face icoana. Pentru care pricina poporul mozaic se inchina de jur imprejurul cortului, care purta in el icoana si tipul celor ceresti, dar mai degraba al intregii creatii? Dumnezeu spune lui Moise: “Vezi vei face pe toate dupa chipul care ti-a fost aratat in munte” (Iesirea XXV, 40; Evrei IX, 5.). Heruvimii, apoi, care umbreau ilastiriul (chivotul) , nu erau lucrurile mainilor omenesti? Ce era templul prea renumit din Ierusalim? Nu facut de maini si construit prin mestesugul oamenilor? (III Regi VI, 1-37; II Paralipomena III, 1-16.). Dumnezeiasca Scriptura, insa, acuza pe cei care se inchina celor cioplite, dar si pe cei care jertfesc demonilor. Jertfeau paganii, dar jertfeau si iudeii. Paganii jertfeau demonilor, iar iudeii lui Dumnezeu. Jertfa paganilor era de dispretuit si de condamnat; jertfa dreptilor, insa, bine primita de Dumnezeu. Noe a jertfit si “Dumnezeu a mirosit mireasma cea cu bun miros” (Facerea VIII, 21.) a bunei lui vointe primind mireasma cea bine placuta a bunei vointei sale catre El. Astfel idolii paganilor sunt de dispretuit si opriti, caci erau inchipuirile demonilor. Pe langa acestea cine poate sa faca chipul Dumnezeului nevazut, necorporal, necircumscris si fara de forma?
Este culmea nebuniei si a lipsei de credinta sa infatisezi Dumnezeirea. Pentru acest motiv in Testamentul Vechi nu era obisnuita intrebuintarea icoanelor. Dar cand Dumnezeu, din pricina milostivirii milii Lui, s -a facut om cu adevarat pentru mantuirea noastra si s-a facut om, nu cum s-a aratat lui Avraam in chip de om (Facerea XVIII, 1; XIX, 27.) si nici cum s-a aratat profetilor, ci s-a facut om in chip substantial si real - a locuit pe pamant, a petrecut cu oamenii (Baruh III, 38.), a facut minuni, a suferit, a fost rastignit, a inviat, s-a inaltat si toate acestea sau intamplat in chip real si a fost vazut de oameni; deci cand s-au facut acestea, s-a infatisat in icoana chipul Lui spre a ne aduce aminte de El si spre a capata invatatura noi, care n-am fost de fata atunci, pentru ca fara sa fi vazut, dar auzind si crezand, sa avem parte de fericirea Domnului. Dar pentru ca nu toti stiu carte, si nici nu se ocupa toti cu cititul, parintii au socotit ca sa fie pictate acestea in icoane ca niste fapte de vitejie spre a ne aduce aminte repede de ele. In adevar, de multe ori neavand in minte patima Domnului, dar vazand icoana rastignirii lui Hristos, ne aducem aminte de patima mantuitoare, si cazand in genunchi ne inchinam. Nu ne inchinam materiei, ci celui ce este infatisat in icoana, dupa cum nu ne inchinam materiei din care este facuta Evanghelia, nici materiei crucii, ci chipului crucii. Deci prin ce se deosebeste crucea care are chipul Domnului de una care nu-l are? Tot astfel si cu privire la Maica Domnului. Cinstea data ei se urca spre cel intrupat din ea. Tot astfel si cu ispravile sfintilor barbati, ispravi care ne indeamna spre barbatie, spre ravna, spre imitarea virtutii lor si spre slava lui Dumnezeu. Caci dupa cum am spus, cinstea data de cei impreuna robi catre cei buni este dovada dragostei fata de stapanul obstesc, si cinstea adusa icoanei se indreapta catre cel infatisat in icoana.
Traditia inchinarii la icoane este nescrisa, dupa cum nescrisa este si inchinarea spre rasarit, inchinarea la cruce, si altele foarte multe asemenea acestora. Se povesteste si o istorie: Pe cand Avgar era imparat in orasul edesenilor, a trimis pe un pictor sa picteze chipul Domnului, dar din pricina ca pictorul n-a putut sa-l picteze din cauza luminii stralucitoare a fetii, Domnul, punand haina pe obrazul Lui dumnezeiesc si de viata facator, s-a imprimat pe haina chipul Lui si astfel a trimis-o lui Avgar, care o dorea (Acest fapt mai este mentionat de Sf. Ioan Damaschin in: Primul tratat apologetic contra celor care ataca Sfintele icoane, sub aceasta forma: “A venit la noi cuvant din batrani, ca Avgar, regele Edesei, auzind de Domnul, s-a aprins de dragoste dumnezeiasca si a trimis soli, cerandu-i sa-l viziteze; iar daca ar refuza sa faca aceasta, a poruncit unui pictor sa-i faca chipul Lui. Lucrul acesta stiindu-l cel care cunoaste toate si poate toate, a luat o bucata de panza si lipind-o de fata s a a imprimat acel chip, care se pastreaza pana azi”. (Sf. Ioan Damaschin, Cultul Sfintelor icoane, traducere din greceste cu un studiu introductiv de D. Fecioru, Bucuresti, 1937, p. 37).
Dar ca si apostolii au predat foarte multe in chip nescris o scrie Pavel, apostolul neamurilor: “Deci dar, fratilor, stati bine si tineti predaniile noastre pe care le-ati invatat, fie prin cuvant, fie prin epistola noastra” (II Tesaloniceni II, 15.). Iar catre Corinteni spune: “Va laud, fratilor, ca va aduceti aminte de toate ale mele, si tineti predaniile asa cum vi le-am dat” (I Corinteni XI, 2.).
Despre Scriptura
Dumnezeu, propovaduit de Vechiul si Noul Testament, laudat si slavit in Treime, este unul, deoarece Domnul zice: “N-am venit sa stric legea, ci sa o plinesc” (Matei V, 17.). El a lucrat mantuirea noastra, pentru care este toata Scriptura si toata taina. Si iarasi: “Cercetati Scripturile, caci ele marturisesc despre mine”( Ioan V, 39.). Si apostolul spune: “in multe parti si in multe feluri Dumnezeu a vorbit odinioara parintilor nostri prin profeti, iar in zilele din urma ne-a vorbit prin Fiul”( Evrei I, 1-2.). Asadar au vorbit prin Sfantul Duh legea si profetii, evanghelistii, apostolii, pastorii si invatatorii.
“Toata Scriptura este inspirata de Dumnezeu” si negresit “si folositoare” (II Timotei III, 16.), incat este un lucru foarte bun si foarte folositor sufletului ca sa cercetam dumnezeiestile Scripturi, intocmai ca un copac sadit la izvoarele apelor (Psalmi I, 3.), tot astfel si sufletul udat cu dumnezeiasca Scriptura se ingrasa si da rod copt, credinta ortodoxa, se impodobeste cu frunze totdeauna verzi, adica cu fapte placute lui Dumnezeu. Prin Sfintele Scripturi suntem indreptati spre virtute si contemplatie netulburata. In ele gasim indemn spre orice fel de virtute si indepartare de la toata rautatea. Daca suntem iubitori de invatatura vom fi si cu multa invatatura, caci prinsilinta, prin osteneala si prin harul lui Dumnezeu, care da, se duc la bun sfarsit toate. “Cel care cere primeste, cel care cauta gaseste, si celui care bate i se va deschide”( Luca XI, 10.). Sa batem, deci, la paradisul prea frumos al Scripturilor, la paradisul cel cu bun miros, cel prea dulce, cel prea frumos, cel ce rasuna la urechile noastre cu tot felul de cintari ale pasarilor spirituale purtatoare de Dumnezeu, cel care se atinge de inima noastra, care o mangaie cand este intristata, o potoleste cand este maniata si o umple de o bucurie vesnica, care ne inalta mintea noastra pe spatele stralucitor ca aurul si prea luminat al porumbitei dumnezeiesti si o suie cu aripile prea stralucitoare catre Fiul Unul-Nascut si mostenitorul saditorului viei celei spirituale si prin el o aduce la Tatal luminilor. Sa nu batem superficial, ci mai degraba cu osardie si cu staruinta. Sa nu trandavim de a bate. Caci in chipul acesta ni se va deschide. Daca citim o data, de doua ori, si nu intelegem ceea ce citim, sa nu ne trandavim, ci sa staruim, sa meditam, sa intrebam. Caci spune Scriptura: “intreaba pe tatal tau si-ti va vesti si pebatranii tai si-ti vor spune” (Deuteronom XXXII, 7.). Cunostinta nu este a tuturora. Sa scoatem din izvorul paradisului apa vesnic curgatoare si prea curata, care salta spre viata vesnica. Sa ne veselim, sa ne desfatam fara de sat, caci are un har nesfarsit.
Dar daca am putea sa culegem ceva folositor si din literatura laica, nu este oprit. Sa fim, insa, zarafi incercati ca sa adunam aurul cel bun si curat si sa inlaturam pe cel falsificat. Sa luam invataturile cele bune, iar pe zeii cei ridicoli si povestile neroade sa le aruncam cainilor. Caci am putea dobandi din ele cel mai bun argument contra lor.
Trebuie sa se stie ca Vechiul Testament are douazeci si una de carti, dupa numarul literelor alfabetului ebraic. Alfabetul ebraic are douazeci si doua de litere, dintre care cinci se dubleaza, asa ca fac douazeci si sapte. Sunt duble literele Haf, Mem, Nun, Pe si Sadi. Pentru aceea si cartile Vechiului Testament se socotesc in acest chip douazeci si doua, dar se gasesc douazeci si sapte, din cauza ca cinci din ele se dubleaza. Rut seadauga la Judecatori si se numara la Evrei o singura carte. Cartea intaia si a doua a Imparatilor se socotesc o carte; cartea a treia si a patra a Imparatilor, o carte; cartea intaia si a doua a Paralipomenelor, o carte; carte intaia si a doua a lui Esdra, o carte. Astfel cartile Vechiului Testament sunt formate din patru pentateuhuri (Pentateuh = cinci carti.) si raman alte doua carti, incat cartile canonice sunt urmatoarele: Cele cinci carti ale legii: Facerea, Iesirea, Leviticul, Numerii, Deuteronomul. Acesta formeaza primul pentateuh si se numesc Legea.
Apoi alt pentateuh, asa-numitele grafia, iar de altii numite aghiografe; acestea cuprind urmatoarele carti: Iisus al lui Navi, Judecatori cu Rut, cartea intai si a doua a Imparatilor, o carte, cartea a treia si a patra a Imparatilor, o carte, si cele doua carti ale Paralipomenelor, o carte. Acestea formeaza al doilea pentateuh. Al treilea pentateuh, cartile in versuri: Iov, Psaltirea, Proverbele lui Solomon, Eclesiastul al aceluiasi, Cantarea Cantarilor a aceluiasi. Al patrulea pentateuh, cel profetic cei doisprezece profeti, o carte, Isaia, Ieremia, Iezechil, Daniil. Apoi cele doua carti ale luiEsdra, unite intr-o carte si Ester. Iar Panaretul, adica Intelepciunea lui Solomon si Intelepciunea lui Iisus, pe care tatal lui Sirah a compus-o in evreieste, dar nepotul acestuia, Iisus, fiul lui Sirah, a tradus -o in greceste, sunt carti folositoare si bune de citit, dar nu se numara in canon si nici nu stau in chivot.
Cartile Noului Testament sunt urmatoarele: patru Evanghelii, cea dupa Matei, cea dupa Marcu, cea dupa Luca, cea dupa Ioan; Faptele sfintilor apostoii scrise de evanghelistul Luca; sapte epistole sobornicesti: una a lui Iacov doua ale lui Petru, trei ale lui Ioan, una a lui Iuda; patrusprezece epistole ale apostolului Pavel; Apocalipsa evanghelistuluiIoan si Canoanele sfintilor apostoli scrise de Clement.
Despre textele din Scriptura privitoare la Hristos
Textele din Scriptura privitoare la Hristos se impart in patru categorii generale: unele i se potrivesc inainte de intrupare, altele in unirea Cuvantului lui Dumnezeu cu firea omeneasca, altele dupa unirea Cuvantului lui Dumnezeu cu firea omeneasca si altele dupa inviere.
Textele care se potrivesc lui Hristos inainte de intrupare sunt de sase feluri. Unele din acestea arata unirea firii si deofiintimea lui cu Tatal, ca urmatoarele texte: “Eu si Tatal una suntem” (Ioan X, 30.); si: “Cel care m-a vazut pe Mine a vazut pe Tatal” (Ioan XIV, 9.); si: “Care exista in chipul lui Dumnezeu” (Filipeni II, 6.) si cele asemenea.
Alte texte arata desavarsirea ipostasei lui Hristos, ca acestea: “Fiul lui Dumnezeu”( Matei IV, 3. VIII, 29, XIV, 33; XVI, 16. XXVI, 63; XXVII, 40, 43. 54; Marcu III. 11; V. 7; XV, 39; Luca I, 35; IV, 3, 9, 41; VIII, 28; Ioan I, 34, 49; III, 18; V, 25; IX 35; X 36; XI, 4, 27; XIX, 7; XX, 31; Faptele Apostolilor VIII, 37; IX, 20; Romani 1,4, 9; V, 10; VIII, 3, 29, 32; I Corinteni, l, 9; II Corimeni 1,19; Galateni I, 16; II, 20; IV, 4, 6; Efeseni IV, 13; Coloseni I, 13; I Tesaloniueni I, 10; Evrei IV, 14; VI, 6; VII, 3; X, 29; I Ioan I, 3, 7; III, 8, 23; IV, 9, 15; V, 5; V, 9, 10, 11, 12, 13, 20; II Ioan 3; Apocalipsa II, 18.) “Chipul ipostasei Lui”( Evrei I, 3.) si acest text: “inger de mare sfat, sfetnic minunat” (Isaia IX, 6.) si cele asemenea.
Alte texte arata intrepatrunderea reciproca a ipostaselor, ca acesta: “Eu in Tatal si Tatal in Mine” (Ioan X, 38; XIV, 10, 11; XVII, 21.) si arata ca El isi are temelia Sa indivizibila in fiinta Dumnezeirii, cum sunt expresiile: Cuvant (Ioan I, 1, 14; I Ioan I, 1; Apocalipsa IX, 13.), intelepciune (I Corinteni I, 24.), putere si stralucire (Evrei I, 3.). Cuvantul isi are temelia Sa indivizibila in minte - aici vorbesc de Cuvantul substantial (Despre cuvanul substantial, cuvantul mintal si cuvantul rostit sa se vada mai sus Cartea I,6,13.) - intelepciunea de asemenea, puterea, in cel puternic, stralucirea in lumina si izvorasc din ele.
Alte texte arata raportul lui Hristos cu Tatal, care este cauza Lui, cum este acesta: “Tatal este mai Mare decat Mine”( Ioan XIV, 28.). Din El are atat existenta cat si pe toate cate le are. Existenta o are pe calea nasterii, nu a creatiei, cum este acest text: “Eu am iesit si vin de la Tatal”( Ioan XVI, 28.); si “Eu traiesc din cauza Tatalui”( Ioan VI, 57.). Si are pe toate cate le are Tatal, dar nu prin participare si nici prin instructie, ci ca de la cauza Sa, cum este acest text: “Fiul nu poate sa faca de la Sine nimic, daca nu va vedea pe Tatal facand astfel”( Ioan V, 19.). Daca nu este Tatal, nu este nici Fiul. Fiul este din Tatal si in Tatal si simultan cu Tatal si nu dupa Tatal. Tot astfel si ceea ce face, din El si cu El. Exista una, singura si aceeasi - nu asemenea, ci aceeasi - vointa,activitate si putere a Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh.
Alte texte arata ca toate cele ale lui Hristos se implinesc prin activitatea Lui potrivit bunavointei parintesti, nu ca printr-un instrument sau printr-un rob, ci ca prin Cuvantul, intelepciunea Lui substantiala si enipostatica, din pricina ca se observa in Tatal si in Fiul o singura miscare, ca acest text: “Toate s-au facut prin El”( Ioan I, 3.); si acesta: “Trimis-a Cuvantul lui si i-a vindecat”( Psalmi CVI, 20.); si acesta: “Ca sa cunoasca ca Tu m-ai trimis”( Ioan XI, 42.).
Alte texte sunt spuse in chip profetic. Din acestea unele se raporteaz a la cele viitoare, spre exemplu: “Va veni in chip vazut”( Psalmi XLIX, 2.) si textul din Zaharia: “Iata imparatul tau vine la tine”( Zaharia IX, 9.), si cuvintele spuse de Mihea: “Iata Domnul pleaca din locul Lui si se va cobori si se va urca pe inaltimile pamantului”( Mihea I, 3.). Alte texte se raporteaza la cele viitoare, dar sunt spuse ca si cum s-ar fi intamplat, ca acest text: “Acesta este Dumnezeul nostru. Dupa aceasta s-a aratat pe pamant si a petrecut intre oameni”( Baruh III, 36, 38.), si acesta: “Domnul m-a zidit inceput cailor Lui spre lucrarile Lui”( Pildele lui Solomon VIII, 22.); si acesta: “Pentru aceasta te-a uns, Dumnezeule, Dumnezeul tau, cu untdelemnul bucuriei mai mult decat pe partasii tai”( Psalmi XLIV, 9.) si cele asemenea. Textele privitoare la Hristos, texte care i se potrivesc inainte de unire, pot fi spuse despre El si dupa unirea firii dumnezeiesti cu firea omeneasca. Dar nici intr-un caz nu pot fi spuse despre El inainte de unire acelea care i se potrivesc Lui dupa unire, decat in chip profetic, dupa cum am spus. Textele care i se potrivesc Lui in unirea firii dumnezeiesti cu firea omeneasca sunt de trei feluri.
Primul fel, cand vorbim despre partea Lui superioara; atunci spunem indumnezeirea, incuvantarea, inaltarea trupului si cele asemenea. Prin acestea noi aratam bogatia care s-a adaugat trupului prin unirea si coeziunea cu Dumnezeu Cuvantul cel prea inalt. Al doilea fel, cand vorbim despre partea Lui inferioara; atunci spunem intruparea lui Dumnezeu Cuvantul, inomenire, golire, saracire, smerenie. Acestea si cele asemenea lor se spun despre Cuvant si Dumnezeu din pricina unirii cu firea oameneasca. Al treilea fel, cand vorbim despre amandoua in acelasi timp; atunci spunem unire, comuniune, ungere, coeziune, conformare si cele asemenea. Din pricina acestui de-al treilea fel sunt spuse cele doua feluri amintite mai sus. Prin unire se arata ce a primit fiecare din cele doua, in virtutea unirii si a intrepatrunderii celui care exista impreuna cu El. In virtutea unirii ipostatice se zice ca trupul se indumnezeieste, ca devine Dumnezeu si asemanator lui Dumnezeu Cuvantul. Si la fel: Dumnezeu Cuvantul s-aintrupat, s-a facut om, se numeste faptura si se numeste “cel din urma”( Apocalipsa I, 17.). Asta nu inseamna ca cele doua firi se prefac intr-o fire compusa, - caci este cu neputinta ca insusirile firesti contrarii sa se gaseasca intr-o singura fire - ci in sensul ca cele doua firi, unite dupa ipostasa, au intrepatrunderea reciproca fara confundare si fara amestecare, intrepatrunderea n-a venit din partea trupului, ci din partea Dumnezeirii, caci este cu neputinta ca trupul sa patrunda prin Dumnezeire. Dar fireadumnezeiasca, o data ce a patruns prin trup, a dat si trupului intrepatrunderea inexprimabila cu ea, pe care o numim unire. Trebuie sa se stie ca se vede contrariul privitor la primul fel si al doilea fel al textelor care se potrivesc lui Hristos in unire. Cand vorbim despre trup, spunem indumnezeire, incuvantare, inaltare, ungere. In adevar, acestea sunt din partea Dumnezeirii, dar se vad la trup. Cand vorbim, insa, despre Cuvant, spunem golire, intrupare, inomenire, smerenie si cele asemenea.
Acestea, dupa cum am spus, se spun despre Cuvant si Dumnezeu ca din partea trupului. Caci a suferit de buna voie acestea. Textele privitoare la Hristos dupa unirea firii dumnezeiesti cu firea omeneasca sunt de trei feluri. Primul fel care arata firea Lui dumnezeiasca, ca acesta: “Eu sunt in Tatal si Tatal in Mine” (Ioan X, 38; XIV, 10,11; XVII, 21.); si “Eu si Tatal una suntem”( Ioan X, 10.). Toate cate se spun despre El inainte de intrupare acelea se vor spune despre El si dupa intrupare, afara de faptul ca n-a luat trup si insusirile firesti ale acestuia.
Al doilea fel, cel care arata firea Lui omeneasca, ca acest text: “De ce cautati sa ma omorati pe Mine, omul, care v-am vorbit adevarul”( Ioan VIII, 40.) si acesta: “Astfel trebuie sa se inalte Fiul omului”( Ioan III, 14.) si cele asemenea. Textele care se spun sau s-au scris privitor la firea omeneasca a lui Hristos, fie ca El a vorbit, fie ca El a savarsit, sunt de sase feluri. Unele din ele s-au savarsit si s-au spus in virtutea firii Lui omenesti in vederea intruparii, spre exemplu: nasterea din Fecioara, cresterea siprogresul in varsta, foamea, setea, oboseala, lacrimile, somnul, strapungerea cu cuie, moartea si cele asemenea, care sunt afecte firesti si neprihanite, in toate acestea exista o unire a firii dumnezeiesti cu firea omeneasca, fara de care nu este invederata existenta trupului, deoarece firea dumnezeiasca n-a suferit nimic din acestea, dar a savarsit mantuirea noastra.
Alte texte s-au spus in chip de prefacatorie, cum este intrebarea: “Unde l-ati pus pe Lazar?”( Ioan XI, 34.), mergerea la smochin (Matei XXI, 19; Marcu XI, 13.), ascunderea Sa (Marcu I, 35-37; Ioan VIII, 59; XII, 36.) sau retragerea Sa incetul cu incetul (Luca IV, 30; Ioan VIII, 59.), rugaciunea (Ioan Xi, 41-42. ) si cuvintele: “S-a facut ca merge mai departe”( Luca XXIV, 28.). De acestea si de cele asemenea n-avea nevoie nici ca om, nici ca Dumnezeu, ci lua o atitudine omeneasca, dupa cum cerea trebuinta si folosul. Astfel rugaciunea a facut-o pentru a arata ca nu este contra luiDumnezeu si ca cinsteste pe Tatal ca pe cauza Sa. A intrebat (Ioan XI, 34.), nu pentru ca nu stia, ci ca sa arate ca este om cu adevarat, impreuna cu existenta lui ca Dumnezeu. S-a retras incetul cu incetul (Luca IV, 30; Ioan VIII, 59.), ca sa ne invete sa nu lucram cu indrazneala si nici sa ne lasam in voia soartei.
Alte texte s-au spus in virtutea improprierii noastre si a relatiei cu noi, cum este textul acesta: “Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai lasat”( Matei XXVII, 46.); si acesta: “Pe cel care n-a cunoscut pacat, l-a facut pacat in locul nostru”( II Corinteni V, 21.); si acesta: “S-a facut blestem in locul nostru”( Galateni III, 13.); si acesta: “Fiul insusi se va supune celui care i-a supus Lui toate”( I Corinteni XV, 28.). Hristos n-a fost parasit niciodata de Tatal nici ca Dumnezeu, nici ca om; de asemenea El n-a fost nici pacat, nici blestem si nici n-are nevoie sa se supuna Tatalui. Ca Dumnezeu este egal Tatalui si nu este nici potrivnic Lui si nici supus Lui; ca om n-a fost niciodata neascultator celui care l-a nascut, ca sa fi trebuit sa se supuna. A spus aceste cuvinte, deci, ca sa arate ca si-a impropriat persoana noastra si ca s-a asezat in randul nostru. In adevar, noi am fost cei acuzati de pacat si de blestem, pentru ca am fost nesupusi si neascultatori, si din pricina aceasta am fost parasiti.
Alte texte s-au spus potrivit despartirii pe care o facem cu mintea intre firile lui Hristos. Daca vei desparti cu mintea pe acelea care sunt in realitate nedespartite, adica trupul de Cuvant, atunci Hristos se numeste si rob (Isaia XLIX, 6; Filipeni II, 7.) si ignorant (Matei XXIV, 36; Marcu XIII, 32. ). El avea o fire roaba si ignoranta si daca trupul nu s-ar fi unit cu Dumnezeu Cuvantul, ar fi fost rob si ignorant. Dar din pricina unirii dupa ipostasa cu Dumnezeu Cuvantul, n-a fost nici rob, nici ignorant, in sensul acesta Hristos a numit pe Tatal Sau Dumnezeu.
Alte texte s-au spus ca sa ne faca cunoscut cine este El si sa ne incredinteze pe noi de acest adevar, cum este textul acesta: “Tata, slaveste-Ma cu slava pe care am avut-o la Tine inainte de a fi lumea”( Ioan XVII, 5.). El era si este slavit, dar slava Lui nu ne era facuta cunoscuta noua si nici nu fusese crezuta. Si cuvintele spuse de apostol: “celui care a fost hot arat Fiu al lui Dumnezeu in putere, dupa Duhul sfinteniei, din pricina invierii din morti”( Romani I, 4.). In adevar a fost facut cunoscut si a fost crezut in lume si prin minuni, prin inviere si prin pogorarea Sfantului Duh. Si acest text: “Sporea in intelepciune si har”( Luca II, 52.). Alte texte sunt spuse despre Hristos in virtutea improprierii persoanei iudeilor, socotindu-se pe Sine insusi impreuna cu iudeii, dupa cum zice catre samarineanca: “Voi va inchinati la ceea ce nu stiti, noi ne inchinam laceea ce stim, caci mantuirea este din iudei”( Ioan IV, 22).
Al treilea fel de texte privitoare la Hristos dupa unire sunt acelea care indica o ipostasa si care reprezinta pe cele doua firi, spre exemplu: “Eu traiesc din cauza Tatalui si cel care ma mananca pe Mine acela va trai din cauza mea”( Ioan VI, 57.); si acesta: “Ma duc la Tatal si nu ma veti mai vedea”( Ioan XVI, 10, 16.); si acesta: “N-ar fi rastignit pe Domnul slavei”( I Corinteni II, 8.); si acesta: “Nimeni nu s-a suit in cer decat cel care s-a coborat din cer, Fiul omului, care este in cer”( Ioan III, 13.) si cele asemenea.
Dintre textele care s-au spus despre Hristos dupa inviere unele se potrivesc Dumnezeirii Sale, ca acesta: “Botezandu-i pe ei in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh” (Matei XXVIII, 19.), adica in numele Fiului pentru ca este Dumnezeu. Si acesta: “Iata Eu sunt cu voi in toate zilele pana la sfarsitul veacului”( Matei XVIII, 20.) si cele asemenea, caci este cu noi pentru ca este Dumnezeu.
Alte texte din aceasta categorie se potrivesc omenirii Lui, ca acesta: “Au cuprins picioarele Lui” (Matei XVIII, 9.); si acesta: “Si acolo ma vor vedea”( Matei XVIII, 10.) si cele asemenea.
Textele spuse despre Hristos dupa inviere, texte care i se potrivesc omenirii Lui, sunt de diferite feluri. Unele texte sunt spuse ca intamplate in chip real, dar nu in virtuteafirii omenesti, ci in virtutea intruparii, pentru a da incredintare ca a inviat insusi trupul care a suferit, cum sunt ranile (Luca XXIV, 39; Ioan XX, 20, 27.), mancarea, bautura cea de dupa inviere (Luca XXIV, 42-43; Ioan XXI, 5-13.). Alte texte sunt spuse ca intamplate in chip real si in chip firesc, ca de a se duce de la un loc la altul fara sa se osteneasca si de a intra prin usile incuiate (Ioan XX. 19.).
Alte texte sunt spuse in chip de prefacatorie, ca acesta: “Se prefacea ca vrea sa mearga mai departe”( Luca XXIV, 28.). Alte texte scot la iveala firile, ca acesta: “Ma urc la Tatal Meu si Tatal vostru, la Dumnezeul Meu si la Dumnezeul vostru”( Ioan XX, 17.); si acesta: “Va intra imparatul slavei” (Psalmi XXIII, 7,9.); si acesta: “A stat in dreapta maririi intru cele inalte”( Evrei I, 3.).
Alte texte sunt spuse in virtutea impartirii pe care o facem pe cale abstracta intre firile lui Hristos, pentru ca El s-a pus pe Sine insusi in acelasi rand cu noi, ca acest text: “Dumnezeul Meu si Dumnezeul vostru” (Ioan XX, 17.).
Trebuie asadar sa atribuim pe cele inalte firii dumnezeiesti, superioara patimilor si trupului, iar pe cele smerite, firii omenesti, adica singurului Hristos, care este Dumnezeu si om, si trebuie sa stim ca amandoua, atat cele inalte cat si cele smerite, sunt ale unuia si ale aceluiasi, Domnul nostru Iisus Hristos. Daca cunoastem caracterul fiecareia din ele si daca vedem ca amandoua sunt savarsite de o singura persoana, atunci vom crede drept si nu vom rataci. Din toate acestea se cunoaste deosebireafirilor unite si ca in Hristos nu exista identitate intre Dumnezeire si omenire in ceea ce priveste calitatea naturala a lor, dupa cum spune dumnezeiescul Chiril: “Unul este Fiul si Hristos si Domnul; si pentru ca este unul, una este si persoana Sa, caci cu nici un chip nu este impartita unirea cea dupa ipostasa din pricina cunoasterii deosebirii firii lor.
Dumnezeu nu este cauza raului
Trebuie sa se stie ca este obiceiul dumnezeiestii Scripturi sa numeasca ingaduinta lui Dumnezeu activitatea Sa, ca atunci cand spune apostolul in epistola catre romani: “Sau n-are putere olarul peste lutul lui sa faca din aceeasi framantatura un vas de cinste si altul de necinste?” (Romani IX, 21.). El face si pe acestea si pe acelea, caci numai El este creatorul tuturora; totusi El nu construieste lucruri cinstite si necinstite, ci voia libera a fiecaruia. Acest lucru este evident din cele ce spune insusi apostolul in a doua epistola catre Timotei: “intr-o casa mare nu sunt numai vase de aur si de argint, ci si de lemn si de lut, unele sunt spre cinst e, altele spre necinste. Deci de se curateste cineva pe sine de acestea, va fi vas de cinste, sfintit si de buna trebuinta stapanului, potrivit pentru tot lucrul bun”( II Timotei II, 20-21.). Este clar ca in chip voluntar se indeplineste curatirea, caci spune: “Daca se curateste cineva pe sine”. Si este justa si inversiunea termenilor: daca nu se va curati, va fi un vas de necinste, nefolositor stapanului si vrednic de distrugere.
Asadar citatul de mai sus si acesta: “Dumnezeu i-a inchis pe toti in neascultare” (Romani XI, 32.), si acesta: “Le-a dat Dumnezeu duh de amortire, ochi ca sa nu vada, urechi ca sa nu auda” ( Isaia XXIX, 10; Romani XI, 8.), nu trebuiesc intelese ca sunt savarsite de Dumnezeu, ci ca Dumnezeu le ingaduie din cauza liberului arbitru si din cauza ca binele este nefortat.
Este obiceiul dumnezeiestii Scripturi sa numeasca ingaduinta Lui activitate si fapta a Sa. Cand Scriptura spune: “Dumnezeu face rele”( Isaia XLV, 7.) si: “Nu este rautate in oras pe care n-a facut-o Domnul”( Amos III, 6.), nu arata ca Dumnezeu este cauza relelor, ci cu totul altceva. Cuvantul “rautate” are sens dublu: uneori arata raul prin natura; acesta este contrar virtutii si vointei lui Dumnezeu; alteori arata raul si durerosul in raport cu simtirea noastra, adica supararile si nenorocirile. Acestea sunt numai in aparenta rele, deoarece sunt dureroase, dar in realitate sunt bune. Pentru cei care pricep rostul lor, ajung pricinile convertirii si ale mantuirii. Acestea, spuneScriptura, se intampla prin Dumnezeu.
Trebuie sa se stie ca noi suntem cauza acestor rele, caci din relele voluntare se nasc relele involuntare. Trebuie sa se stie si aceasta: este obiceiul Scripturii sa exprimecauzal pe unele care trebuiesc exprimate incidental, ca acest text: “Tie unuia am gresit si rau inaintea Ta am facut, ca sa te indreptezi intru cuvintele Tale si sa biruiesti cand vei judeca Tu”( Psalmi L, 6.). Cel care a pacatuit n-a pacatuit cu scopul ca Dumnezeu sa invinga, si nici Dumnezeu n-are nevoie de pacatul nostru ca sa se arate prin acesta invingator - caci Dumnezeu este, in chip incomparabil, biruitorul tuturor, chiar al acelora care nu pacatuiesc, deoarece este creator, incomprehensibil, nezidit si pentru ca are o slava naturala si nu una primita din afara - ci ca sa se arate biruitor al rautatii noastre, prin faptul ca ne pedepseste, in virtutea dreptatii Sale, daca pacatuim si ne iarta daca ne pocaim. Totusi nu am pacatuit in vederea acestui scop, ci pentru ca asa se intampla lucrul. Spre exemplu: daca cineva sta si lucreaza si vine un prieten, el spune: prietenul a venit ca sa nu lucrez astazi. Prietenul, insa, n-a venit ca sa nu lucreze, ci asa s-a intamplat. El nu lucreaza, fiind ocupat cu primirea prietenului. Se numesc si acestea incidentale, pentru ca asa se intampla lucrurile. Dumnezeu nu vrea sa fie numai drept, dar ca toti sa se asemene Lui atat cat este cu putinta.
Nu sunt doua principii
Vom cunoaste din cele ce urmeaza ca nu sunt doua principii, unul bun si altul rau. Binele si raul sunt contrarii unul altuia, se distrug unul pe altul si nu exista unul in altul si nici unul cu altul. Prin urmare fiecare din ele va fi in o parte a universului, in primul loc, fiecare va fi circumscris nu numai de univers, dar chiar si de o parte a universului.
In afara de aceasta: cine este acela care imparte fiecaruia locul? Caci nu vor spune ca binele si raul s-au inteles si s-au invoit unul cu altul, deoarece raul, care aduce pace si care traieste in buna invoiala cu binele, nu este rau, si nici binele nu este bine cand traieste in prietenie cu raul. Dar daca altcineva a hotarat locul propriu fiecaruia, atunci acela va fi mai degraba Dumnezeu.
Este necesar, insa, una din doua: sau sa se apropie si sa se distruga reciproc, sau sa existe ceva mediu, in care nu va fi nici binele, nici raul, ca un fel de bariera, care sa desparta binele de rau. Si atunci nu vor fi doua principii, ci trei.
Este necesar de asemenea una din doua din acestea: sau sa fie in pace, lucru pe care raul nu-l poate, caci a fi in pace nu este rau; sau sa se lupte, lucru pe care nu-l poate binele, caci acela care se lupta nu este in chip desavarsit bine. Sau sa lupte raul, iar binele sa nu se opuna si sa fie distrus de rau, sau sa fie totdeauna chinuit si sa sufere raul; dar acesta nu este caracterul binelui. Prin urmare nu exista decat un singur principiu, liber de orice rau.
Dar daca asa sta lucrul, spun ereticii, de unde provine raul? Caci este cu neputinta ca raul sa se nasca din bine. La acestea spunem ca raul nu este nimic altceva decat lipsa binelui si o abatere de la starea conforma firii la una contrara firii. Raul nu are existenta prin fire. Toate cate a facut Dumnezeu, asa cum s-au facut, sunt foarte bune (Facerea I, 31.). Daca raman asa cum au fost zidite sunt foarte bune. Dar daca se indeparteaza, in chip voluntar, de la starea conforma naturii si daca vin la o stare contra naturii, ajung in rau. Potrivit firii lor toate sunt roabe si supuse creatorului. Dar cand una din fapturi s-a revoltat si n-a ascultat de facator, a format in ea insasi raul. Rautatea nu este o fiinta, nici o insusire a fiintei, ci un accident, adica abaterea de bunavoie de la starea conforma firii la una contrara firii, care este pacatul. De unde provine, asadar, pacatul? El este nascocirea vointei libere a diavolului. Dar este diavolul rau? Asa cum a fost creat nu este rau, ci bun, caci a fost creat de creator inger luminos si prea stralucitor si liber, pentru ca este rational. De bunavoie, insa, s-a departat de virtutea fireasca si a ajuns in intunericul rautatii, departandu-se de Dumnezeu, singurul bun, facator de viata si facator de lumina. Caci prin Dumnezeu tot binele se imbunatateste. Si intrucat se indeparteaza de El prin vointa - caci nu seindeparteaza prin loc - a ajuns in rau.
Pentru care motiv Dumnezeu, daca este prestiutor, a mai creat pe cei care aveau sa pacatuiasca si care nu aveau sa se pocaiasca
Dumnezeu, din pricina bunatatii Sale, aduce cele ce sunt de la neexistenta la existenta. El cunoaste mai dinainte pe cele ce vor fi. Daca cei pacatosi n-aveau sa existe si nici n-aveau sa fie rai, atunci nici n-ar fi fost cunoscuti de mai inainte. Cunostintele sunt in legatura cu existentele, iar precunostintele sunt in legatura cu cele ce vor fi. In primul loc este existenta si apoi existenta buna sau existenta rea. Dar daca Dumnezeu ar fioprit sa existe aceia care aveau sa existe in virtutea bunatatii lui Dumnezeu si care aveau sa fie rai din pricina propriei lor voin te, atunci raul ar fi biruit bunatatea lui Dumnezeu. Prin urmare Dumnezeu face bune pe toate cate le face; dar fiecare ajunge bun sau rau prin propria lui alegere. Si daca Domnul a spus: “ca era mai bine omului aceluia sa nu se fi nascut”( Matei XIV, 21.), nu a spus-o blamand propria Lui creatura, ci blamand rautatea, care s-a produs in creatura Lui, prin propria ei alegere si lenevire. Caci lenevirea propriei vointe a facut pentru el nefolositoare facerea de bine a lui Dumnezeu.
Aceasta este la fel cu urmatorul exemplu: daca cineva primeste de la imparat bogatie si dregatorie si va tiraniza pe binefacatorul Lui, atunci imparatul pe buna dreptate il va prinde si il va pedepsi, daca vede ca el staruie mereu in tirania lui.
Despre legea lui Dumnezeu si legea pacatului
Fiinta dumnezeiasca si vointa Lui este buna si mai presus de bunatate. Aceea este bun ceea ce vrea Dumnezeu. Legea este porunca care invata aceasta, pentru ca ramanand in ea sa fim in lumina. Calcarea acestei porunci este pacatul. Pacatul se naste prin ispita diavolului si prin acceptarea noastra nesilita si libera. Pacatul se numeste si lege (Romani VII, 23.).
Legea lui Dumnezeu (Roamni VII, 25.), urcandu-se in mintea noastra, ne atrage spreea si excita constiinta noastra. Constiinta noastra se numeste “legea mintii noastre”( Romani VII, 23.). Ispita celui rau, adica legea pacatului, urcandu-se in madularele trupului nostru, ne ispiteste prin trup. Daca am calcat o data de bunavoie legea lui Dumnezeu si am acceptat ispita diavolului, atunci i-a dat ispitei intrare, vanzandu-ne pe noi insine pacatului. Pentru aceea corpul nostru este dus cu usurinta spre pacat. Mirosul si simtirea pacatului care se gaseste in trupul nostru, adica pofta si placerea trupului, se numeste si “legea din madularele trupului nostru”.
Asadar “legea mintii mele”, adica constiinta, se bucura de legea lui Dumnezeu, adica de porunca (Romani VII, 22.) si o voieste. Legea pacatului, insa, adica ispita care vine prin legea cea din madulare, adica prin pofta corpului, prin inclinatia, prin miscarea si prin partea irationala a sufletului, lupta, in virtutea firii mele compuse, contra legii mintii mele, adica a constiintei si ma face prizonier pe mine, care voiesc legea lui Dumnezeu si care o iubesc si care nu vreau pacatul (Romani VII, 23.). Prin dulceata placerii si prin pofta trupului si a partii irationale a sufletului, dupa cum am spus, rataceste si este convins sa slujeasca pacatului. “Dar ceea ce era cu neputinta legii, intrucat era neputinciosa din pricina carnii, aceea a facut Dumnezeu, trimitand pe FiulLui in asemanarea trupului pacatului”( Romani VIII, 3.) - caci a luat trup, dar nici intr-un caz pacatul - “a osandit pacatul in trup ca sa fie implinita dreptatea legii in aceia care nu umbla potrivit trupului, ci potrivit Duhului”( Ropmani VIII, 3-4.). Caci “Duhul vine in ajutor slabiciunii noastre” (Romani VIII, 26.) si da putere legii mintii noastre contra legii din madularele noastre. Caci cuvintele: “Nu stim sa ne rugam cum trebuie, dar insusi Duhul se roaga pentru noi cu suspinuri negraite”, arata ca ne invata ce vom cere in rugaciune. Prin urmare este cu neputinta sa indeplinim poruncile Domnului fara de rabdare si rugaciune.
Contra iudeilor, despre sambata
Ziua a saptea a fost numita sabat (= sambata). Cuvantul “sabat” inseamna odihna, caci in ea “s-a odihnit Dumnezeu de toate lucrurile Lui”( Facerea II, 2.), dupa cum spune dumnezeiasca Scriptura. Pentru aceea numarul zilelor merge la sapte si se reintoarce iarasi si incepe de la ziua dintai.
Numarul sapte este in cinste la iudei, deoarece Dumnezeu a poruncit sa nu fie cinstit la intamplare, ci cu pedepse foarte grele, in caz de calcare a poruncii (Numeri XV, 32-36). Dumnezeu n-a poruncit aceasta fara motiv, ci pentru anumite motive mistice, pe care le inteleg bine barbatii duhovnicesti si cei inzestrati cu harul profetiei. Dupa cat cunosc eu neinvatatul, iata motivul pentru care se tine sambata. Si voi incepe de la cele mai de jos si de la cele mai grosolane. Dumnezeu, cunoscand grosolania, iubirea de placerile trupului si inclinarea completa catre materie a poporului israelitean si cunoscand in acelasi timp si lipsa lui de judecata, a poruncit sa se tina sambata, in primul loc “ca sa se odihneasca si robul si vita”, dupa cum este scris (Iesirea XX, 10; Deuteronom V, 14.), deoarece “barbatul drept are mila de sufletele vitelor lui”( Pildele lui Solomon XII, 10.); in al doilea loc, ca sa fie, prin despartirea de grijile materiale, liber spre a se aduna catre Dumnezeu ca sa-si petreaca toata ziua a saptea in psalmi, in imne, in cantari duhovnicesti, in studiul dumnezeiestilor Scripturi si sa se odihneasca in Dumnezeu. Cand nu era lege si nu era nici Scriptura inspirata de Dumnezeu, nici sambata nu era afierosita lui Dumnezeu. Cand insa a fost data prin Moise Scripturainspirata de Dumnezeu, i s-a afierosit lui Dumnezeu sambata, ca macar in ea sa se ocupe cu studiul ei cei care nu-si afierosesc intreaga lor viata lui Dumnezeu, cei care nu slujesc din dragoste Stapanului ca unui Tata, ci sa dea ca niste robi nerecunoscatori macar o mica si neinsemnata parte a vietii lor lui Dumnezeu, si aceasta de frica tragerii la raspundere si a pedepselor care urmeaza din calcarea poruncii. “Legea nu este pentru cel drept, ci pentru cel nedrept” (I Timotei I, 9.). Cel dintai care a calcat tinerea sambetei a fost Moise. Cand acesta a stat langa Dumnezeu 40 de zile si apoi inca alte 40 (Iesirea XXIV, 18; XXXIV, 28; Deuteronom IX, 18.),
negresit ca se chinuia pe sine cu postul in zilele de sambata, cu toate ca legea porunceste sa nu ne chinuim pe noi insine in ziua sambetei (Iudita VIII, 6.). Dar daca ar spune iudeii ca aceasta s-a intamplat inainte de darea legii, ce vor spune despre Ilie Testiveanul, care a mers cale de 40 de zile cu o singur a mancare? (III Regi XIX, 8.) Acesta a dezlegat sambata, chinuindu-se pe sine in simbetele celor 40 de zile, nu numai prin post, dar si prin calatorie. Si Dumnezeu, care a dat legea, nu s-a suparat de aceasta, ci ca o recompensa a virtutii, s-a aratat lui in Horib (III Regi XIX, 9-18.). Ce vor spune despre Daniil? N-a stat el trei saptamani nemancat? (Daniil X, 2.) Oare nu-si circumscriu toti israelitii copilul sambata, daca se intampla sa cada in a opta zi? (Facerea XVII, 12; Leviticul XII, 3.) Oare israelitii nu postesc
postul cel mare, prescris de lege, chiar daca ar cadea sambata? (Leviticul XXIII, 27-44.) Oare nu calca si preotii si levitii sambata prin lucrarile lor de la cort, si totusi sunt nevinovati? Iar daca ar cadea o vita in groapa sambata, cel care o scoate este nevinovat, iar cel care o vede si trece este vinovat (Matei XII, 11.). Oare n-a purtat tot Israelul chivotul lui Dumnezeu, inconjurand zidurile Ierih onului, timp de sapte zile (Iisus Navi VI, 1-27.), in care negresit a fost si sambata?
Prin urmare, dupa cum am spus, a fost hotarata pazirea sambetei, pentru a avea omul timp liber si pentru Dumnezeu, ca sa-i dea si Lui cea mai mica parte din timp, si sa se odihneasca atat robul cat si vita. Pazirea sambetei a fost hotarata pentru cei care sunt inca copii si care sunt robiti stihiilor lumii (Galateni IV, 3.), pentru cei trupesti, care nu pot sa inteleaga nimic mai presus de trup si litera. “Dar cand a venit plinirea vremii, a trimis Dumnezeu pe Fiul Sau Unul-Nascut, facut om din femeie, care a fost facut sub lege, ca sa rascumpere pe cei de sub lege, ca sa primim infierea” (Galateni IV, 4-5.).
Toti cati l-am primit, ne-a dat celor care credeam in El puterea sa ajungem copii ai lui Dumnezeu (Matei V, 9, 45; Luca VI, 35; II Corinteni VI, 18; Galateni III, 26; IV, 6 .), incat nu mai suntem robi, ci fii (Galateni IV, 7.); nu mai suntem sub lege, ci sub har (Romani VI, 14.), nu mai slujim putin timp Domnului de frica, ci suntem datori sa-i afierosim tot timpul vietii noastre si, dezlipindu-ne de pacat, sa ingaduim ca robul, adica mania si pofta, sa se indeletniceasca totdeauna cu Dumnezeu; pofta intreaga sa o indreptam mereu catre Dumnezeu; mania sa o inarmam contra celor potrivnici lui Dumnezeu; iar pe dobitoc, adica trupul, de asemenea dandu-i odihna de robia pacatului, sa-l indemnam sa slujeasca poruncilor dumnezeiesti.
Acestea ne porunceste legea duhovniceasca a lui Hristos, iar cei care o pazesc ajung superiori legii mozaice. “Cand a venit ceea ce este des avarsit, ceea ce este din parte s-a desfiintat” (I Corinteni XIII, 10.), acoperamantul legii, adica catapeteasma s-a rupt prin rastignirea Mantuitorului (Matei XXVII, 51, Marcu XV, 38; Luca XXIII, 48.), Duhul a stralucit cu limbi de foc (Fapte II, 3.) litera s-a desfiintat, cele trupesti au incetat, s-a implinit legea robiei si ni s-a daruit legea libertatii (Iacov I, 25; II, 12.). Acum sarbatorim odihna desavarsita a firii omenesti, adica ziua invierii, in care Domnul Iisus, conducatorul vietii si Mantuitorul, ne-a introdus in mostenirea fagaduita celor care adora duhovniceste pe Dumnezeu, in care a intrat El, inainte mergatorul nostru, inviind din morti si, dechizandu-i-se usile raiului, s-a asezat cu trupul de-a dreapta Tatalui (Marcu XVI, 19; Romani VIII, 34; Efeseni I, 20; Coloseni III, 1; Evrei XII, 2; I P etru III, 22.), unde vor intra si cei care pazesc legea cea duhovniceasca.
Asadar noua, celor care umblam in Duh si nu in litera (Romani II, 29; VII, 6; II Corinteni III, 6.), ne incumba toata lepadarea celor trupesti, adorarea cea duhovniceasca si unirea cu Dumnezeu. Taierea imprejur este lepadarea placerii trupesti, este lepadarea celor de prisos si nu a celor necesare. In adevar, preputiul nu este nimic altceva decat piele de prisos a partii sexuale, caci orice placere care nu seface de la Dumnezeu si in Dumnezeu este un prisos de placere. Tipul acesteia este preputiul. Sambata insa, este odihna de pacat, incat amandoua ajung una si astfel cand sunt s avarsite de cei duhovnicesti nu savarsesc nici cea mai mica calcare de lege. Mai mult: trebuie sa se stie ca numarul sapte indica intreg timpul prezent, dupa cum spune prea inteleptul Solomon ca “sa dea parte celor sapte si chiar celor opt” (Ecclesiastul XI, 2.). Iar graitorul de Dumnezeu David, cantand despre a opta (Psalmul VI.), a cantat despre starea ce va sa fie dupa invierea din morti. Asadar, cand legea a poruncit sa se odihneasca in ziua a saptea de cele trupesti, dar sa se indeletniceasca cu cele duhovnicesti, a aratat in chip mistic adevaratului popor israelitian, care poate sa vada pe Dumnezeu cu mintea, ca sa se aduca pe sine insusi tot timpul lui Dumnezeu si sa se ridice peste cele trupesti.
Despre feciorie
Cei trupesti si cei iubitori de placeri blameaza fecioria si aduc drept marturie urmatorul text: “Blestemat este cel care nu ridica samanta in Israel” (Deuteronomul XXV, 9.). Dar noi avand incredere in Dumnezeu Cuvantul, care s-a intrupat din Fecioara, spunem ca fecioria este de la inceput si ca dintru inceput a fost sadita in firea oamenilor. Omul a fost plasmuit din pamant virgin. Din Adam numai a fost facuta Eva. In paradis domnea fecioria. Dumnezeiasca Scriptura spune ca atat Adam cat si Eva erau goi si nu se rusinau (Facerea II, 25.). Cand insa au calcat porunca, au cunoscut ca erau goi si, rusinandu-se, si-au cusut lor invelitori. Si dupa calcarea poruncii, cand au auzit: “Pamant esti si in pamant te vei intoarce”( Facerea III, 19.), cand prin calcarea poruncii a intrat moartea in lume, atunci “a cunoscut Adam pe Eva, femeia Lui, si a zamislit si anascut”( Facerea IV, 1.). Pentru aceea a fost infiintata casatoria, ca sa nu se distruga si sa se desfiinteze, din pricina mortii, neamul omenesc, pentru ca, prin nasterea de copii, avea sa se mantuiasca neamul omenesc.
Poate ca cei care au facut obiectia de mai sus vor intreba: ce vor sa spuna cuvintele: “Barbat si femeie” (Facerea I, 27.) si cuvintele: “Cresteti si va inmultiti” (Facerea I, 28.). La acestea vom spune: cuvintele “Cresteti si va inmultiti” nu indica numaidecat inmultirea oamenilor prin impreunarea conjugala. Dumnezeu putea sa faca sa se inmulteasca neamul omenesc si in alt chip daca ar fi pazit pana la sfarsit necalcata porunca. Dar Dumnezeu, prin prestiinta Sa, cel care stie pe toate inainte de nasterea lor, stiind ca au sa calce porunca si au sa fie condamnati la moarte, anticipand aceasta, a facut barbatul si femeia si a poruncit sa creasca si sa se inmulteasca. Sa mergem mai departe in cele spuse si sa vedem si superioritatea fecioriei, care este tot una cu a vorbi despre castitate.
Poruncindu-i-se lui Noe sa intre in corabie, si incredintandu-i-se sa pastreze samanta lumii, ii porunceste astfel: “Intra tu si fiii tai si femeia ta si femeile fiilor tai” (Facerea VII, 7.). I-a despartit pe ei de femei, pentru ca trebuia sa treaca in curatie noianul de ape si potopul acela mondial. Dar dupa incetarea potopului spune: “Iesi tu si femeia ta si fiii tai si femeile fiilor tai”( Facerea VIII, 16.). Iata este ingaduita iarasi casatoria pentru inmultirea neamului omenesc. Apoi Ilie, conducatorul carului care sufla foc, omul care strabate cerul (IV Regi II, 11.), n-a imbratisat necasatoria si a fost marturisit prin inaltarea sa mai presus de oameni? Cine a inchis cerurile? (III Regi XVII, 1.) Cine a sculat mortii? (III Regi XVII, 17-24.) Cine a taiat Iordanul? (IV Regi II, 8.) Nu Ilie, care a trait in feciorie? Dar Elisei, ucenicul acestuia, aratand aceeasi virtute, n-a mostenit indoit darul Duhului, cand l-a cerut? (IV Regi II, 9-14.)
Dar cei trei tineri? Nu prin faptul ca au pazit fecioria au ajuns superiori focului, caci, prin feciorie, trupurile n-au putut fi mistuite de foc? (Daniil III, 12-28.) Nu vom trece sub tacere nici pe Daniil, al carui trup a fost intarit de feciorie incat dintii fiarelor n-au putut sa-l inghita (Daniil VI, 16-22.). Oare Dumnezeu cand a voit sa se arate israelitilor, n-a poruncit sa-si curete corpul? (Iesirea XIX, 15.) Oare preotii nu se curatau pe ei insisi, cand paseau in Sfanta Sfantelor? Oare legea n-a numit curatenia mare fagaduinta facuta lui Dumnezeu?
Trebuie asadar sa se inteleaga in chip mai duhovnicesc porunca legii. Exista o samanta duhovniceasca, zamislita prin dragoste si teama de Dumnezeu intr-un pantec sufletesc, care sufera si naste duhul mantuirii. Astfel trebuie intelese cuvintele: “Fericit cel care are samanta in Sion si rude in Ierusalim” (Isaia XXX, 9.). Este oare fericit, chiar daca va fi curvar, betiv, idololatru, numai daca are samanta in Sion si rude in Ierusalim? Nici un om care cugeta just nu va vorbi asa. Fecioria este viata ingerilor, insusirea oricarei firi necorporale. Spunem aceasta fara sa hulim casatoria - sa nu fie! - caci stim caDomnul a binecuvantat casatoria atunci cand a trait printre oameni (Ioan II, 1-10.) sistim si pe cel care a spus: “Cinstita este casatoria si patul neintinat”( Evrei XIII, 4.). Stim totusi ca fecioria este superiora casatoriei. Atat in virtuti cat si in vicii sunt grade mai inalte si mai joase. Cunoastem ca toti muritorii, afara de incepatorii neamului omenesc, sunt odrasle ale casatoriei. Aceia sunt plasmuiri ale fecioriei si nu ale casatoriei. Necasatoria, insa, dupa cum am spus, este imitarea ingerilor. Prin urmare pe cat este superior ingerul omului, pe atat mai cinstita este fecioria decat casatoria. Dar ce spun inger?
Insusi Hristos, slava fecioriei, nascut numai din Tatal fara de inceput, neseminal si fara de impreunare, dar si intrupat pentru noi fara de impreunare din Fecioara si facut om asemenea noua, insusi a aratat in El insusi fecioria cea adevarata si desavarsita. Pentru aceea nici nu ne-a poruncit-o, “caci nu toti pricep acest cuvant” (Matei XIX, 11.), dupa cum insusi a spus. El insa, prin fapta, ne-a invatat si ne-a imputernicit spre aceasta. Dar cui nu-I este clar ca acum fecioria domneste intre oameni?
Buna este nasterea de copii, pe care o aduce casatoria! Buna este casatoria din pricina destrabalarilor! (I Corinteni VII, 2.) Casatoria le curma pe acestea si nu ingaduie furiei poftei sa fie manata spre fapte nelegiuite, din pricina impreunarii legale din casatorie. Buna este casatoria pentru cei care nu se pot infrana! Dar mai buna este fecioria, deoarece cultiva nasterea de copii ai sufletului si aduce lui Dumnezeu rugaciunea, ca un fruct copt. “Cinstita este casatoria si patul neintinat, dar pe curvari si pe preacurvari ii va judeca Dumnezeu”( Evrei XIII, 4.).
Despre circumcidere
Circumciderea a fost data lui Avraam inainte de a fi data legea (Facerea XVII, 10-14.), dupa ce a primit binecuvantarile (Facerea XVII, 4-5.) si fagaduinta (Facerea XVII, 6-8.) ca un semn care il despartea pe el, pe cei din el si pe cei din familia lui de neamurile printre care traia. Acest lucru este evident, caci atunci cand in pustie Israel a traitsingur 40 de ani, fara sa se amestece cu alt neam, toti cei care s-au nascut in pustie n-au fost circumscrisi. Dar cand Iisus i-a trecut Iordanul, au fost circumscrisi si a fost a doua lege a circumciderii. Legea circumciderii s-a dat pe timpul lui Avraam, apoi a incetat in pustie 40 de ani. Dumnezeu a dat din nou lui Iisus al lui Navi legea circumciderii, dup a ce a trecut Iordanul, cum este scris in cartea lui Iisus al lui Navi: “in timpul acesta a zis Domnul catre Iisus: Fa-ti cutite din piatra, din piatra culturala si sezand circumcide pe fiii lui Israel a doua oara” (Iisus Navi V, 2.). Si mai jos: “Timp de 42 de ani s-a invartit Israel in pustia Madvaritidei (Coreclat prin textul Septuagintei. In editia din Migne PG si de la Verona, f. 134v, are aceasta forma: “Vattaritidei”.) si pentru aceasta erau netaiati imprejur cei mai multi dintre razboinicii care au iesit din Egipt, care nu s-au supus poruncilor lui Dumnezeu, pe care i -a hotarat sa nu vada pamantul cel bun, pe care Domnul s-a jurat parintilor lor sa-l dea lor, pamant in carecurge lapte si miere. Si in locul acelora a asezat pe fiii lor, pe care Iisus i-acircumscris, pentru ca ei au fost necircumscrisi in timpul calatoriei” (Iisus Navi V, 5-7.).
Astfel circumciderea era un semn, care despartea pe Israel de celelalte neamuri printre care traia. Circumciderea era tipul botezului. Caci dupa cum circumciderea nutaie o parte folositoare a corpului, ci un prisos nefolositor, tot astfel, prin Sfantul Botez, ni se taie imprejur pacatul. Pacatul, insa, este clar ca este un prisos al poftei, si nu o pofta folositoare. Este cu neputinta ca cineva sa nu pofteasca deloc, sau sa fie complet insensibil placerii. Ceea ce este nefolositor din placere, adica pofta si placerea nefolositoare, aceea este pacatul, pe care il circumscrie Sfantul Botez, dandu-ne semn pe frunte, cinstita cruce, care ne desparte pe noi de pagani. Toate neamurile audobandit botezul si au fost pecetluite cu semnul crucii. Dar, in fiecare neam, cel credincios se desparte de cel necredincios. Pentru ca s-a aratat adevarul, tipul si umbra sunt nefolositoare. Prin urmare, acum este de prisos circumciderea si este impotriva Sfantului Botez, caci “cel circumscris este obligat sa pazeasca toata legea” (Galateni , 3.). Domnul s-a circumscris (Luca II, 21.) ca sa plineasca legea (Matei V, 17.); a pazit toata legea si sambata, ca sa plineasca si sa intareasca legea765. Dar dupa ce a fost botezat si dupa ce Duhul cel Sfant s-a aratat oamenilor, pogorandu-se peste El in chip de porumbel (Matei III, 16; Marcu I, 10; Luca III, 22; Ioan I, 32.), de atunci s-a propovaduit cultul si viata cea duhovniceasca si imparatia cerurilor.
Despre antihrist
Se cuvine sa se stie ca trebuie sa vina antihrist. Este antihrist tot cel care numarturiseste ca Fiul lui Dumnezeu a venit in trup (I Ioan IV, 3; II Ioan 7.), ca este Dumnezeu desavarsit si ca s-a facut om desavarsit, fiind in acelasi timp si Dumnezeu.Dar in sens propriu si special, antihrist se numeste acela care vine la sfarsitul veacului (Matei XIII, 40; XXIV, 5.). Trebuie, insa, mai intai sa se propovaduiasca Evanghelia la toate neamurile, dupa cum a spus Domnul (Matei XXIV, 14.). Si atunci va veni spre mustrarea iudeilor potrivnici lui Dumnezeu. Domnul le-a spus lor: “Eu am venit in numele Tatalui Meu si nu ma primiti; vine altul in numele Lui si pe acela il veti primi” (Ioan V, 43.). Iar apostolul: “Pentru aceea, pentru ca n-au primit dragostea adevarului ca sa se mantuiasca, va trimite lor Dumnezeu lucrarea inselaciunii, ca sa creada minciunii, pentru a fi osanditi toti acei care n-au crezut adevarului, ci le-a placut nedreptatea” (II Tesalonicieni, II, 10-12.). Asadar, iudeii n-au primit pe Domnul Iisus Hristos si Dumnezeu care este Fiul lui Dumnezeu, dar vor primi pe inselator, pe cel care se numeste pe sine Dumnezeu. Caci se va numi pe sine insusi Dumnezeu, il invata ingerul pe Daniil, spunand asa: “Nu va tine seama de Dumnezeul parintilor lui” (Daniil XI, 37.). Iar apostolul spune: “Sa nu va amageasca pe voi nici intr-un chip, ca va veni mai intai lepadarea de credinta si se va arata omul pacatului, fiul pierzarii, potrivnicul, care se inalta mai presus de tot ce se numeste Dumnezeu sau este inchinat, asa incat sa sada el in Biserica lui Dumnezeu, aratandu-se pe sinesi cum ca ar fi Dumnezeu” (II Tesaloniceni II, 3-4.). Cand spune apostolul “in Biserica lui Dumnezeu”, nu vorbeste de Biserica noastra, ci de cea veche (Adica de Templul din Ierusalim (n.n.).), de ceaiudaica. Caci antihrist nu va veni la noi, ci la iudei. Nu va veni pentru Hristos, ci contra lui Hristos; pentru acest motiv se si numeste antihrist.
Trebuie mai intai sa se predice Evanghelia la toate neamurile (Matei XXIV, 14.). “Si atunci se va arata cel fara de lege, a carui venire va fi cu lucrarea satanei, cu toata puterea si cu semne si cu minuni mincinoase, cu toata amagirea nedreptatii la cei care pier, pe care Domnul il va omori cu graiul gurii Sale si-l va pierde cu venirea aratarii Sale” (II Tesaloniceni II, 8-9.). Deci nu insusi diavolul se face om asa cum s-a inomenit Domnul - sa nu fie! - ci se naste om din curvie si primeste toata energia lui satan. Caci Dumnezeu, cunoscand mai dinainte toata perversitatea vointei lui, pe care o va avea, ingaduie ca sa locuiasca diavolul in el.
Se naste deci din curvie, dupa cum am spus, este crescut in ascuns si pe neasteptate se rascoala, se impotriveste si imparateste. La inceputul imparatiei lui, dar mai degraba a tiraniei lui, ia chipul sfinteniei, dar cand ajunge stapanitor, persecuta Biserica lui Dumnezeu (Matei XXIV, 6-10.) si-si face cunoscuta toata rautatea lui. Va veni cu “semne si minuni mincinoase” (II Tesaloniceni II, 9.), inselatoare si nu adevarate si pe cei care au slaba si neintarita temelia mintii ii va insela si-i va desparti de Dumnezeul cel viu, incat “sa se sminteasca de va fi cu putinta si cei alesi” (Matei XXIV, 24.).
Vor fi trimisi Enoh si Ilie Testiveanul (Maleahi IV, 5; Matei XVII, 10-12; Marcu IX, 11-12.), si “vor intoarce inima parintilor catre copii” (Maleahi IV, 6.), adica sinagoga catre Domnul nostru Iisus Hristos si catre predica apostolilor, dar ei vor fi omorati de antihrist. Si va veni Domnul din cer, in chipul in care sfintii apostoli l-au vazut mergand la Cer (Fapte I, 11.), Dumnezeu desavarsit si om desavarsit, cu slava si putere (Luca XXI, 27.) si va omori pe omul fara de legi si pe fiul pierzarii cu Duhul gurii Lui (II Tesaloniceani II, 8.). Asadar, nimeni sa nu astepte pe Domnul de pe pamant, ci din cer, dupa cum insusi ne-a dat incredintare (Matei XVI, 27; XXV, 31; Luca XXI, 27.).
Despre inviere
Credem si in invierea mortilor. Caci in adevar va fi, va fi invierea mortilor. Iar cand spunem inviere, spunem invierea corpurilor, deoarece invierea este starea de a doua a celui cazut. Sufletele, insa, pentru ca sunt nemuritoare, cum vor invia? Daca moartea se defineste ca o despartire a sufletului de corp, negresit ca invierea este iarasi unirea sufletului si a trupului si a doua stare a vietuitoarei care s-a descompus si a cazut. Prinurmare, insusi corpul coruptibil si descompus, insusi va invia incoruptibil. Caci nu este neputincios cel care la inceput a facut corpul din tarina pamantului si care s-a descompus si s-a intors iarasi in pamantul din care a fost luat, nu este neputincios sa-l invieze din nou, potrivit hotararii Creatorului.
Daca nu este inviere, “sa mancam si sa bem” (I Corinteni XV, 32; Isaia XXII, 13.) si sa ducem o viata placuta si desfatatoare. Daca nu este inviere, in ce ne deosebim de cele irationale? Daca nu este inviere, sa fericim fiarele campului, care au o viata lipsita denecaz. Daca nu este inviere, nu exista nici Dumnezeu, nici pronie, ci toate sunt conduse si purtate in chip automat. Iata vedem pe foarte multi drepti ca sunt saraci si nedreptatiti si nu au parte in viata aceasta de nici un ajutor, iar pe pacatosi si pe nedrepti ca traiesc in bogatie si in toata desfatarea. Si care om, care judeca just ar admite ca aceasta este opera unei drepte judecati si a unei pronii intelepte? Prin urmare va fi, va fi inviere. Caci Dumnezeu este drept si rasplatilor al celor care il asteapta. Daca sufletul ar fi purtat singur lupta pentru virtuti, numai el ar fi incununat; iar daca numai el s-ar fi tavalit in placeri, pe buna dreptate numai el s-ar fi pedepsit. Dar pentru ca nici virtutea nici viciul nu l-a savarsit sufletul fara trup, in chip drept amandoua vor avea parte de rasplata. Marturiseste si dumnezeiasca Scriptura ca va fi invierea corpurilor.
Dumnezeu spune catre Noe dupa potop: “Ca iarba verde v-am dat voua toate. Numai carne cu sangele sufletului nu mancati. Caci voi cere sangele vostru sufletelor voastre si il voi cere din mana tuturor fiarelor si voi cere sufletul lui din mana a tot omul, fratele lui. Cel care varsa sangele omului, i se va varsa sangele lui in locul sangelui aceluia, caci am facut pe om dupa chipul lui Dumnezeu” (Facerea IX, 3-6.). Cum va cere sangele omului din mana tuturor fiarelor, decat ca vor invia trupurile oamenilor care au murit? Caci nu vor muri fiarele in locul omului.
Si iarasi spune Moise: “Eu sunt Dumnezeul lui Avraam si Dumnezeul lui Isaac si Dumnezeul Iui lacov (Iesirea III, 6; Matei XXII, 32; Marcu XII, 26; Luca XX, 37.). Dumnezeu nu este Dumnezeul mortilor”, al celor care au murit si al celor ce nu vor mai fi, “ci al celor vii” (Matei XXII, 32; Marcu XII, 27; Luca XX, 38.) ale caror suflete traiesc in mana Lui; iar corpurile vor trai iarasi prin inviere. Iar David, parintele lui Dumnezeu, spune catre Dumnezeu: “Lua-vei duhul lor si se vor sfarsi si in tarina se vor intoarce” (Psalmi CIII, 29.). Iata este vorba despre trupuri. Apoi adauga: “Vei trimite duhului Tau si se vor zidi si vei innoi fata pamantului” (Psalmi CIII, 30.).
Iar Isaia spune: “Vor invia mortii si se vor scula cei din morminte”( Isaia XXVI, 19.). Este evident ca nu stau in morminte sufletele, ci trupurile. Iar fericitul Iezechil zice: “Si s-a facut, pe cand am proorocit eu si iata cutremur si s-au apropiat oasele, os langa os, fiecare la incheietura lui.
Si am vazut si iata s-au nascut peste ele nervi si carne a rasarit si s-a suit peste ele si s-a intins pielea deasupra lor” (Iezechiel XXXVII, 7-8.). Apoi arata cum poruncindu-li-se s-au reintors duhurile (Iezechiel XXXVII, 9-10.).
Si dumnezeiescul Daniil zice: “Si in timpul acela se va ridica Arhanghelul Mihail, cel care sta peste fiii poporului tau. Si va fi timp de intristare, intristare cum n-a mai fost de cand s-a facut neamul omenesc pe pamant pana in timpul acela. Si in timpul acela se va mantui poporul Tau, tot cel care va fi gasit scris in carte. Si multi dintre cei care dormeau in tarina pamantului se vor scula. Unii spre viata de veci, altii spre ocara si rusine vesnica. Si cei care au fost intelegatori vor straluci ca lumina tariei si din dreptii cei multi ca stelele in veci si inca vor straluci” (Daniil XII, 1-3.). Spunand ca “multi dintre cei care dormeau in tarina pamantului se vor scula”, este clar ca indica inviereatrupurilor. Caci nu va spune cineva ca sufletele dorm in tarina pamantului.
Dar si Domnul in sfintitele Evanghelii, in chip precis, a predat invierea corpurilor: “Vor auzi, spune El, cei din morminte vocea Fiului lui Dumnezeu si vor iesi cei care au facut fapte bune intru invierea vietii si cei care au facut fapte rele intru invierea judecatii”( Ioan V, 28-29.). Niciodata un om, din cei care judeca just, nu va spune ca sufletele sunt in morminte. Domnul a facut cunoscuta invierea trupurilor nu numai prin cuvant, ci si prin fapta, in primul loc, a inviat pe Lazar (Ioan XI, 39-44.), care era in mormant depatru zile, care se stricase si mirosea (Ioan XI, 39.). Caci n-a inviat sufletul lipsit de trup, ci trupul impreuna cu sufletul, si n-a inviat altul, ci insusi acela care se stricase. Caci cum s-ar cunoaste si cum s-ar crede invierea celui mort, daca nu subzista insusirile caracteristice? Pe Lazar l-a inviat pentru a dovedi Dumnezeirea Lui si pentru a ne incredinta de invierea Lui si de a noastra.
Lazar avea sa se intoarca iarasi spre moarte, in al doilea loc, insusi Domnul s-a facut parga invierii desavarsite, care nu este supusa mortii. Pentru aceea si dumnezeiescul apostol Pavel a spus: “Daca mortii nu inviaza, nici Hristos n-a inviat. Iar daca Hristos n-a inviat, zadarnica este credinta noastra si deci suntem inca in pacatele noastre”( I Corinteni XV, 16-17.). Si: “Hristos a inviat, parga celor adormiti” (I Corinteni XV, 20.). Si: “Primul nascut dintre morti” (Coloseni I, 18.). Si iarasi: “Caci daca credem ca Hristos a murit si a inviat, asa si Dumnezeu va aduce impreuna cu El pe cei adormiti prin Hristos” (I Tesaloniceni IV, 14.). Apostolul a spus “asa”, pentru ca Domnul a inviat.
Este clar ca invierea Domnului a fost unirea trupului, devenit nestricacios, si a sufletului - caci trupul si sufletul au fost despartite in moartea Domnului - caci a zis: “Daramati templul acesta si in trei zile il voi zidi” (Ioan II, 19.). Si este martor vrednic de credinta sfintita Evanghelie ca vorbea de trupul Lui (Ioan II, 21.). “Pipaiti-ma si vedeti, spune Domnul ucenicilor Sai, care credeau ca vad duh, ca Eu sunt si nu m-am schimbat, ca duhul n-are carne si oase, dupa cum vedeti ca am Eu”( Luca XXIV, 39.). Si spunand aceasta, le-a aratat lor mainile si coasta si i-a intins-o lui Toma sa o pipaie”. Nu sunt oare de ajuns acestea pentru ca sa fie crezuta invierea trupurilor?
Iarasi spune dumnezeiescul apostol: “Caci trebuie ca acest trup stricacios sa se imbrace in nestricaciune si acest trup muritor sa se imbrace cu nemurirea”( I Corinteni XV, 53.). Si iarasi: “Se seamana intru stricaciune, inviaza intru nestricaciune; se seamana intru slabiciune, inviaza intru putere; se seamana intru necinste, inviaza intru slava; se seamana trup sufletesc” - adica gros si muritor - “inviaza trup duhovnicesc”( I Corinteni XV, 42-44.), ca si trupul Domnului dupa inviere, care a trecut prin usile incuiate, care nu simtea oboseala si nu avea nevoie de mancare, somn si bautura. “Caci vor fi, spune Domnul, ca ingerii lui Dumnezeu. Nu mai este casatorie, nici nastere de copii”( Marcu XII, 25.). Caci spune dumnezeiescul apostol: “Petrecerea noastra este in ceruri, de unde si asteptam pe Mantuitorul, pe Domnul Iisus, care va schimba trupul smereniei noastre ca sa fie la fel cu trupul slavei Lui”( Filipeni III, 20-21.). Nu vorbesc de o schimbare in alta forma - departe cu acest gand! - ci mai degraba de o schimbare din stricaciune in nestricaciune.
“Dar va spune cineva: Cum invie mortii?”( I Corinteni XV, 35.). Ce necredinta! Ce nebunie! Cel care, prin vointa numai, a prefacut tarina in trup, cel care a poruncit sacreasca in pantece o mica picatura de samanta si sa alcatuiasca acest trup, care are atatea infatisari, cum nu-l va invia iarasi, voind numai, cu atat mai mult cu cat a existat si s-a descompus? “Dar cu care trup vin? Nebune!”( I Corinteni XV, 35-36.). Daca invartosenia inimii nu-ti ingaduie sa crezi in cuvintele lui Dumnezeu, crezi cel putin in fapte. “Ceea ce semeni tu nu inviaza, daca nu moare. Si ceea ce semeni nu este trupul care va fi numai grauntele gol, poate de grau sau de altceva din celelalte. Iar Dumnezeu ii da trup precum a voit si fiecareia din seminte trupul ei propriu”( I Corinteni XV, 36-38.). Priveste, asadar, la semintele ingropate in brazde ca in morminte! Cine este cel care a pus in ele r adacini, tulpina, frunze, spice si tepii cei foarte fini ai spicului? Nu creatorul tuturor? Nu porunca celui care a creat toate? Crede, deci, ca la fel va fi si invierea mortilor prin vointa si semnul dumnezeiesc. Caci la Dumnezeu puterea coincide cu vointa.
Prin urmare vom invia. Sufletele se vor uni cu trupurile, iar acestea vor finestricacioase, pentru ca vor dezbraca stricaciunea. Astfel ne vom apropia de infricosatul scaun de judecata al lui Hristos (Romani XIV, 10; II Corinteni V, 10.). Diavolul, demonii lui, omul lui, adica antihrist, cei necredinciosi si cei pacatosi vor fi predati focului vesnic (Matei XXV, 41.). Focul acesta nu va fi material ca acesta de aici, ci un foc cum numai Dumnezeu il stie. Cei care au facut fapte bune si cu ingerii vor straluci ca soarele spre viata vesnica impreuna cu Domnul nostru Iisus Hristos. Il vor vedea pururea, vor fi vazuti de El si vor culege bucuria nesfarsita, care vine de la El, laudandu-l impreuna cu Tatal si cu Sfantul Duh, in vecii nesfarsiti ai vecilor, Amin.