CARTEA A TREIA
Despre dumnezeiasca intrupare, despre purtarea de grija de noi si despre mantuirea noastra
Cel indurat, cel care a dat existenta si cel care a daruit o existenta fericita, n-a trecut cu vederea pe omul care a fost amagit prin acest atac al diavolului, incepatorul rautatii, n-a trecut cu vederea pe omul care n-a pazit porunca creatorului, care a fost lipsit de har, care s-a dezbracat de curajul pe care il avea fata de Dumnezeu, care s-a acoperit cu asprimea vietii plina de dureri - caci aceasta simbolizeaza frunzele de smochin (Facerea III, 7.) - care s-a imbracat cu murirea, adica cu mortabilitatea si grosolania corpului - caci aceasta simbolizeaza imbracarea cu piei (Facerea III, 21.) - care a fost izgonit din paradis (Facerea III, 23-24.), potrivit dreptei judecati a lui Dumnezeu, care a fost condamnat la moarte si supus stricaciunii. Nu. Dumnezeu nu l-a trecut cu vederea, ci mai intai l-a povatuit in multe chipuri, chemandu-l sa se pocaiasca prin suspin si cutremur, prin potopul cu apa, prin distrugerea intregului neam omenesc aproape (Facerea VI, 13.), prin amestecul si impartirea limbilor (Facerea XI, 7.), prin supravegherea ingerilor (Facerea XVIII, 1-33; XIX, 1-22.), prin incendierea oraselor (Facerea XIX, 24-25.), prin aparitiile tipice dumnezeiesti, prin razboaie, prin biruinte, prin infrangeri, prin semne si minuni, prin diferite puteri, prin lege, prin profeti.
Prin toate acestea se cauta sa se distruga pacatul, care se raspandise in multe
feluri, care subjugase pe om si care ingramadise in viata tot felul de rautate
si sa readuca pe om la o existenta fericita. Dar pentru ca prin pacat a intrat
moartea in lume (Romani V, 12.), ca o fiara salbatica si neimblinzita,
distrugand viata omeneasca, trebuia ca cel care avea sa aduca mantuirea sa fie
fara de pacat, sa nu fie supus prin pacat mortii, ci inca prin el sa fie
intarita si innoita firea, sa fie povatuita prin fapte, sa fie invatata calea
virtutii, care departeaza de la stricaciune si conduce spre viata vesnica. In
sfarsit, Dumnezeu arata noianul cel mare al dragostei de oameni pe care o are
pentru om. Caci insusi creatorul si Domnul primeste sa lupte pentru creatura Lui
si se face invatator cu fapta. Si pentru ca dusmanul amageste pe om cu nadejdea
Dumnezeirii (Facerea III, 5.), acum este amagit, caci Domnul s-a imbracat cu
haina trupului si arata in acelasi timp bunatatea, intelepciunea, dreptatea si
puterea lui Dumnezeu.
Bunatatea, pentru ca n-a trecut cu vederea slabiciunea fapturii Lui, ci s-a
indurat de cel cazut si i-a intins mana. Dreptatea, pentru ca omul fiind biruit,
nu ingaduie ca altcineva decat omul sa invinga pe tiran si nici nu rapeste cu
forta pe om de la moarte, ci pe acela pe care alta data moartea il subjugase
prin pacat, pe acesta cel bun si cel drept l-a facut iarasi biruitor si a
mantuit pe cel asemenea prin unul asemenea, lucru ce parea cu neputinta.
Intelepciunea, pentru ca a gasit dezlegarea cea mai potrivita a acestui lucru
imposibil. Caci prin bunavointa lui Dumnezeu si a Tatalui, Fiul Unul-Nascut si
Cuvantul lui Dumnezeu, cel care este in sanul lui Dumnezeu si al Tatalui (Ioan
I, 18.), cel deofiinta cu Tatal si cu Sfantul Duh, cel mai inainte de veci, cel
fara de inceput, cel care era dintru inceput si era cu Dumnezeu si cu Tatal si
era Dumnezeu (Ioan I, 1-2.) si exista in chipul lui Dumnezeu (Filipeni II, 6.),
se pogoara aplecand cerurile, adica smerind fara sa smereasca inaltimea Lui cea
nesmerita, se pogoara spre robii Lui printr-o pogorare inexprimabila si
incomprehensibila. Caci aceasta inseamna pogorarea. Si fiind Dumnezeu
desavarsit, se face om desavarsit si savarseste cea mai mare noutate din toate
noutatile, singurul nou sub soare (Eclesiastul I, 9-10.), prin care se arata
puterea infinita a lui Dumnezeu. Caci ce poate fi mai mare decat ca Dumnezeu sa
se faca om? Si Cuvantul s-a facut fara schimbare trup (Ioan I, 14.) din Duhul
cel Sfant si din Maria Sfanta Pururea Fecioara Nascatoarea de Dumnezeu. Si
singurul iubitor de oameni se face mijlocitor intre om si Dumnezeu (I Timotei
II, 5.), fiind zamislit in preacuratul pantece al Fecioarei, nu din vointa sau
din pofta sau din legatura barbateasca (Ioan I, 13.) sau din nastere
voluptuoasa, ci de la Duhul Sfant si in chipul celei dintai faceri a lui Adam.
Si se face supus Tatalui, prin luarea firii noastre, vindecand neascultarea
noastra si facandu-ni-se pilda de ascultare, in afara de care nu este cu putinta
sa dobandim mantuire.
Despre modul zamislirii Cuvantului si a intruparii lui dumnezeiesti
Ingerul Domnului a fost trimis la Sfanta Fecioara, care se trage din semintia lui David (Matei I, 16; Luca I, 27.): “Caci este evident ca Domnul nostru a rasarit din Iuda, din care semintie nimeni nu s-a apropiat de altar”( Evrei VIII, 14, 13.), dupa cum a spus dumnezeiescul apostol. Despre aceasta vom vorbi mai precis mai pe urma. Acesteia binevestindu-i ingerul i-a zis: “Bucura-te cea plina de dar, Domnul este cu tine”( Luca I, 28.). Ea s-a inspaimantat din pricina cuvantului, iar ingerul a zis catre ea: Nu te teme, Marie, caci ai gasit har la Domnul si vei naste Fiu si ii vei pune numele Iisus”( Luca I, 30-31.). “Caci el va mantui pe poporul lui de pacatele sale”( Matei I, 21.). Pentru aceea cuvantul Iisus se talmaceste mantuitor. Iar ea nedumerindu-se a zis: Cum va fi mie aceasta, pentru ca eu nu cunosc barbat?”( Luca I, 34.). Iarasi zice ingerul catre ea: “Duhul cel Sfant se va pogori peste tine si puterea celui prea inalt te va umbri. Pentru aceea si Sfantul n ascut din tine se va numi Fiul lui Dumnezeu” (Luca I, 35.). Iar ea a zis catre el: “Iata roaba Domnului, fie mie dupa cuvantul tau” (Luca I, 38.).
Deci dupa asentimentul sfintei Fecioare, Duhul cel Sfant s-a pogorat peste ea potrivit cuvantului Domnului, pe care l -a spus ingerul, curatind-o si dandu-i in acelasi timp si puterea de a primi Dumnezeirea Cuvantului si puterea de a naste. Atunci a umbrit-o intelepciunea enipostatica si puterea prea inaltului Dumnezeu, adica Fiul lui Dumnezeu, cel deofiinta cu Tatal, ca o samanta dumnezeiasca si si-a alcatuit Lui din sangiurile ei sfinte si prea curate, trup insufletit cu suflet rational si cugetator, parga framantaturii noastre. Nu si-a alcatuit corpul pe cale seminala, ci pe cale creationista, prin Duhul Sfant. Nu si-a alcatuit forma trupului treptat prin adaugiri, ci a fost desavarsit dintr-o data. Insusi Cuvantul lui Dumnezeu s-a facut ipostasa trupului. Caci Cuvantul dumnezeiesc nu s-a unit cu un trup care exista aparte mai dinainte, ci locuind in pantecele Sfintei Fecioare, si-a construit, fara ca sa fie circumscris in ipostasa lui, din sangiurile curate ale pururea Fecioarei, trup insufletit cu suflet rational si cugetator, luand parga framantaturii omenesti, si insusi Cuvantul s-a facut ipostasa trupului. In chipul acesta este simultan si trup: trup al Cuvantului lui Dumnezeu si trup insufletit, rational si cugetator. Pentru aceea nu vorbim de om indumnezeit, ci de Dumnezeu intrupat. Caci fiind prin fire Dumnezeu desavarsit, acelasi s-a facut prin fire om desavarsit. Nu si-a schimbat firea, nici nu avem o iluzie de intrupare, ci s-a unit dupa ipostasa in chip neamestecat, neschimbat si neimpartit cu trup insufletit, rational si cugetator, care are in el insusi existenta, pe care l-a luat din Sfanta Fecioara, fara ca sa se schimbe firea Dumnezeirii Lui in fiinta trupului si fara ca sa se schimbe fiinta trupului in firea Dumnezeirii Lui si fara ca sa rezulte o singura fire compusa din firea Lui dumnezeiasca si din firea omeneasca pe care a luat-o.
Despre cele doua firi contra monofizitilor
Firile s-au unit unele cu altele fara sa se schimbe si fara sa se prefaca. Firea dumnezeiasca nu s-a indepartat de simplitatea ei proprie, iar firea omeneasca nici nu s-a schimbat in firea Dumnezeirii, nici n-a devenit inexistenta si nici din cele doua firi nu s-a facut o singura fire compusa.
Firea compusa nu poate sa fie deofiinta cu nici una din cele doua firi din care a fost compusa, deoarece din naturi deosebite rezulta ceva deosebit. Spre exemplu: corpul este compus din cele patru elemente, dar nu se spune ca este deofiinta cu focul, nici nu se numeste foc, nici aer, nici apa, nici pamant si nici nu este deofiinta cu vreunul din acestea. Dar daca, dupa cum spun ereticii, Hristos ar fi fost dupa unire dintr-o singura fire compusa,atunci s-a schimbat dintr-o fire simpla intr-o fire compusa si in realitate einu mai este deofiinta nici cu firea simpla a Tatalui nici cu aceea a mamei. O astfel de fire nu este compusa din Dumnezeire si omenire, nici nu este in Dumnezeire si omenire si nu va putea fi numit nici Dumnezeu, nici om, ci numai Hristos. Iar cuvantul Hristos nu va fi numele i postasei, ci, dupa cum ei gandesc, al unei singure firi.
Dar noi invatam ca Hristos nu este dintr-o fire compusa, nici ca a rezultat ceva deosebit din naturi deosebite, dupa cum rezulta omul din suflet si corp, sau dupa cum corpul rezulta din cele patru elemente si din cele deosebite, aceleasi. Marturisim ca Hristos este din Dumnezeire si omenire, acelasi este si se numeste Dumnezeu desavarsit, si om desavarsit (Tradus prin corectarea textului editiei din Migne PG, dupa editia de la Verona, 1531, f. 63r.), din doua si in doua firi. Cuvantul Hristos spunem ca este numele ipostasei; acest cuvant nu indica numai o singura natura, pe cea omeneasca sau pe cea dumnezeiasca, ci arata ca este din doua naturi. Caci El insusi s-a uns pe sine: a uns ca Dumnezeu corpul cu Dumnezeirea Lui, iar ca om a fost uns; caci El este si Dumnezeu si om. Dumnezeirea e ungerea umanitatii. Caci daca Hristos ar fi dintr-o singura fire compusa, si daca este deofiinta cu Tatal, atunci va fi si Tatal compus si deofiinta cu trupul, lucru absurd si plin de toata blasfemia.
Cum va fi cu putinta ca o fire sa primeasca deosebiri substantiale contrare? Cum este cu putinta ca aceeasi fire sa fie in acelasi timp zidita si nezidita, muritoare si nemuritoare, circumscrisa si necircumscrisa? Daca ei sustin ca Hristos are o singura fire, ei vor spune ca ea este simpla si prin aceasta vor marturisi sau ca El este numai Dumnezeu si vor introduce o iluzie de intrupare, si nu intrupare, sau c a este numai om, dupa cum sustine Nestorie ( Nestorie, patriarh al Constantinopolei de la 428 - 431, a ajuns reprezentantul ereziei care ii poarta numele. ). Unde mai este atunci adevarul ca este desavarsit in Dumnezeire si desavarsit in omenire? Si cand vor putea ei sustine ca Hristos are doua firi, daca ei spun ca dupa unire El are o singura fire compusa? Este evident fiecaruia, insa, ca Hristos inainte de unire are o singura fire.
Ceea ce face ca ereticii sa rataceasca este faptul ca ei identifica notiunea de fire si ipostasa. Cand spunem ca oamenii au o singura fire, trebuie sa se stie ca nu spunem aceasta referindu-ne la definitia sufletului si a corpului, caci este cu neputinta sa spunem ca sufletul si corpul comparate unul cu altul sunt de o fire. Dar pentru ca ipostasele oamenilor sunt foarte multe, toti primesc aceeasi definitie a firii, caci toti sunt compusi din suflet si corp, toti participa firii sufletului si poseda fiinta corpului si o specie comuna. Spunem o singura fire a ipostaselor celor multe si diferite. Cu toate acestea fiecare ipostasa are doua firi, este compusa din doua firi, adica din suflet si corp.
Cu privire la Domnul nostru Iisus Hristos nu se poate admite o specie comuna. Caci nici nu a fost, nici nu este, nici nu va fi candva un alt Hristos din Dumnezeire si omenire, in Dumnezeire si omenire, acelasi si Dumnezeu desavarsit si om desavarsit. Prin urmare nu se poate vorbi cu privire la Domnul nostru Iisus Hristos de o singura fire compusa din Dumnezeire si omenire, dupa cum se poate vorbi cu privire la individ (om) de o singura fire compusa din trup si suflet. Aici este un individ. Hristos, insa, nu este un individ si nici nu exista specia Hristos, dupa cum exista specia om. Pentru aceea spunem ca unirea s-a facut din doua firi desavarsite, din cea omeneasca si cea dumnezeiasca; ele nu s-au amestecat, nici nu s-au confundat, nici nu s-au combinat, dupa cum au zis urgisitul de Dumnezeu Dioscur (Dioscur, patriarhul Alexandriei de la 444 - 451, a fost unul din cei mai inversunati aparatori ai lui Eutihie (+ dupa 451).), Eutihie (Eutihie, arhimandritul unei manastiri de langa Constantinopole, mort dupa 451, a fost scanteia care a dezlantuit monofizitismul. Punctele doctrinale ale sale se reduceau la urmatoarele doua: a) Hristos nu este deofiinta cu noi; b) dupa unire n-a avut decat o singura fire.) si Sever (Sever, episcopul monofizit al Antiohiei, mort dupa 530, a fost cel mai subtil si cel mai bun teolog monofizit, inversunarea cu care combate hotararile sinodului de la Calcedon (451) si le justifica prin aceea ca doctrina sa este identica cu doctrina Sfantului Chiril al Alexandriei (+ 444).) si ceata lor blestemata; si nici nu s-au unit printr-o unire personala sau morala sau printr-o unire de demnitate sau de vointa sau de cinste sau de nume sau de bun avointa, dupa cum au spus uratorul de Dumnezeu Nestorie, Diodor (Diodor, episcopul Tarsului, mort inainte de 378, a fost intemeietorul scolii exegetice din Antiohia. Din pricina doctrinei sale hristologice poate fi socotit, dupa cum spune Sf. Chirii al Alexandriei, drept izvorulereziei nestoriene.), Teodor al Mopsuestiei (Teodor, episcopul Mopsuestiei, a trait in sec. IV. ) si adunarea lor cea diavoleasca; ci prin unire, adica dupa ipostasa, fara schimbare, fara confundare, fara prefacere, fara impartire si fara departare. Marturisim o singura ipostasa in doua firi desavarsite a Fiului lui Dumnezeu intrupat. Afirmam ca Dumnezeirea si omenirea au aceeasi ipostasa si marturisim ca dupa unire se pastreaza in el cele doua firi.
Nu asezam pe fiecare din firi deosebit si separat, ci unite una cu alta intr-o singura ipostasa compusa. Spunem ca unirea este substantiala, adica reala si nu imaginara. Iar cand spunem substantiala nu intelegem ca cele doua firi au dat nastere unei firi compuse, ci ca sunt unite una cu alta in chip real intr-o singura ipostasa compusa a Fiului lui Dumnezeu si stabilim ca se pastreaza deosebirea lor substantiala. Ceea ce este creat a ramas creat, iar ceea ce este necreat a ramas necreat; ceea ce este muritor a ramas muritor, iar ceea ce este nemuritor a ramas nemuritor; ceea ce este circumscris a ramas circumscris, iar ceea ce este necircumscris a ramas necircumscris; ceea ce este vazut a ramas vazut, iar ceea ce este nevazut a ramas nevazut. Unul straluceste prin minuni, iar celalalt s-a supus ocarilor.
Cuvantul isi impropriaza cele omenesti - caci ale Lui sunt toate cele ale sfantului Lui trup - impartaseste corpului cele ale Lui proprii, potrivit modului comunicarii insusirilor, din cauza intrepatrunderii reciproce a partilor si a unirii dupa ipostasa si pentru ca a fost unul si acelasi cel care a lucrat atat pe cele dumnezeiesti cat si pe cele omenesti in fiecare din cele doua forme cu tovarasia celeilalte. Pentru aceea se zice ca s-a rastignitDomnul slavei (I Corinteni II, 8.), desi firea Lui dumnezeiasca nu a patimit. Tot astfel se marturiseste ca Fiul omului era in cer inainte de patima, dupa cum insusi Domnul a spus ( Ioan I, 13). Unul si acelasi a fost Domnul slavei, care a fost prin fire si cu adevarat Fiul omului, adica om. Cunoastem ca atat minunile cat si patimile sunt ale Lui, desi acelasi cu alta natura facea minunile si cu alta suferea patimile. Aceasta pentru motivul ca stim ca dupa cum se pastreaza unitatea ipostasei Lui, tot astfel se pastreaza si deosebirea substantiala a firilor. Si cum s-ar pastra deosebirea, daca nu s-ar pastra cele care se deosebesc unele de altele? Iar deosebirea este ceea ce face ca lucrurile sa se deosebeasca intre ele. Asadar in ce priveste modul prin care se deosebesc firile lui Hristos una de alta, adica cu privire la fiinta, spunem ca El se uneste cu extremitatile: in virtutea Dumnezeirii Sale se uneste cu Tatal si cu Duhul; iar in virtutea omenirii Sale se uneste cu Maica Sa si cu toti oamenii. Dar cu privire la modul prin care sunt unite firile Lui, spunem ca se deosebeste de Tatal si de Duhul, de Maica Sa si de ceilalti oameni. Firile se unesc in ipostasa Lui si au o ipostasa compusa, in virtutea careia se deosebeste de Tatal si de Duhul, de Maica Sa si de noi.
Despre modul comunicarii insusirilor
Am spus in repetate randuri ca altceva este fiinta si altceva este ipostasa, si ca fiinta indica specia comuna si cuprinzatoare a ipostaselor de aceeasi specie, spre exemplu: Dumnezeu, omul, iar ipostasa arata individul (persoana) adica Tatal, Fiul, Sf. Duh, Petru, Pavel. Asadar, trebuie sa se stie ca numele de Dumnezeire si omenire indica fiintele sau firile; iar numele de Dumnezeu si om se refera si la fire, ca atunci cand spunem ca Dumnezeu este fiinta incomprehensibila si ca Dumnezeu este unul; se ia, insa, si despre ipostase, cand cel particular primeste numele celui general, ca atuncicand Scriptura zice: “Pentru aceea te-a uns pe Tine, Dumnezeul Tau” (Psalmi XLIV, 9.). Caci iata a aratat pe Tatal si pe Fiul. Sau atunci cand spune: “Era un om in tara Avsitidi”( Iov I, 1.), caci a aratat numai pe Iov.
Cu privire la Domnul nostru Iisus Hristos, pentru c a stim ca are doua firi si o singura ipostasa compusa din cele doua, cand avem in vedere firile, le numim Dumnezeire si omenire; dar cand avem in vedere ipostasa compusa din firi, il numim cand dupa amandoua firile: Hristos, Dumnezeu si om in acelasi timp, Dumnezeu intrupat, cand dupa una din parti: Dumnezeu numai, Fiu al lui Dumnezeu, om numai, Fiu al omului, cand numai dupa cele inalte si cand numai dupa cele smerite. Caci unul este cel care este deopotriva si acela si acesta; unul existand fara vreo pricina totdeauna din Tatal, iar altul facandu-se mai pe urma pentru iubirea de oameni.
Cand vorbim despre Dumnezeirea Lui nu-i acordam Dumnezeirii insusirile firii omenesti, caci nu spunem ca Dumnezeirea este pasibila sau creata. De asemenea, nici nu atribuim trupului Lui, adica omenirii lui, insusirile Dumnezeirii, caci nu spunem ca trupul, adica omenirea, este necreata. Cand este, insa, vorba de ipostasa, fie ca o numim dupa cele doua firi, fie ca o numim dupa una din parti, ii atribuim insusirile celor doua firi.
Caci Hristos - si acest nume cuprinde amandoua firile - se numeste si Dumnezeu si om, si creat si necreat, si pasibil si impasibil. Cand este insa numit dupa una din parti, Fiul lui Dumnezeu si Dumnezeu, primeste insusirile firii cu care s-a unit, adica ale trupului, si este numit Dumnezeu pasibil, Domnul slavei rastignit (I Corinteni II, 8.), nu in atat ca Dumnezeu, ci in atat ca acelasi este si om. Si cand este numit om si Fiu al omului primeste insusirile si maririle firii dumnezeiesti: copil inainte de veci, om fara deinceput, nu in atat ca om si copil, ci in atat ca Dumnezeu, care exista inainte de veci si care s-a facut in vremurile din urma copil. Acesta este modul comunicarii insusirilor, anume ca fiecare fire da celeilalte propriile ei insusiri in virtutea identitatii ipostasei si intrepatrunderii reciproce. Potrivit acesteia putem spune despre Hristos: “Acesta este Dumnezeul nostru, care s-a aratat pe pamant si cu oamenii a petrecut” (Baruh III, 36, 38.) precum si: omul acesta este necreat, impasibil si necircumscris.
Despre numarul firilor
Dupa cum cu privire la Dumnezeire marturisim o singura fire, si dupa cum spunem ca sunt in realitate trei ipostase si afirmam ca toate insusirile naturale si substantiale sunt simple, si ca cunoastem deosebirea ipostaselor numai in cele trei insusiri, anume in necauzat si parintesc, in cauzat si firesc, in cauzat si purces, si cunoastem ca ipostasele sunt nedespartite si nedespreunate unele de altele, unite si intrepatrunse fara confundare - ele sunt unite, dar nu se confunda, caci sunt trei, chiar daca sunt unite, caci sunt despartite, dar fara sa se despreuneze. Si chiar daca fiecare exista in sine, adica este o ipostasa desavarsita si are o insusire proprie, adica un mod deosebit de existenta, totusi sunt unite prin fiinta si prin insusirile naturale si prin aceea ca nu se despart si nici nu se departeaza de ipostasa parinteasca; pentru aceea este si se numeste un singur Dumnezeu - tot astfel si cu privire la dumnezeiasca si inexprimabila intrupare, care depaseste orice minte si orice intelegere a unicului Dumnezeu Cuvantul al Sfintei Treimi, Domnul nostru Iisus Hristos, marturisim doua naturi, ceadumnezeiasca si cea omeneasca, care s-au legat reciproc si s-au unit dupa ipostasa, formand din cele doua firi o singura ipostasa compusa. Spunem ca se pastreaza cele doua firi si dupa unire in singura ipostasa compusa, adica in singurul Hristos si ca atat ele cat si insusirile lor naturale exista in realitate: unite fara sa se confunde, despartite fara sa se desparta si numarate. Si dupa cum cele trei ipostase ale Sfintei Treimi sunt unite fara confundare si se despart fara sa se desparta si se numara - iar numarul nuproduce in ele impartire sau separare sau instrainare si taiere, caci cunoastem un singur Dumnezeu: pe Tatal, pe Fiul si pe Sfantul Duh - in acelasi chip si firile lui Hristos, chiar daca sunt unite, sunt unite fara sa se amestece. Si chiar daca se intrepatrund reciproc, totusi nu primesc schimbare sau prefacerea uneia in alta. Fiecare fire isi pastreaza neschimbata insusirea ei naturala. Pentru aceea se si numara, iar numarul nu introduce impartire. Caci unul este Hristos, desavarsit in Dumnezeire si omenire. Numarul nu este cauza naturala a impartirii sau a unirii, ci indica cantitatea celor numarate, fie ca sunt unite, fie ca sunt despartite. Unite insensul in care spunem ca acest zid are 50 de pietre: despartite in sensul in care spunem ca in cimpia aceasta se gasesc 50 de pietre. Sau un alt exemplu: sunt unite in sensul in care in carbune sunt doua naturi, adica foc si lemn; despartite in sensul ca alta este natura focului si alta natura lemnului. Altul este motivul care le uneste si le desparte si nu numarul.
Asadar, dupa cum este cu neputinta sa spui ca cele trei ipostase ale Dumnezeirii - chiar daca sunt unite unele cu altele - fac o singura ipostasa, ca sa nu se amestece si sa se nimiceasca deosebirea ipostaselor, tot astfel este cu neputinta sa spui ca cele doua firi ale lui Hristos, unite dupa ipostasa, sunt o singura fire, pentru ca sa nu nimicim, sa amestecam si sa desfiintam deosebirea lor.
Intreaga fire dumnezeiasca in una din ipostasele ei s-a unit cu intreaga fire omeneasca si nu parte cu parte
Cele comune si universale sunt atribuite si celor particulare care sunt sub ele. Comun este fiinta, ca specie, iar particular ipostasa. Este particular nu ca ar avea o parte a firii, caci nu are o parte din ea, ci particular prin numar, spre exemplu: individul. Ipostasele se deosebesc prin numar si nu prin fire. Fiinta este afirmata de ipostasa, pentru ca fiinta este desavarsita in fiecare din ipostasele de aceeasi specie. Pentru aceea ipostasele nu se deosebesc intre ele in ceea ce priveste fiinta, ci in ceea ce priveste accidentele, care sunt insusiri caracteristice, insusirile caracteristice, insa,apartin ipostaselor si nu firii. Ipostasa se define ste: fiinta impreuna cu accidentele. Pentru aceea ipostasa poseda comunul impreuna cu particularul si existenta in sine. Fiinta, insa, nu exista in sine, ci este considerata in ipostase. Prin urmare, daca patimeste una din ipostase, atunci intreaga fiinta patimeste, caci a patimit ipostasa, si se spune ca a patimit in una din ipostasele ei. Dar nu este necesar ca sa sufere toate ipostasele de aceeasi specie cu ipostasa care sufera.
Astfel, marturisim ca firea Dumnezeirii este in chip desavarsit intreaga in fiecare din ipostasele ei, toata in Tatal, toata in Fiul, toata in Sfantul Duh. Pentru aceea Tatal este Dumnezeu desavarsit, Fiul Dumnezeu desavarsit, Sfantul Duh Dumnezeu desavarsit. Astfel si in intruparea unicului Dumnezeu Cuvantul al Sfintei Treimi spunem ca firea intreaga si desavarsita a Dumnezeirii in una din ipostasele ei s-a unit cu toata fireaomeneasca si nu parte cu parte. Caci spune dumnezeiescul apostol: “in el locuieste in chip trupesc toata deplinatatea Dumnezeirii”( Coloseni II, 9.), adica in trupul Lui. Iar ucenicul acestuia, purtatorul de Dumnezeu Dionisie, cel prea bine cunoscator al celor dumnezeiesti, spune ca Dumnezeirea a comunicat cunoi in intregime in una din ipostasele ei. Nu suntem siliti sa spunem ca sau unit dupa ipostasa toate ipostasele sfintei Dumnezeiri, adica cele trei, cu toate ipostasele omenirii. Caci prin nimic altceva nu a fost partas Tatal si Sfantul Duh la intruparea Cuvantului lui Dumnezeu decat prin bun avointa si vointa. Spunem, insa, ca s-a unit intreaga fiinta a Dumnezeirii cu intreaga fire omeneasca. Dumnezeu Cuvantul n-a lasat nimic din cele ce a sadit in firea noastra cand ne-a plasmuit la inceput, ci le-a luat pe toate, corp, suflet ganditor si rational si insusirile acestora. Caci vietuitoarea lipsita de una din acestea nu este om. El in intregime m-a luat pe mine in intregime, El in intregime s-a unit cu mine in intregime, ca sa-mi daruiasca mie in intregime mantuirea. Caci ceea ce este neluat este nevindecat.
Asadar, Cuvantul lui Dumnezeu s-a unit cu trupul prin intermediul mintii, care sta la mijloc intre curatenia lui Dumnezeu si grosolania trupului. Caci mintea este puterea conducatoare a sufletului si a trupului.
Mintea este partea cea mai curata a sufletului, iar Dumnezeu este superior mintii. Si cand cel superior ingaduie, mintea lui Hristos isi arata propia sa conducere. Cu toate acestea este supusa, urmeaza celui superior si lucreaza pe acelea pe care vointa dumnezeiasca le vrea.
Mintea s-a facut lacas Dumnezeirii unite cu ea dupa ipostasa, dupa cum si trupul; ea nu locuieste impreuna cu Dumnezeirea, dupa cum rataceste parerea blestemata a ereticilor, zicand ca intr-un vas de 50 de litri nu incap 100 de litri, judecand pe cele imateriale in chip material. Caci cum se va putea spune ca Hristos este Dumnezeu desavarsit si om desavarsit si deofiinta cu Tatal si cu noi, daca in El s-a unit o parte a firii dumnezeiesti cu o parte a firii omenesti?
Spunem ca firea noastra s-a sculat din morti si s-a inaltat si s-a asezat de-a dreapta Tatalui, nu in sensul ca toate ipostasele oamenilor au inviat si s-au asezat de-a dreapta Tatalui, ci in sensul ca firea noastra intreaga este in ipostasa lui Hristos. Caci zice dumnezeiescul apostol: “Ne-a sculat impreuna cu El, ne-a asezat impreuna cu El, in Hristos” (Efeseni II, 6.). Spunem si aceasta ca unirea s-a facut din fiinte comune. Caci orice fiinta este comuna ipostaselor cuprinse sub ea si nu se poate gasi o fire sau fiinta particulara si deosebita, pentru ca atunci ar fi necesar sa spunem ca aceleasi ipostase sunt si de aceeasi fiinta si de fiinta deosebita si sa spunem ca Sfanta Treime, potrivit Dumnezeirii ei, este si de aceeasi fiinta si de fiinta deosebita. Prin urmare aceeasi fire se gaseste in fiecare din ipostasele ei. Iar cand spunem dupa fericitii Atanasie (Sf. Atanasie, episcopul Alexandriei, aparatorul dogmei deofiintimei Fiului cu Tatal, a trait intre 295 -373. Despre Sf. Atanasie sa se vada: T. M. Popescu, Sfantul Atanasie Patriarhul Alexandriei, Chisinau, 1927; Pr. Cicerone Iordachescu, Sfantul Atanasie, in “Misionarul”; D. Fecioru, op. cit., nota 2, p. 33-34.) si Chiril (Sf. Chiril, episcopul Alexandriei, mort in 444, a avut acela si rol pentru hristologie pe care l-a avut Sf.Atanasie pentru deofiintimea persoanelor Sfintei Treimi.) ca firea Cuvantului s-a intrupat (Aici este vorba de celebra formula: “o singura fire intrupata a lui Dumnezeu Cuvantul”. Aceasta formula a aparut intr-o marturisire de credinta (MG, XXVIII, col. 25-30), care a circulat sub numele Sfantului Atanasie; de fapt, aceasta maturisire nu apartine lui Atanasie, ci lui Apolinarie al Laodiceii (+ intre 385 - 392). Sf. Chiril al Alexandriei, socotind formula atanasiana, si-o insuseste in multe scrieri justificand-o: Combaterea blasfemiilor lui Nestorie, MG, LXXVI, col. 60, 61 C; Cuvant adresat preabinecredicioaselor imparatese, MG, LXXVI, col 1212 A; Epistola XL, MG, LXXVII, col. 193 A; Epistola XLIV, MG, LXXVI I, col. 224 D; Epistola XLVI, MG, LXXVII, col. 245 A. Acelasi lucru il face si Sf. Ioan Damaschin in lurarea de fata, Cartea III. cap. XI. ) spunem ca Dumnezeirea s-a unit cu trupul. Pentru aceea nu putem sa spunem ca firea Cuvantului a patimit, caci nu a patimit in El Dumnezeirea. Spunem, insa, ca a patimit in Hristos firea omeneasca, fara sa lasam sa se inteleaga toate ipostasele omenesti, ci marturisim ca Hristos a suferit in firea omeneasca. Astfel cand spunem “firea Cuvantului” indicam pe insusi Cuvantul. Iar Cuvantul poseda si comunul fiintei, dar si particularul ipostasei.
Despre singura ipostasa compusa a Cuvantului lui Dumnezeu
Spunem deci ca dumnezeiasca ipostasa a Cuvantului lui Dumnezeu a preexistat
fara de timp si vesnic, ca este simpla, necompusa, necreata, necorporala,
nevazuta, impalpabila, necircumscrisa si are pe toate cate le are
Tatal, pentru ca este deofiinta cu El; se deosebeste de ipostasa parinteasca
prin modul nasterii si prin relatie, este desavarsita si nu se desparte
niciodata de ipostasa Tatalui, in vremurile din urma, insa,Cuvantul, fara sa se
desparta de sanurile parintesti, a locuit, cum numai El stie,
in pantecele Sfintei Fecioare, in chip necircumscris, fara de samanta si intr-un
chip incomprehensibil si si-a luat in insasi ipostasa Lui cea mai inainte
de veci corp din Sfanta Fecioara.
Cuvantul lui Dumnezeu era in toate si mai presus de toate, chiar cand era in pantecele Sfintei Nascatoare de Dumnezeu, in ea era prin energia intruparii. Asadar s-a intrupat, luand din ea parga framantaturii noastre, trup insufletit cu suflet rational si cugetator. Pentru aceea insasi ipostasa Cuvantului lui Dumnezeu s-a facut ipostasa trupului, iar ipostasa Cuvantului, care era mai inainte simpla, a devenit compusa. Compusa dindoua firi desavarsite, din Dumnezeire si omenire. Ea are atat insusirea caracteristica si determinanta a fiimii dumnezeiesti a Cuvantului lui Dumnezeu, potrivit careia se deosebeste de Tatal si de Duhul, cat si insusirile caracteristice si determinante ale trupului, potrivit carora se deosebeste de mama si de ceilalti oameni. Are apoi si insusirile firii dumnezeiesi, potrivit carora este unit cu Tatal si cu Duhul, si insusirile firiiomenesti, potrivit carora este unit cu Maica Sa si cu noi. Mai mult, se deosebeste de Tatal si de Duhul, de Maica Sa si de noi, prin aceea ca acelasi este simultan si Dumnezeu si om. Caci stim ca aceasta este insusirea cea mai speciala a ipostasei lui Hristos.
Prin urmare marturisim ca El este unicul Fiu al lui Dumnezeu si dupa intrupare si acelasi este si Fiul omului, un Hristos, un Domn, singurul Fiul Unul-Nascut si Cuvantul lui Dumnezeu, Iisus Domnul nostru. Cinstim doua nasteri ale Lui, una din Tatal inainte de veci, mai presus de cauza, de ratiune, de timp si fire, si alta in vremurile din urma, pentru noi, asemenea noua si mai presus de noi. Pentru noi, pentru ca este pentru mantuirea noastra. Asemenea noua, pentru ca s-a facut om din femeie si la timpulfiresc sorocit pentru nastere. Mai presus de noi, pentru ca nu s-a nascut din samanta, ci din Duhul Sfant si din Sfanta Fecioara Maria, mai presus de legea nasterii. Nu-l propovaduim numai Dumnezeu, lipsit de omenirea noastra, si nici numai om, lipsindu-l de Dumnezeire. Nu propovaduim doua persoane deosebite, ci una si aceeasi, si Dumnezeu si om in acelasi timp, Dumnezeu desavarsit si om desavarsit; in totul Dumnezeu si in totul om; acelasi in totul Dumnezeu impreuna cu trupul sau si in totul om impreuna cu Dumnezeirea Lui mai presus de Dumnezeire. Prin expresia “Dumnezeudesavarsit si om desavarsit”, aratam deplinatatea si desavarsirea firilor. Prin expresia “in totul Dumnezeu si in totul om”, aratam unitatea si indivizibilitatea ipostasei. Marturisim o singura fire intrupata a lui Dumnezeu Cuvantul. Prin expresia “intrupata” indicam, impreuna cu fericitul Chiril, fiinta trupului. Asadar, Cuvantul s-a intrupat si n-a pierdut imaterialitatea sa: in intregime s-a intrupat si in intregime este necircumscris. In ce priveste corpul se micsoreaza si se strange; in ce priveste Dumnezeirea este necircumscris, pentru ca trupul lui nu se compara cu Dumnezeirea Lui necircumscrisa.
Prin urmare Domnul nostru Iisus Hristos in totul este Dumnezeu desavarsit, dar nu in intregime Dumnezeu, caci nu este numai Dumnezeu, ci si om; si in totul este om desavarsit, dar nu in intregime om, caci nu este numai om, ci si Dumnezeu. Caci expresia “in intregime” arata firea, iar “in totul” arata ipostasa, dupa cum expresia “alta” arata firea, iar expresia “altul” arata ipostasa.
Trebuie sa se stie ca chiar daca spunem ca firile Domnului patrund unele in altele, totusi stim ca intrepatrunderea provine din partea firii dumnezeiesti. Caci aceasta strabate prin toate (Ieremia XXIII, 24.), dupa cum voieste, dar prin ea nu patrunde nimic. Si ea impartaseste trupului din maririle sale, dar ramane impasibila si nu participa la patimile trupului. Caci daca soarele, care ne impartaseste noua din energiile lui, nu participa la cele ale noastre, cu cat mai mult Facatorul si Domnul soarelui!
Catre cei ce spun: firile Domnului se reduc la o cantitate continua sau la una intrerupta
Daca va intreba cineva despre firile Domnului daca se reduc la o cantitate continua sau la una intrerupta, vom spune ca firile Domnului nu sunt nici un corp, nici o suprafata, nici o linie, nici timp, nici spatiu, ca sa se reduca la o cantitate continua. Caci acestea sunt lucrurile care se numara continuu.
Trebuie sa se stie ca numarul este pentru acelea ce se deosebesc si este cu neputinta sa se numere cele care nu se deosebesc intru nimic, intrucat se deosebesc intru atata se si numara. Spre exemplu: Petru si Pavel, intrucat sunt uniti nu se numara, caci sunt uniti prin definitia fiintei si nu pot sa se numeasca doua firi. Dar prin faptul ca se deosebesc dupa ipostasa, se numesc doua ipostase. Astfel numarul este pentru acelea care se deosebesc; si in modul in care se deosebesc cele ce se deosebesc, in acela simod se si numara.
Asadar, firile Domnului sunt unite dupa ipostasa fara de amestecare, dar se impart fara sa se desparta prin definitia si prin modul deosebirii. Prin modul in care sunt unite nu se numara, caci nu spunem ca firile lui Hristos sunt doua dupa ipostasa. Dar prin modul in care se impart, fara sa se desparta, se numara, caci firile lui Hristos sunt doua prin definitia si prin modul deosebirii. Deoarece prin faptul ca sunt unite dupa ipostasa si au intrepatrunderea reciproca, sunt unite fara amestecare, pastrandu-si fiecare propria sa deosebire naturala. Prin urmare, pentru ca firile se numara numaiprin modul deosebirii se vor reduce la cantitatea intrerupta.
Unul este deci Hristos, Dumnezeu desavarsit si om desavarsit, caruia impreuna cu Tatal si cu Duhul ne inchinam printr-o singura inchinaciune impreuna cu preacuratul Lui trup, deoarece nu sustinem ca trupului Lui nu i se cuvine inchinaciune. Trupul este adorat in singura ipostasa a Cuvantului, care s-a facut ipostasa trupului. Prin aceasta nu ne inchin am fapturii, caci nu ne inchinam trupului Lui ca unui simplu trup, ci ca unuia unit cu Dumnezeirea, pentru ca cele doua firi ale Lui se reduc la o singura persoana si la o singura ipostasa a lui Dumnezeu Cuvantul. Ma tem sa ating carbunele din pricina focului care este unit cu lemnul. Ma inchin celor doua firi ale lui Hristos din cauza Dumnezeirii unita cu trupul. Caci nu introduc a patra persoana in Treime - sa nu fie! -, ci marturisesc o singura persoana a lui Dumnezeu Cuvantul si a trupului Lui. Caci Treimea a ramas Treime si dupa intruparea Cuvantului (Dupa acest capitol se afla in editia Migne PG un text pe care nu l-am incorporat traducerii, deoarece reproduce, in idei si in cuvinte, textul capitolului IX. Pentru aceasta il dau in nota. Dar ca sa se vada asemanarea dintre cele doua texte, am subliniat textele identice.
Catre cei care intreaba daca cele doua firi se reduc la o cantitate continua sau la una intrerupta. “Firile Domnului nu sunt nici un corp, nici o suprafa ta, nici linie, nici spatiu, nici timp ca sa se reduca la ocantitate continua. Caci acestea sunt lucrurile care se numara continuu. Firile Domnului sunt unite dupa ipostasa fara amestecare si se impart fara sa se desparta, prin definitia si modul deosebirii. Nu spunem ca firile lui Hristos sunt doua ipostase sau doua dupa ipostasa. Dar prin modul prin care se impart fara sa se desparta, se numara, caci sunt doua firi prin definitia si modul deosebirii. Deoarece prin faptul ca sunt unite dupa ipostasa si au intrepatrunderea reciproca, sunt unite fara amestecare si nu primesc schimbarea uneia in alta, pastrandu-si fiecare si dupa unire propria sa deosebire naturala. Ceea ce este creat a ramas creat, ceea ce este necreat a ramas necreat. Prin urmare, pentru ca firile se numara numai prin modul deosebirii, se vor reduce la cantitatea intrerupta. Este cu neputinta sa se numere cele care nu se deosebescintru nimic, intrucit se deosebesc intru atata se si numara. Spre exemplu: Petru si Pavel, intrucit sunt uniti,nu se numara, caci sunt uniti prin definitia fiintei si nici nu sunt, nici nu se numesc doua firi.Dar prin faptul ca se deosebesc dupa ipostasa se numesc doua ipostase, incat deosebirea este cauza numarului”.).
Raspuns la intrebarea: daca exista fire neipostatica
Chiar daca nu exista fire neipostatica sau fiinta nepersonala - caci atat fiinta cat si natura este considerata in ipostase si persoane - totusi nu este necesar ca firile unite unele cu altele dupa ipostasa sa posede fiecare o ipostasa proprie. Aceasta pentru motivul ca este cu putinta ca sa se impreune intr-o singura ipostasa, fara ca sa fie neipostatice si fara ca sa aiba fiecare o ipostasa deosebita, ci amandoua sa aiba una si aceeasi ipostasa.
Astfel aceeasi ipostasa a Cuvantului este ipostasa celor doua firi, fara ca sa ingaduie ca una din ele sa fie neipostatica, fara ca sa permita sa aiba una fata de alta ipostase deosebite si f ara ca sa fie uneori a acesteia, iar alteori a celeilalte, ci este totdeauna ipostasa amandurora in chip neimpartit si nedespartit. Ipostasa nu este impartita si despartita si nici nu da o parte a ei uneia, iar alta parte alteia, ci toata acesteia si toata celeilalte, pentru ca este neimpartita si completa. Trupul lui Dumnezeu Cuvantul nu exista intr-o ipostasa proprie, nici nu s-a facut o alta ipostasa in afara de ipostasa luiDumnezeu Cuvantul, ci exista in aceea, isi are mai degraba ipostasa sa in ipostasa Cuvantului, si nu are o ipostasa care sa existe prin sine insasi.
Pentru aceea nici nu este neipostatic si nici nu introduce o alt a ipostasa in Treime.
Despre Trisaghion
Ca o consecinta a celor spuse mai sus, hotaram ca este o hula adaosul pus la Trisaghion de Petru Gnafevs (Petru Gnafevs (+ 488), monofizit, a fost in trei randuri patriarh al Antiohiei: 469(470), 475(476) si 485 - 488. El s-a facut celebru prin introducerea cuvintelor “care ai fost rastignit pentru noi” in ..Sfinte Dumnezeule”, inainte de: “miluieste-ne pe noi”. Odata introduse aceste cuvinte, urmeaza ca imnul Trisaghion nu se raporteaza la Sf. Treime, ci numai la Hristos. Dar, indeob ste, Trisaghionul era raportat la Sf. Treime, asa ca daca se admitea adaosul lui Gnafevs, insemna ca se introduce vechea erezie patripasiana.) cel prost, pentru ca sau introduce o a patra persoana si face deosebire intre Fiul lui Dumnezeu, puterea enipostatica a Tatalui, si intre cel rastignit, ca si cum ar fi altul decat “cel puternic”, sau invata ca Sfanta Treime este pasibila si ca s-a rastignit impreuna cu Fiul si Tatal si Duhul Sfant. Departe cu aceasta vorbarie hulitoare si fara rost! Noi raportam cuvintele “Sfinte Dumnezeule” la Tatal si prin aceasta nu dam numai Lui numele Dumnezeirii, deoarece stim ca este Dumnezeu si Fiul si Sfantul Duh. Cuvintele “Sfinte tare” le raport am la Fiul, dar nu lipsim pe Tatal si pe Sfantul Duh de putere. Iar cuvintele “Sfinte fara de moarte” le raportam la Duhul Sfant, fara ca sa punem in afara de nemurire pe Tatal si pe Fiul, ci raportam in chip simplu si absolut toate numirile dumnezeiesti la fiecare dintre ipostase, imitand pe dumnezeiescul apostol care zice: “Pentru noi este un singur Dumnezeu, Tatal, in care sunt toate, si noi din El; si un singur Domn, Iisus Hristos, princare sunt toate si noi prin El” (Corinteni VIII, 6.); si un singur Duh Sfant in care sunt toate si noi in El. Nu numai el, dar si Grigore Teologul, care spune undeva asa: “Pentru noi este un singur Dumnezeu, Tatal, din care sunt toate si un singur Domn, Iisus Hristos, prin care sunt toate si un singur Duh Sfant in care sunt toate”. Cuvintele “din care”, “prin care” si “in care” nu indica o deosebire de firi - caci daca ar fi asa nu s-ar putea schimba prepozitiile sau ordinea numelor - ci ele caracterizeaza insusirile unei singure si neamestecate firi. Si aceasta este evident din aceea ca se aduna iarasi inuna, daca nu se citeste superficial ceea ce se gaseste la acelasi apostol: “Din El si prin El si in El toate. A Lui este slava in vecii vecilor, Amin” ( Romani XI, 36.). Ca Trisaghionul se raporteaza nu numai la Fiul, ci la Sfanta Treime este martor dumnezeiescul si sfintitul Atanasie, Vasile si Grigore si tot corul purtatorilor de Dumnezeu parinti. Caci sfintii Serafimi ne indica in chip precis prin repetarea cuvantului “sfant” de trei ori, pe cele trei ipostase ale Dumnezeirii suprafiintiale. Prin o singura Domnie, ei indica o singura fiinta si imparatie a Treimii tearhice. Caci zice Grigore Teologul: “Astfel Sfintele Sfintelor, care sunt acoperite de Serafimi si sunt slavite de trei ori prin cuvantul “sfant”, se unesc intr-o singura Domnie si Dumnezeire”.
Acelasi lucru l-a gandit intr-un mod foarte frumos si foarte inalt unul din cei dinaintea noastra. Cei care au compus Istoria Bisericeasca spun ca in timp ce poporul din Constantinopole facea litanii pentru inlaturarea unei urgii trimise de Dumnezeu, petrecuta in timpul arhiepiscopului Proclu ( Proclu a fost patriarh al Constantinopolei intre 437 si c. 446. Sa se vada si D. Fecioru, op. cit., nota 6, p. 62.), s-a intamplat sa fie rapit un copil din norod si a fost invatat in chip tainic imnul Trisaghion prin invatatura ingereasca astfel: “Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pre noi”. Si intorcandu-se iarasi copilul a vestit invatatura tainica; si tot norodul a cantat imnul si astfel s-a curmat urgia. Iar in sfantul, marele si ecumenicul al patrulea sinod, adica la Calcedon, s-a predat ca acest imn Trisaghion sa se cante asa. Si astfel se gaseste in actele acestui sfant sinod. Ar fi intr-adevar de ras si de batjocura ca aceasta cantare intreit sfanta, pe care am invatat-o in chip tainic prin ingeri, care a fost crezuta din cauza ca a incetat nenorocirea, care a fost ratificata siintarita de sinodul atator sfinti parinti si care a fost mai intai cantata de Serafimi, ca sa se arate Dumnezeirea in trei ipostase, sa se calce in picioare si sa se indrepte asa-zicand de parerea nejudecata a lui Gnafevs, ca si cum el ar fi mai presus de Serafimi. Dar ce obraznicie, ca sa nu zic nebunie!
Noi, insa, asa spunem chiar daca ar crapa demonii: “Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pre noi”.
Despre firea considerata in specie si in individ. Despre deosebire, unire si intrupare. Cum trebuie inteleasa expresia: “O singura fire intrupata a lui Dumnezeu Cuvantul”
Firea se intelege sau abstract - caci nu exista prin sine insasi - sau comun in toate ipostasele de aceeasi specie, unindu-le, si se numeste fire considerata in specie, sau integral prin adaugarea accidentelor, asa cum exista intr-o ipostasa, si se numeste fire considerata in individ; ea este aceeasi cu cea considerata in specie. Dumnezeu Cuvantul intrupat nu a luat nici o fire care se intelege in chip abstract - caci aceasta nu este intrupare, ci inselaciune si aparenta de intrupare - si nici pe cea considerata in specie - caci n-a luat toate ipostasele - ci a luat pe cea considerata in individ, care este aceeasi cu cea considerata in specie - caci a luat parga framantaturii noastre. Aceasta n-a existat prin sine insasi si n-a fost mai inainte individ ca sa fi fost luata ca atare de El, ci a fost o fire care a existat in ipostasa Lui. Caci insasi ipostasa lui Dumnezeu Cuvantul s-a facut ipostasa trupului, si, potrivit acesteia, “Cuvantul s-a facut trup” (Ioan I, 14.), fara sa se schimbe Cuvantul, trupul s-a facut Cuvant fara sa se modifice trupul, iar Dumnezeu s-a facut om. Cuvantul este Dumnezeu si omul este Dumnezeu, din pricina unirii ipostatice. Prin urmare, este acela si lucru a spune firea Cuvantului si firea considerata in individ. Caci prin aceasta nu se indica in sens propriu si exclusiv nici individul, adic a ipostasa, nici comunul ipostaselor, ci firea comuna considerata si studiata in una din ipostase.
Altceva este unirea si altceva este intruparea. Unirea indica numai legatura; ea nu indica si cu cine s-a facut legatura, intruparea, insa, este acelasi lucru cu a spune inomenire, si indica unirea cu trupul, adica cu omul, dupa cum si inrosirea fierului indica unirea cu focul. Insusi fericitul Chiril in scrisoarea a doua catre Suchensos, interpretand cuvintele “o singura fire intrupata a lui Dumnezeu Cuvantul”, spune astfel: “Daca atunci cand am spus o singura fire a Cuvantului, am fi tacut fara sa adaugam“intrupata”, ci am fi exclus intruparea, poate ca ar fi avut o oarecare crezare cuvantul lor, cand prefacandu-se intreaba: Daca “in intregime” este o fire, unde este “desavarsirea in omenire”? Sau: cum exista fiinta cea asemenea noua? Dar pentru ca prin expresia intrupata” s-a introdus desavarsirea in omenire si indicarea fiintei noastre, sa inceteze de a se sprijini pe un toiag de trestie” (Epistola XLVI, Migne PG, LXXVI, col. 244 A.), in acest text Sfantul Chiril a pus firea Cuvantului in loc de fire. Daca ar fi luat firea in locul ipostasei, ar fi fost firesc sa spuna acelasi lucru si fara cuvantul “intrupat”, caci nu gresim daca spunem in chip absolut o singura ipostasa a lui Dumnezeu Cuvantul. De asemenea si Leontie Bizantinul (Leontie Bizantinul (+ 542) este cel mai subtil teolog al epocii lui Iustinian. Lui i se datore ste crearea teoriei “enipostasierii” pe care o aplica hristologiei si de care se foloseste foarte mult Sf. Ioan Damaschin. El a inteles cel mai bine acordul care exista intre formulele efesene si calcedoniene si s-a silit sa “arate acest acord si mai cu seama sa convinga pe monofiziti ca pot fi calcedonieni fara sa fie nestorieni”. Despre raportul lui Leontie cu calugarii sciti sa se vada: Pr. V. Sibiescu, Calugarii sciti, Sibiu, 1936.) a inteles expresia raportand-o la fire si nu la ipostasa. Dar in apologia celui de al doilea anatematism indreptat catre reprosurile lui Teodoreit ( Teodoret (+ c. 460), episcopul Cirului, a fost figura cea mai reprezentativ a a scolii din Antonia. Despre Teodoret sa se vada: D. Fecioru, op. cit, nota 9, p. 129-130), astfel zice fericitul Chiril: “Firea Cuvantului, adica ipostasa, care este insusi Cuvantul”, Astfel expresia firea Cuvantului nu indica nici numai ipostasa si nici comunul ipostaselor, ci firea comuna considerata integral in ipostasa Cuvantului.
S-a spus deci ca firea Cuvantului s-a intrupat, adica s-a unit cu trupul. Pana acum insa n-am auzit ca firea Cuvantului a suferit in trup, ci am fost invatati ca Hristos a suferit in trup. Pentru aceea expresia “firea Cuvantului” nu indica ipostasa. Ramane deci sa spunem ca a fi intrupat inseamna a fi unit cu trupul, iar a se face Cuvantul trup inseamna ca insasi ipostasa Cuvantului a devenit in chip neschimbat ipostasa trupului. S -a spus de asemenea, ca Dumnezeu s-a facut om si ca omul s-a facut Dumnezeu -caci Cuvantul fiind Dumnezeu s-a facut fara schimbare om. N-am auzit deloc ca Dumnezeirea s-a facut om, sau s-a intrupat sau s-a inomenit. Am fost invatati, insa, ca Dumnezeirea s-a unit cu omenirea in una din ipostasele ei. S-a spus, de asemenea, ca Dumnezeu capata forma sau fiinta straina, adica a noastra. Caci numele “Dumnezeu” se da fiecareia dintre ipostase, dar numele “Dumnezeire” nu putem sa-l dam ipostaselor. Caci n-am auzit ca Dumnezeire este numai Tatal sau numai Fiul sau numai Sfantul
Duh. Cuvantul Dumnezeire indica firea, iar cuvantul Tata indica ipostasa, dupa cum si omenirea indica firea, iar Petru indica ipostasa. Cuvantul “Dumnezeu” indica si comunul firii, dar se da prin derivatie si fiecareia din ipostase, in acelasi fel si cu cuvantul “om”. Dumnezeu este cel care are fire dumnezeiasca, iar om cel care are fire omeneasca. Pe langa acestea toate, trebuie sa se stie ca Tatal si Duhul Sfant sub nici un motiv nu au participat la intruparea Cuvantului decat numai prin minuni, bunavointa si voire.
Sfanta Fecioara este Nascatoare de Dumnezeu. Contra nestorienilor
Propovaduim ca Sfanta Fecioara este in sensul propriu si real Nascatoare deDumnezeu. Prin faptul ca cel nascut din ea este Dumnezeu adevarat, este adevarata Nascatoare de Dumnezeu aceea care a nascut pe Dumnezeul adevarat, intrupat din ea. Spunem ca Dumnezeu s-a nascut din ea, nu in sensul ca Dumnezeirea Cuvantului a luat din ea inceputul existen tei, ci in sensul ca insusi Cuvantul lui Dumnezeu, cel nascut inainte de veci, in afara de timp, din Tatal, care exista fara de inceput si vesnic impreuna cu Tatal si cu Duhul, in zilele cele mai de pe urma, pentru mantuirea noastra, s-a salasluit in pantecele ei, s-a intrupat si s-a nascut din ea fara sa se schimbe.
Sfanta Fecioara n-a nascut simplu om, ci un Dumnezeu adevarat: si nu un Dumnezeu simplu, ci un Dumnezeu intrupat. Cuvantul nu si-a pogorat din cer corpul, care sa fi trecut prin ea ca printr-un tub, ci a luat din ea un trup de o fiinta cu noi pe care l-a ipostasiat in El insusi. Caci daca si-ar fi adus corpul din cer si n-ar fi luat firea noastra, la ce mai foloseste inomenirea? Inomenirea lui Dumnezeu Cuvantul pentru aceasta s-a facut ca insasi firea, care a pacatuit, care a cazut si care s-a corupt, sa invinga petiranul, care a inselat-o si astfel sa se elibereze de stricaciune, dupa cum spune dumnezeiescul apostol: “Pentru ca prin om moartea, tot prin om invierea mortilor”( I Corinteni XV, 21.). Daca prima este adevarata, este adevarata si a doua.
Dar daca spune: “Primul Adam, din pamant, pamantesc, al doilea Adam, Domnul din cer”( I Corinteni XV, 47.), nu afirma ca este din cer corpul lui, ci evident ca nu este simplu om. Caci iata l-a numit si Adam si Domn, indicand pe amandoi. Cuvantul “Adam” se talmaceste: facut din pamant; si este neindoielnic ca firea omului este facuta din pamant, pentru ca a fost plasmuita din pamant. Cuvantul “Domn”, insa, arata fiinta dumnezeiasca.
Si iarasi spune apostolul: “A trimis Dumnezeu pe Fiul Sau Unul-Nascut, care s-a facut din femeie”( Galateni IV, 4.). N-a spus “prin femeie”, ci “din femeie”. A aratat asadar dumnezeiescul apostol ca insusi Fiul Unul-Nascut al lui Dumnezeu si Dumnezeu este cel facut om din Fecioara si ca insusi cel nascut din Fecioara este Fiul lui Dumnezeu si Dumnezeu. Caci s-a nascut in chip corporal, intrucat s-a facut om. N-a locuit intr-un om mai dinainte facut, ca in profeti, ci insusi s-a facut om in chip substantial si real, adica in ipostasa Lui exista un trup insufletit cu suflet rational si ganditor si El insusi s-a facut ipostasa trupului. Aceasta inseamna cuvintele: “s-a facut din femeie”. Caci cum ar fi fost sub lege insusi Cuvantul lui Dumnezeu, daca n-ar fi fost om deofiinta cu noi? Pentru aceea pe buna dreptate si cu adevarat numim Nascatoare de Dumnezeu pe Sfanta Maria. Acest nume constituie toata taina intruparii. Iar daca aceea care a nascut este Nascatoare de Dumnezeu, negresit si cel nascut din ea este Dumnezeu si, negresit, este si om. Caci cum s-ar fi nascut din femeie Dumnezeu, care are existenta inainte de veci, daca nu sar fi facut om? Este evident ca Fiul omului este om. Iar daca cel nascut din femeie este Dumnezeu, este evident ca este unul si acelasi atat cel nascut din Dumnezeu Tatal, potrivit fiintei dumnezeiesti si fara de inceput, cat si cel care in vremurile din urma s-a nascut din Fecioara, potrivit fiintei care are inceput si cade sub timp, adica fiintei omenesti. Acest fapt indica o singura ipostasa, doua firi si doua nasteri ale Domnului nostru Iisus Hristos.
Nu numim deloc pe Sfanta Fecioara Nascatoare de Hristos. Aceasta denumire a nascocit-o spurcatul, pangaritul Nestorie, cel cu cuget iudeu, vasul necuratiei, pentru a desfiinta termenul: “Nascatoare de Dumnezeu”, ca suparator si spre a necinsti pe singura care cu adevarat este mai cinstita decat toata zidirea, pe Nascatoarea de Dumnezeu, chiar daca ar crapa el impreuna cu Satan, tatal sau. Hristos (= uns) este si David regele si Aaron arhiereul, caci demnitatea de imparat si preotia se ungeau. Poate sa se numeasca de asemenea Hristos orice om purtator de Dumnezeu; acesta,insa, nu este Dumnezeu prin fire. Astfel urgisitul de Dumnezeu Nestorie s-a semetit sa numeasca purtator de Dumnezeu pe cel nascut din Fecioara.
Departe de noi de a-l numi sau de a gandi ca este purtator de Dumnezeu! Nu, ci il numim Dumnezeu intrupat. Caci insusi Cuvantul s-a facut trup, a fost conceput din Fecioara, s-a nascut Dumnezeu impreuna cu natura pe care a luat-o si care a fost indumnezeita de El in acelasi timp in care a fost adusa la existenta, in asa fel incat cele trei: luarea naturii noastre, existen ta si indumnezeirea ei de Cuvant s-au intamplat simultan. Si in chipul acesta Sfanta Fecioara se intelege si se numeste Nascatoare de Dumnezeu si nu numai din pricina firii Cuvantului, ci si din pricina indumnezeirii firiiomenesti.
Zamislirea si existenta acestora, adica zamislirea Cuvantului si existenta trupului in insusi Cuvantul, au avut loc intr-un chip minunat in acelasi timp. Insasi Maica lui Dumnezeu a dat in chip minunat Facatorului sa se plasmuiasca, iar lui Dumnezeu si facatorului universului sa se faca om, indumnezeind ceea ce a luat; unirea a pastrat cele unite asa cum ele au si fost unite, anume nu numai firea dumnezeiasca, dar si fireasca omeneasca a lui Hristos, cea mai presus de noi si cea asemenea noua. Nu safacut mai intai om, si mai pe urma Dumnezeu, ci totdeauna, din primul moment al existentei, a existat in amandoua chipurile, pentru ca de la inceputul zamislirii a avut existenta in insusi Cuvantul. Este omenesc, deci, potrivit firii omenesti; si este a lui Dumnezeu si dumnezeiesc intr-un chip supranatural. Mai mult, a avut si insusirile unui corp insufletit, caci Cuvantul le-a primit pe acestea in virtutea intruparii. Acestea, potrivit ordinii activitatii naturale, sunt cu adevarat naturale.
Despre insusirile celor doua firi
Marturisind ca acelasi Iisus Hristos, Domnul nostru, este Dumnezeu desavarsit si om desavarsit, spunem ca acelasi le are pe toate cate le are Tatal, afara de nenastere si le are pe toate cate le are Adam cel dintai, afara de pacat numai, adica: corp si suflet rational si cugetator. Potrivit celor doua firi, el are duble insusirile naturale ale celor doua firi: doua vointe naturale, cea dumnezeiasca si cea omeneasca; doua activitati naturale, cea dumnezeiasca si cea omeneasca; doi liberi arbitri naturali, cel dumnezeiesc si cel omenesc; si intelepciune si cunostinta atat dumnezeiasca cat siomeneasca. Caci, fiind deofiinta cu Dumnezeu si cu Tatal, voieste si lucreaza liber ca Dumnezeu; dar fiind deofiinta si cu noi, acelasi voieste si lucreaza liber ca om. Ale Lui sunt minunile, ale Lui sunt si patimile.
Despre vointele si libertatile vointelor Domnului nostru Iisus Hristos
Asadar, pentru ca Hristos are doua firi, spunem ca are doua vointe naturale si doua activitati naturale. Dar pentru ca este o singura ipostasa a celor doua firi ale lui, spunem ca este unul si acelasi cel care voieste si cel care lucreaza in chip natural potrivit celor dou a firi, din care, in care si care este Hristos, Dumnezeul nostru. El nu voieste si nu lucreaza in chip despartit, ci unit, caci voieste si lucreaza in fiecare din cele doua forme cu participarea celeilalte. Caci cele care au aceeasi fiinta au aceeasi vointa si activitate; dar cele care au fiinta deosebita, acelea au si vointa si activitateadeosebita. Si contrariul: cele care au aceeasi vointa si activitate, acelea au aceeasi fiinta; iar cele care au vointa si activitatea deosebita, acelea au si fiinta deosebita.
Pentru aceea cu privire la Tatal si la Fiul si la Sfantul Duh deducem identitatea firii din identitatea activitatii si a vointei; iar cu privire la dumnezeiasca intrupare, deducem deosebirea firilor din deosebirea activitatilor si vointelor. Cunoscand deosebirea firilor, marturisim o data cu aceasta si deosebirea vointelor si a activitatilor. Caci dupa cum numarul firilor - inteles si rostit in chip cucernic - ale aceluiasi si ale unui singur Hristos nu imparte pe unul Hristos, ci indica deosebirea firilor pastrata si in unire, tot astfel si numarul vointelor si activitatilor legate in chip substantial de firile Lui - caci cu amandoua firile Lui voia si lucra mantuirea noastra - nu introduce impartire - sa nu fie! - ci arata atat numai pastrarea si conservarea lor chiar in unire. Caci afirmam ca vointele si activitatile sunt insusiri firesti si nu ipostatice. Aceasta este puterea volitionala si activa, potrivit careia voieste si lucreaza, atat pe cele pe care le voieste cat si pe cele pe care le lucreaza. Daca am admite ca acestea sunt insusiri ipostatice,atunci am fi siliti sa spunem ca cele trei ipostase ale Sfintei Treimi sunt cu vointe si activitati deosebite. Caci trebuie sa se stie ca nu este acelasi lucru a voi si a voi intr-un fel oarecare. A voi este o insusire a firii ca si a vedea, caci o au toti oamenii. Dar a voi intr-un fel oarecare nu este o insusire a firii, ci a felului nostru de a gandi, dupa cum si a vedea intr-un fel oarecare, bine sau rau, caci nu toti oamenii voiesc la fel si nici nu vad la fel. Acelasi lucru il vom admite si despre activitati. Caci a voi intr-un fel oarecare, a vedea intr-un fel oarecare sau a lucra intr-un fel oarecare este modul intrebuintarii vointei, vederii si activitatii si sunt proprii numai aceluia care face uz de ele si il deosebeste de ceilalti in virtutea asa-numitei deosebiri comune.
A voi in mod simplu se numeste voire sau putere volitionala, care este o dorinta rationala si o vointa fireasca. Dar a voi intr-un fel oarecare, adica ceea ce este supus voirii, se numeste lucru voit si vointa gnomica. Iar volitional este cel care are facultatea de a voi, spre exemplu: firea dumnezeiasca, ca si firea omeneasca, este volitionala. Cel care voieste este acela care face uz de voire, adica ipostasa, spre exemplu: Petru.
Asadar, pentru ca unul este Hristos si una este ipostasa Lui, unul si acelasi este cel care voieste in chip dumnezeiesc si omenesc. Dar deoarece are doua firi volitionale, pentru ca sunt rationale, - caci tot ceea ce este rational este si volitional si liber - vom spune despre El ca are doua voiri, adica doua vointe naturale. Acelasi este volitional potrivit celor doua firi ale Lui. El a luat puterea volitionala care exista in chip firesc in noi. Si pentru ca unul este Hristos si acelasi care voieste potrivit fiecareia din cele doua firi vom spune despre El ca are acelasi lucru voit, nu in sensul ca voia numai pe acelea, pe care in chip firesc le-a voit ca Dumnezeu - caci nu este o insusire a Dumnezeirii a voi sa mananci sau sa bei sau altele asemenea - ci ca El voia pe acelea care ajuta la mentinerea firii omenesti, si aceasta nu in virtutea unei impotriviri de pareri, ci in virtutea insusirii firilor. Caci atunci le voia pe acestea in chip firesc, cand vointa Luidumnezeiasca le voia si ingaduia trupului sa sufere si sa faca cele ale sale.
Voirea se afla in chip firesc in om; si acest lucru este evident din urmatoarea argumentare. Daca facem abstractie de viata dumnezeiasca, trei sunt felurile vietii: vegetativa, senzitiva si ganditoare. Insusirea distincta a vietii vegetative este puterea de nutritie, de crestere si de nastere; a vietii senzitive, miscarea impulsiva, iar a vietii rationale si ganditoare liberul arbitru. Asadar, daca in chip firesc se afla in viata vegetativa puterea de nutritie, iar in viata senzitiva miscarea impulsiva, urmeaza ca in chip natural se afla in viata rationala si ganditoare liberul arbitru. Liberul arbitru nu este nimic altceva decat voirea. Prin urmare, daca Cuvantul s-a facut trup insufletit, ganditor si liber, s-a facut si volitional.
Mai mult: noi n-avem nevoie sa invatam cele naturale. Nimeni nu invata sa gandeasca, sa traiasca, sa flamanzeasca, sa inseteze sau sa doarma. Si nici nu invatam sa voim. Prin urmare a voi este ceva natural. Si iarasi: in fiintele lipsite de ratiune conduce firea; in om, insa, este condusa firea, pentru ca omul se misca in chip liber potrivit vointei; prin urmare omul este prin fire volitional. Si iarasi: omul a fost facut dupa chipul fericitei si suprafiintialei Dumnezeiri; firea dumnezeiasca, insa, este prin natura si libera si volitionala; prin urmare omul, fiind o icoana a ei, este prin natura si liber sivolitional. Caci parintii au definit liberul arbitru vointa.
Mai mult: in toti oamenii exista vointa si nu la unii exista, iar la altii nu exista; dar ceea ce se observa in chip obstesc la toti caracterizeaza firea care este in indivizii de sub ea; prin urmare, omul este prin natur a volitional. Si iarasi: nu se poate spune despre fire ca este mai mult sau mai putin decat este ea; de asemenea, vointa exista in toti si nu in unii mai mult, iar in altii mai putin; prin urmare, omul este prin fire volitional. Si acum daca omul este prin fire volitional, urmeaza ca si Domnul este prin fire volitional, nu numai ca Dumnezeu, dar si pentru ca a fost om. Dupa cum a luat firea noastra, tot astfel a luat, prin fire, si vointa noastra. Si pentru acest motiv parintii au spus ca El si-a format in El insusi vointa noastra. Daca vointa nu este ceva care tine de natura, va fi sau ipostatica sau contra naturii. Dar daca este ipostatica, Fiul va avea alta vointa decat Tatal, caci ipostaticul este caracterul ipostasei numai. Dar daca este contra naturii, vointa va fi o distrugere a naturii, caci cele contra naturii distrug pe cele potrivit naturii. Dumnezeu si Tatal tuturora voieste sau ca Tata sau ca Dumnezeu. Dar daca voieste ca Tata, vointa Lui va fi alta decat vointa Fiului, caci Fiul nu este Tatal. Dar daca voieste ca Dumnezeu, si este Dumnezeu si Fiul si este Dumnezeu si Sfantul Duh, urmeaza ca vointa este a firii, adica fireasca.
Inca: daca, dupa cum spun parintii, cele care au o singura vointa, acelea au si o singura fiinta, urmeaza ca una singura este vointa Dumnezeirii lui Hristos si una singura a omenirii lui. Prin urmare, una si aceeasi va fi fiinta acestora. Si iarasi: daca, dupa cum spun parintii, deosebirea firii nu se distinge intr-o singura vointa, este necesar ca sau sa nu vorbeasca de o deosebire naturala in Hristos cei care vorbesc de o singura vointa, sau sa nu vorbeasca de o vointa cei cari vorbesc de o deosebire naturala.
Si iarasi: daca, dupa cum spune dumnezeiasca Evanghelie, ca “venind Domnul in partile Tirului si ale Sidonului si intrand intr-o casa a voit sa nu stie nimeni de El, dar n-a putut sa se ascunda” (Marcu VII, 24.); daca vointa Lui dumnezeiasca este atotputerni ca si daca voind sa se ascunda n-a putut, urmeaza ca voind ca om n-a putut, deci era volitional si ca om. Si iarasi: “Venind la locul Capatanii, a zis: Mi-i sete. Si i-au dat Luivin amestecat cu fiere. Si gustand n-a voit sa bea”( Matei XVII, 34; Ioan XIX, 28-30.). Daca a insetat ca Dumnezeu si gustand n-a voit sa bea, urmeaza ca are afecte si ca Dumnezeu, caci este afect atat setea cat si gustarea. Dar daca n-a insetat ca Dumnezeu, negresit a insetat ca om si prin urmare a fost volitional si ca om.
Fericitul Pavel apostolul zice: “S-a facut ascultator pana la moarte, si la moarte pe cruce” (Filipeni II, 8.). Ascultarea este supunerea unei vointe care exista, nu a unei vointe care nu exista (Tradus prin corectarea textului editiei din Migne PG, dupa editia din Verona, 1531, f. 79v.). Caci nu vom spune ca fiinta lipsita de ratiune este ascultatoare sau neascultatoare. Domnul s-a facut ascultator Tatalui, nu pentru ca a fost Dumnezeu, ci pentru ca a fost om. Ca Dumnezeu nu era nici ascultator, nici neascultator, deoarece a fi ascultator, si neascultator, dupa cum a spus purtatorul de Dumnezeu Grigore, apartine celor care sunt supuse (Cuvantul al patrulea teologic, despre Fiul , Migne PG, XXXVI, col., 109 C.). Prin urmare, Hristos a fost volitional si ca om. Cand spunem vointa naturala nu afirmam ca aceasta este constrangatoare, ci libera; caci daca este rationala, este negresit si libera. Nu numai firea dumnezeiasca si nezidita nu are nimic constrangator, dar nici firea cugetatoare si creata. Lucrul acesta este evident. Dumnezeu, fiind prin fire bun, prin fire creator si prin fire Dumnezeu, nu este prin constrangere acestea. Caci cine este acela care sa-l constranga?
Trebuie sa se stie ca liberul arbitru se vorbeste in sens omonim, dar in alt fel cu privire la Dumnezeu, in alt fel cu privire la ingeri si in alt fel cu privire la oameni. Cu privire la Dumnezeu in chip suprafiin tial. Cu privire la ingeri in asa fel ca la ei executarea merge impreuna cu dispozitia spre actiune, fara ca sa se scurga vreun timp intre dispozitie si executare. Avand in chip firesc liberul arbitru, fac uz de el neimpiedicat, caci nu au nici o impotrivire din partea trupului si nici nu au pe cineva care sa-i ispiteasca. Dar cu privire la oameni in asa fel ca la ei dispozitia este conceputa in timp inaintea executiei. Omul este liber si are in chip firesc liberul arbitru; el are insa si ispita diavolului si miscarea corpului. Asadar prin ispita si prin greutatea corpului executia este posterioara dispozitiei. Daca Adam a ascultat pentru ca a voit si daca a mancat pentru ca a voit, urmeaza ca in noi vointa a patimit pentru prima oara. Iar daca vointa apatimit pentru prima oara si Cuvantul intrupat n-a luat-o pe aceasta impreuna cu firea, urmeaza ca nu ne-am facut in afara de pacat.
Mai mult: daca facultatea liberului arbitru al firii omenesti este opera Cuvantului, dar Cuvantul n-a luat-o pe aceasta, urmeaza ca sau cunoaste ca nu este buna creatia Sa, sau ne invidiaza daca ne vindeca aceasta facultate; prin aceasta pe noi ne lipseste de o vindecare completa, iar pe El se arata ca fiind stapanit de patima, caci nu vrea sau nu poate sa ne mantuiasca desavarsit.
Este cu neputinta sa spunem ceva compus din doua vointe, dupa cum spunem o ipostasa compusa din doua firi. Mai intai, pentru ca sunt compuse numai cele care exista intr-o ipostasa si nu acelea care se gasesc sub o alta notiune si nu sub a sa proprie. Al doilea, pentru ca daca vom spune ca pot forma ceva compus vointele si activitatile, vom fi siliti sa spunem ca pot forma ceva compus si celelalte insusiri firesti, anume insusirea de a fi nezidit si zidit, nevazut si vazut si altele ca acestea. Cum se va numi vointa compusa din vointe? Caci este cu neputinta ca ceea ce s-a compus sa fie numit cu numele acelora din care a fost compus. Pentru ca atunci vom numi fire si nu ipostasa ceea ce a fost compus din firi. Mai mult: daca vom spune ca Hristos are o vointa compusa, il despartim de Tatal prin vointa, caci vointa Tatalui nu este compusa. Prin urmare, ramane sa spunem ca numai ipostasa lui Hristos este compusa si comuna; si dupa cum este o ipostasa compusa si comuna a firilor tot astfel este si ainsusirilor sale firesti.
Este cu neputinta sa vorbim de opinie si de preferinta cu privire la Domnul, daca ar fi sa vorbim in sensul propriu al cuvantului. Caci opinia este o dispozitie pentru ceea ce a fost judecat, dupa cercetare si deliberare, adica sfat si judecata, asupra lucrului pe care nu-l cunoastem. Dupa parere urmeaza preferinta, care alege si prefera pe unul in locul altuia. Domnul, insa, pentru ca n-a fost simplu om, ci si Dumnezeu, si pentru ca stia toate nu avea nevoie de gandire, de cercetare, de deliberare si de judecata; El, in chip firesc, era atras spre bine si se indeparta de rau. Astfel spune si proorocul Isaia ca “inainte de a cunoaste copilul sa aleaga pe cele rele, va alege binele; pentru ca inainte de a cunoaste copilul binele sau raul, va lepada raul ca sa aleaga binele”( Isaia VII, 15.).
Cuvantul “inainte” arata ca El nu cerceteaza si delibereaza in felul nostru, ci fiind Dumnezeu si subzistand in chip dumnezeiesc in trup, adic a unit cu trupul dupa ipostasa, avea binele prin fire, pentru ca era Dumnezeu si pentru ca stia toate. Virtutile sunt naturale si exista in toti in chip natural si deopotriva, chiar daca nu toti fac deopotriva cele ale firii. Caci prin calcarea poruncii ne-am abatut de la cele conforme naturii la cele contra naturii. Domnul, insa, ne-a adus de la cele contra naturii la cele conforme naturii. Aceasta inseamna cuvintele “dupa chip si dupa asemanare” (Facerea I, 26.). Iar asceza si ostenelile acesteia n-au fost nascocite pentru a dobandi virtutea, adusa din afara, ci pentru a da la o parte viciul strain si contra firii, dupa cum si rugina nu este ceva firesc, ci ceva care se depune din pricina neglijentei; prin munca, insa, o indepartam si dam la iveala stralucirea naturala a fierului.
Trebuie sa se stie ca termenul opinie are multe sensuri si multe insemnari. Uneori inseamna indemn, dupa cum zice dumnezeiescul apostol: “Despre fecioare nu am porunca de la Domnul, ci indemn va dau” (I Corinteni VII, 25.). Alteori inseamna sfat, ca atunci cand spune profetul David: “Asupra poporului tau sfat au urzit” (Psalmi LXXXII, 4.). Alteori inseamna hotarare, ca atunci cand Daniil spune: “Pentru cine a iesit aceasta hotarare fara de rusine?” (Daniil II, 15.).
Alteori se ia in loc de credinta, de parere sau de cugetare si, ca sa spun pe scurt, cuvantul opinie se ia in 28 de sensuri.
Despre activitatile care sunt in Domnul nostru Iisus Hristos
Cu privire la Domnul nostru Iisus Hristos spunem ca are si doua activitati. Ca Dumnezeu si deofiinta cu Tatal a avut activitate dumnezeiasca, iar ca om si deofiinta cu noi a avut activitatea firii omenesti. Trebuie sa se stie ca altceva este activitatea, altceva activ, altceva actul, si altceva cel care activeaza. Activitatea este miscarea eficace si substantiala a firii; activa este natura de unde provine activitatea; actul este indeplinirea activitatii; cel care activeaza este cel care face uz de activitate, adica ipostasa. Activitatea se numeste insa si act, iar actul si activitate, dupa cum si creatura se numeste creatie, caci zicem astfel: “toata creatia”, indicand creaturile.
Trebuie sa se stie ca activitatea este o miscare si ea mai degraba lucreaza sub o cauza externa decat lucreaza in mod activ, dupa cum zice Grigore Teologul in cuvantarea despre Sf. Duh: “Daca exista o activitate, atunci este evident ca va lucra sub o cauza externa si nu va lucra din proprie initiativa, si va inceta imediat dupa ce va fi lucrat sub impulsul altuia”.
Trebuie sa se stie ca insasi viata este o activitate si este prima activitate a vietuitoarei. Activitate este si toata alcatuirea vietuitoarei: puterea de nutritie, de crestere, adica vegetala, miscarea impulsiva, adica senzitiva, facultatea gandirii si a liberului arbitru. Activitatea este indeplinirea puterii. Daca toate acestea se vad la Hristos, vom spune deci despre El ca are si activitate omeneasca.
Se numeste activitate si primul gand care se naste in noi; el este o activitate simpla si fara relatie prin aceea ca mintea da la iveala, prin sine insasi, in chip tainic, propriile ei ganduri, fara de care nu s-ar putea numi pe buna dreptate minte. Se numeste iarasi activitate si exteriorizarea si raspandirea celor gandite prin exprimarea cuvantului. Aceasta activitate, insa, nu este fara relatie si simpla, ci ea se gaseste intr-o relatie, pentru ca este alcatuita din gandire si cuvant. Activitate este si insasi relatia ce exista intre savarsitor si lucrul savarsit. Se numeste activitate si insasi indeplinirea activitatii. Prima activitate este o activitate a sufletului numai; a doua este a sufletului care face uz de corp; a treia a corpului insufletit cu minte; a patra, indeplinirea. Mintea vede mai dinainte ceea ce are sa se intample si lucreaza prin corp potrivit acestei vederi. Asadar sufletul este cel care conduce; el se foloseste de corp ca de un instrument, conducandu-l si dirijandu-l. Activitatea corpului este alta: ea este condusa si pusa in miscare de suflet, indeplinirea apartine si trupului si sufletului; trupului apartineatingerea, tinerea in maini si cuprinderea a ceea ce se lucreaza; sufletului ii apartine forma si infatisarea a ceea ce se face. Tot astfel si despre Domnul nostru Iisus Hristos, puterea facerii de minuni a fost activitatea Dumnezeirii lui; dar lucrarea cu mainile, a voi, a spune: “vreau, curateste-te” (Matei VIII, 3; Marcu I, 41; Luca V, 13.) a fostactivitatea omenirii Lui. Indeplinirea apartine pe de o parte firii omenesti, cum este ruperea painilor (Matei XIV, 19; Marcu VI, 41; Luca IX, 16; Ioan VI, 11.), auzirea leprosului si rostirea cuvantului “vreau” (Matei VIII, 3; Marcu I, 41; Luca V, 13.), iar pe de alta parte a celei dumnezeiesti cum este inmultirea Painilor (Matei XIV, 19-21; Marcu VI, 36-44; Luca IX, 12-17; Ioan VI, 5-14.) si curatirea leprosului (Matei VIII, 3; Marcu I, 42; Luca V, 13.). Prin amandoua, prin activitatea sufletului si a corpului, a aratat unica, aceeasi, asemenea si intocmai activitate dumnezeiasca a Lui. Caci dupa cum cunoastem ca firile sunt unite si ca au intrepatrunderea una in alta si nu tagaduim deosebirea acestora, ci le numaram si cunoastem ca sunt nedespartite, tot astfel cunoastem si unirea vointelor si a activitatilor, cunoastem si deosebirea si le numaram, dar nu introducem despartire. Caci in chipul in care s-a indumnezeit trupul si n-a suferit schimbarea firii, in acelasi chip si vointa si activitatea Lui s-au indumnezeit, dar nu ies din propriile lor granite. Caci unul este cel care este si aceasta si aceea, si in chipul acesta si in chipul acela, adica cel care voieste si lucreaza dumnezeieste si omeneste.
Asadar este necesar sa spunem ca Hristos a avut doua activitati, din cauza ca a avut doua firi. Cele care au firea deosebita, acelea au si activitatea deosebita; iar cele care au activitatea deosebita, acelea au si firea deosebita. Si contrariul: cele care au aceeasi fire, acelea au si aceeasi activitate; iar cele care au o singura activitate, acelea au si o singura fiinta, dupa cum spun parintii, graitorii celor dumnezeiesti. Asadar, este necesar una din doua: sau sa spunem ca una este si firea lui Hristos, daca spunem ca Hristos are o singura activitate, sau, daca ne tinem de adevar si marturisim potrivit Evangheliei si parintilor ca Hristos are doua firi, trebuie sa marturisim si doua activitati corespunzatoare acestora. Caci fiind, in virtutea Dumnezeirii, deofiinta cu Dumnezeu si cu Tatal, va fi asemenea Lui si in ce priveste activitatea. Si apoi fiind, in virtutea omenirii, deofiin ta cu noi, va fi asemenea noua in ce priveste activitatea. Caci spune fericitul Grigore, episcopul Nisei ( Sf. Grigore de Nyssa (+ c. 385), fratele cel mai mic al Sfantului Vasile, a fost episcopul Nisei. Despre Sf. Grigore sa se vada: D. Fecioru, op. cit., nota 4, p. 46. ): “Cele care au o singura activitate, negresit ca au si aceeasi putere, caci orice activitate este indeplinirea puterii”. Este cu neputinta ca firea nezidita si cea zidita sa aiba o singura fire, sau o singura putere, sau o singura activitate. Dar daca vom spune ca Hristos are o singura activitate, vom atribui Dumnezeirii Cuvantului afectele sufletului rational, adica frica, supararea si nelinistea.
Daca vei obiecta insa ca sfintii parinti vorbind despre Sfanta Treime au spus: cele care au o singura fiinta acelea au si o singura activitate, si cele care au o fiinta deosebita acelea au si activitatea deosebita si ca nu trebuie sa aplicam asupra intruparii termenii intrebuintati asupra Dumnezeirii, vom spune: daca parintii au vorbit numai despre Dumnezeire si daca Fiul dupa intrupare nu este de aceeasi activitate cu Tatal, nu va fi nici de aceeasi fiinta. Si atunci cui vom atribui aceste cuvinte: “Tatal Meu pana acumlucreaza si Eu lucrez” (Ioan , V, 17.) ; si: “Fiul face de asemenea pe acelea pe care vede ca Tatal le face” (Ioan V, 19.) ; si: “Daca nu ma credeti pe Mine, credeti faptelor Mele” (Ioan X, 38.) ; si: “Faptele pe care le fac Eu marturisesc despre Mine” (Ioan X, 25.) ; si: “Dupa cum Tatal invie pe morti si da viata, tot asa si Fiul da viata acelora carora vrea” (Ioan V, 21.). Toate aceste locuri il arata nu numai deofiinta cu Tatal si dupa intrupare, dar si de aceeasi activitate.
Si iarasi: daca purtarea de grija de toate nu este numai opera Tatalui si a Sfantului Duh, ci si a Fiului si dupa intrupare, si daca aceasta este activitate, urmeaza ca si dupa intrupare este de aceeasi activitate cu Tatal. Daca cunoastem din minuni ca Hristos este de aceeasi fiinta cu Tatal si daca minunile sunt o activitate a lui Dumnezeu, urmeaza ca este dupa intrupare de aceeasi activitate cu Tatal. Daca activitatea Dumnezeirii Lui si a trupului Lui este una, atunci ea va fi compusa, iar Hristos va avea sau alta activitate decat Tatal, sau si Tatal va avea o activitate compusa. Iar daca activitatea este compusa, este clar ca si firea. Iar daca vor spune ca prin activitate se introduce persoana, vom spune ca daca prin activitate se introduce persoana, atunci potrivit unei juste inversiuni si energia va fi introdusa prin persoana, in chipul acestaSfanta Treime va avea trei activitati, pentru ca are trei persoane sau ipostase; sau, pentru ca are o activitate, va avea o persoana sau o singura ipostasa. Sfintii Parinti, insa, au spus in de comun acord ca cele care au aceeasi fiinta au si aceeasi activitate.
Mai mult: daca prin activitate se introduce persoana, atunci cei care au hotarat sa nu se vorbeasca nici de o activitate, nici de doua activitati ale lui Hristos (Este vorba de marturisirea de credinta redactata in 636 de Sergie, patriarhul Constantinopolei si semnata de imparatul Heraclie in 638, prin care se interzicea de a se vorbi de o activitate sau dou a activitati in Mantuitorul Hristos.) au poruncit sa nu se vorbeasca nici de o persoana a lui si nici de doua.
Si dupa cum cu privire la cutitul inrosit in foc se pastreaza firile focului si ale fierului, tot astfel si cele doua activitati si indeplinirile lor. Fierul are proprietatea de a taia, iar focul proprietatea de a arde; taierea, insa, este indeplinirea activitatii fierului; iar arderea este indeplinirea activitatii focului. Deosebirea acestora se pastreaza in taierea cea arsa si in arderea cea taiata, cu toate ca dupa unirea fierului cu focul nici arderea nu s-a indeplinit fara taiere, nici taierea fara ardere. Si nici nu spunem ca sunt doua cutite inrosite in foc din pricina dublei activitati naturale si nici nu amestecam deosebirile lor substantiale din pricina ca este un singur cutit inrosit in foc. Tot astfel si in Hristos; a Dumnezeirii Lui este activitatea Lui dumnezeiasca si atotputernica, iar a omenirii Lui activitatea noastra, indeplinirea activitatii omenesti este tinerea mainii copilei si ridicarea, iar a celei dumnezeiesti, invierea (Matei, IX, 25; Marcu, V, 41 -42; Luca, VIII, 54-55.). Altceva este aceasta si altceva cealalta, chiar daca exista nedespartite una de alta in activitatea Lui teandrica. Dar daca pentru motivul ca ipostasa Domnului este una, va fi si activitatea Lui una, atunci si firea Lui va fi una, pentru ca una este ipostasa Lui. Si iarasi: daca am spune cu privire la Domnul ca are o singura activitate, vom spune ca aceasta este sau dumnezeiasca sau omeneasca sau nici una din doua. Daca este dumnezeiasca, vom spune ca este numai Dumnezeu, lipsit de omenirea noastra; daca este omeneasca, vom huli, spunand ca este simplu om; iar daca spunem ca nu este nici dumnezeiasca, nici omeneasca, vom spune ca nu este nici Dumnezeu, nici om, nici deofiinta cu Tatal, nici cu noi. Identitatea dupa ipostasa s-a facut prin unire; iar daca nu-i asa, atunci se distruge deosebirea firilor. Daca este pastrata, insa, deosebirea firilor, vor fi pastrate negresit si activitatile acestora. Caci nu exista fire fara activitate.
Daca Stapanul Hristos are o singura activitate, atunci va fi sau creata sau necreata, caci nu exista o activitate intermediara acestora, dupa cum nu exista nici fire. Asadar, daca este creata va arata numai firea cea creata; iar daca este necreata, va caracteriza numai fiinta cea necreata. Caci trebuie negresit ca insusirile firesti sa fie corespunzatoare firilor. O fire imperfecta, insa, este cu neputinta sa existe. Activitatea fireasca nu exista in insusirile cele din afara firii si este evident ca nici nu poate sa fie, nici nu poate sa se cunoasca fire fara activitate fireasca. Caci fiecare, atat timp cat nu se schimba, isi invedereaza firea sa prin cele ce activeaza. Daca Hristos are o singura activitate, atunci aceeasi activitate face si pe cele dumnezeiesti si pe cele omenesti. Nici una din existente, atat timp cat ramane in insusirile ei firesti, nu poate sa faca ceva contrar firii ei. Focul nu raceste si incalzeste si nici apa nu usuca si uda. Prin urmare in ce chip Hristos, care este prin fire Dumnezeu si care s-a facut prin fire om, a savarsit atat minunile cat si patimile, cu o singura activitate?
Asadar, daca Hristos a luat minte omeneasca, adica suflet ganditor si rational, negresit ca El trebuie sa fi gandit si trebuie sa fi gandit pururea; iar cugetarea este o activitate a mintii; prin urmare Hristos a fost activ si ca om si a fost activ pururea.
Prea inteleptul si marele Sfant Ioan Hrisostom (Despre Sf. Ioan Hrisostom (+ 407) sa se vada T.M. Popescu, in “Fantana Darurilor”, 1937 si D. Fecioru, op. cit., nota 6, p. 48-49. ), in explicarea Faptelor Apostolilor, spune astfel in a doua omilie: “Nu ar gre si cineva daca ar numi patima Lui fapta, caci prin faptul ca a patimit toate, a facut lucrul acela mare si minunat, distrugand moartea si facand toate celelalte” ( Comentar la Faptele Apostolilor, Migne PG, LX, col. 18. ).
Daca orice activitate, dupa cum au decis despre aceasta invatatii, se defineste ca o miscare substantiala a unei firi, atunci unde a vazut cineva o fire imobila sau complet inactiva, sau unde a gasit o activitate, care sa nu fie miscarea unei puteri firesti? Dar dupa cum spune fericitul Chiril, nici un om care cugeta just nu va admite ca Dumnezeu si creatura au o singura activitate fireasca (Citatul nu este al Sfantului Chiril, ci al Sfantului Grigore de Nyssa, Contra lui Eunomiu, Migne PG, XLV, col. 705 C. Cf. Dr. Dionys Stiefenhofer, Des heiligen Johannes von Damaskus Genaue Darlegung des onhodoxen Glaubens, Munchen, 1923, p. 160, nota 3). Firea omeneasca nu invie pe Lazar (Ioan XI, 1-44.) si nici puterea dumnezeiasca nu lacrameaza (Ioan XI, 35.). Caci plansul este propriu firii omenesti, iar viata este proprie vietii enipostatice. Cu toate acestea, fiecare din ele este comuna amandurora firilor din cauza identitatii ipostasei. Caci unul este Hristos si una este persoana Lui, adica ipostasa. Si totusi are doua firi, aDumnezeirii si a omenirii Lui. Asadar, din Dumnezeire decurge in chip firesc slava care a fost comuna fiecareia din cele doua firi din pricina identitatii ipostasei, iar din trup cele smerite, care sunt comune fiecareia din cele doua firi. Caci unul este si acelasi cel care este aceasta si aceea, adica Dumnezeu si om, si ale aceluiasi sunt atat cele ale Dumnezeirii cat si cele ale omenirii. Dumnezeirea savarsea minunile, dar nu le savarsea fara trup; trupul, insa, pe cele smerite, dar nu fara Dumnezeire, in timp ce trupul patimea, Dumnezeirea era unita cu El, cu toate acestea ramanea impasibila si savarsea patimile cele mantuitoare. Si in timp ce Dumnezeirea Cuvantului lucra, sfanta Lui minte era unita cu ea, gandind si stiind cele ce se savarseau.
Asadar Dumnezeirea impartaseste corpului maririle sale proprii, dar ea nu participa patimilor trupului. Caci n-a suferit trupul Lui prin Dumnezeire asa dupa cum Dumnezeirea a lucrat prin trup. Trupul n-a fost decat un instrument al Dumnezeirii. Asadar, chiar daca din primul moment al zamislirii n-a fost nici cea mai mica despartire intre cele doua firi, ci faptele fiecareia din cele doua firi au fost continuu ale unei singure persoane, totusi cu nici un chip nu amestecam pe acelea care s-au savarsit in mod nedespartit, ci cunoastem din calitatea faptelor ale carei din cele doua firi este fiecare fapta.
Prin urmare, Hristos lucreaza potrivit fiecareia din cele doua firi ale lui si fiecare fire din cele doua lucreaza in El cu participarea celeilalte. Cuvantul, in virtutea stapanirii si puterii Dumnezeirii, lucreaza cele ce sunt ale Cuvantului, toate cate sunt domnesti si imparatesti. Iar corpul lucreaza pe ale sale, potrivit vointei Cuvantului, care s-a unit cu el si caruia ii apartine. Corpul nu se misca spre efectele firesti, nici nu se indeparta sievita de la sine pe cele dureroase sau pe cele care veneau din afar a, ci corpul lui lucra asa potrivit firii sale, prin faptul ca voia Cuvantul si ingaduia in vederea mantuirii sa patimeasca aceasta si sa savarseasca propriile sale activitati pentru ca, prin faptele firii sale, sa fie invederat adevarul.
Dar dupa cum, in chip suprafiintial, a luat fiinta nascandu-se din Fecioara, tot astfel lucreaza si cele omenesti mai presus de om, mergand cu picioare pamantesti pe apa nestatornica (Matei XIV, 25-26; Marcu VI, 48-49.), nu pentru ca apa s-a prefacut in pamant, ci pentru ca, prin puterea suprafireasca a Dumnezeirii Lui, apa si-a pierdut calitatea ei de a mai curge si n-a cedat greutatii picioarelor materiale. Nu savarsea in chip omenesc pe cele omenesti, caci nu era numai om, ci si Dumnezeu. Pentru aceea si patimile Lui sunt de viata facatoare si mantuitoare. Si nici nu lucra in chip dumnezeiesc pe cele dumnezeiesti, caci nu era numai Dumnezeu, ci si om. Pentru aceea savarsea minunile prin pipait, prin cuvant si prin cele asemenea. Dar daca ar spune cineva: noi vorbim de o activitate cu privire la Hristos fara ca sa desfiintam activitatea omeneasca; aceasta pentru motivul ca activitatea omeneasca, in opozitie cu activitatea dumnezeiasca, se numeste patima; prin urmare, potrivit acestei cugetari vorbim de o singura activitate cu privire la Hristos.
La aceasta vom spune: potrivit acestui rationament si cei care vorbesc de o singura fire nu vorbesc de aceasta desfiintand pe cea omeneasca, ci pentru ca firea omeneasca, in opozitie cu cea dumnezeiasca, se numeste pasibila. Dar departe de noi de a numi patima activitatea omeneasca din pricina opozitiei ei cu activitatea dumnezeiasca. Caci, in general vorbind, nu se cunoaste si nici nu se defineste existenta cuiva din juxtapunere sau din comparatie. Daca ar fi asa, ar urma ca lucrurile sa fie alternativ cauzele lor. Caci daca activitatea omeneasca este patima din pricina ca cea dumnezeiasca este activitate, atunci negresit ca si firea omeneasca va fi rea din pricina ca firea dumnezeiasca este buna. Si invers prin antiteza: miscarea dumnezeiasca se numeste activitate, pentru ca miscarea omeneasca se numeste patima, iar firea dumnezeiasca va fi buna pentru ca firea omeneasca este rea. In chipul acesta toate fapturile vor fi rele, iar cel care a spus: “Si a vazut Dumnezeu toate cate a facut si iata foarte bune” (Facerea I, 31.), minte.
Dar noi spunem ca sfintii parinti au numit miscarea omeneasca in multe feluri, potrivit problemelor pe care le discutau. Au numit -o putere, activitate, deosebire, miscare, insusire, calitate si patima. Au numit-o putere, nu in opozitie cu cea dumnezeiasca, ci pentru ca este o putere care isi are cauza in ea insasi si pentru ca este neschimbatoare. Au numit-o activitate, pentru ca este ceva caracteristic, care scoate la iveala ceea ce este asemenea in toate cele de aceeasi specie. Au numit-o deosebire, pentru ca ea face deosebirea intre specii. Au numit-o miscare, pentru ca ea indicaspecia. Au numit-o insusire, pentru ca ea constituie specia si se afla numai in ea si nu in alta. Au numit-o calitate, pentru ca ea este specifica speciei.
Au numit-o patima, pentru ca se misca - caci toate cele ce sunt din Dumnezeu si dupa Dumnezeu, prin faptul ca se misca, sufera, pentru ca ele nu sunt prin ele miscatoare si prin sine puternice. Asadar, dupa cum s-a spus, nu se numeste asa prin opozitie (Tradus prin corectarea textului editiei Migne PG, dupa editia de la Verona, 1531, f. 86v. ), ci potrivit felului de a fi, sadit in ea la creatie de catre cauza facatoare a universului. Pentru aceea sfintii parinti, dandu-i acelasi nume au numit-o activitate. Caci cel care a spus (Este vorba de papa Leon cel Mare (+ 461) si de Epistola XXVIII, catre Flavian patriarhul Constantinopolei (+ 449).):“Lucreaza in fiecare din cele doua forme cu participarea celeilalte”, ce altceva a facut decat cel care a spus: “Si postind patruzeci de zile, dupa aceea a flamanzit” (Matei IV, 2.). Caci a ingaduit firii sa lucreze cele ale sale cand a voit. Sau ce altceva au spus cei care au afirmat ca Hristos are in El o activitate deosebita, sau cei care au afirmat ca are o activitate dubla, sau cei care au afirmat ca are alta si alta? Aceste din urma numiri indica prin antonimie pe cele doua activitati. De multe ori prin antonimie se indica numarul ca prin a zice: dumnezeiesc si omenesc. Caci deosebirea este ceea ce face ca lucrurile sa se deosebeasca intre ele. Dar cele care nu exista cum pot sa se deosebeasca?
Catre cei care spun: Daca omul are doua firi si doua activitati, este necesar ca Hristos sa aiba trei firi si tot atatea activitati
Omul, luat separat, fiind alcatuit din doua firi, din suflet si din corp, si avandu-le pe acestea neschimbate in el, se poate spune, pe bun a dreptate, ca are doua firi. Fiecare pastreaza si dupa unire insusirea naturala. Nici corpul nu este nemuritor, ci muritor; nici sufletul muritor, ci nemuritor; nici corpul nevazut, nici sufletul vizibil ochilor trupului, ci unul ra tional, ganditor si necorporal, altul, gros, vizibil si irational. Cele care se impart prin opozitie dupa fiinta nu sunt de aceeasi fire; prin urmare sufletul si corpul nu sunt de aceeasi fiinta.
Si iarasi: omul este fiinta rationala si muritoare. Daca orice definitie indica firile asupra carora se face definitia si daca potrivit notiunii de fire nu este identitate intre rational si muritor, urmeaza ca omul, potrivit legii propriei sale definitii, nu are o singura fire. Iar daca se spune uneori ca omul are o singura fire, atunci se ia numele firii in locul speciei, ca atunci cand spunem ca omul nu se deosebeste de om prin vreo deosebire a firii. Dar pentru ca toti oamenii au aceeasi constitutie si pentru ca sunt compusi din suflet si corp si pentru ca fiecare om are doua firi, toti se reduc la o singura definitie. Acest lucru nu este absurd. Si sfintitul Atanasie, in lucrarea: “Contra celor care hulesc Duhul Sfant”, a spus ca exista o singura fire a tuturor fapturilor, pentru ca sunt facute. El spune astfel: “Este cu putinta sa se vada iarasi ca Duhul Sfant este superior creatiei, ca este altceva decat firea celor facute si ca este propriu numai Dumnezeirii”( Epistola I, catre Serapion, contra celor cari hulesc si spun ca Duhul cel Sfant este faptura. Migne PG, XXVI, col. 589 C.). Tot ceea ce este comun si se observa in multi, fara ca sa fie in unul mai mult, iar in altul mai putin, se numeste fiinta. Prin urmare, pentru acest motiv, se zice o singura fire a oamenilor, pentru ca orice om este compus din suflet si corp. Despre ipostasa Domnului insa, nu putem spune o singura fire, caci fiecare din firi pastreaza, si dupa unire, insusirea fireasca si nu este cu putinta sa gasim o specie Hristos. N-a fost un alt Hristos, din Dumnezeire si omenire, acelasi si Dumnezeu si om.
Si iarasi: nu este acelasi lucru a fi unul potrivit speciei de om, si a fi unul potrivit fiintei sufletului si trupului. A fi unul potrivit speciei de om indica completa asemanare in toti oamenii; a fi unul potrivit fiintei sufletului si corpului, insa, distruge insasi existenta acelora, ducandu-i la completa inexistenta. Caci sau cel unul isi va schimba fiinta in cealalta fiinta, sau din cele doua se va face altceva, sau amandoua se vor schimba sau, daca raman in definitiile lor proprii, vor fi doua firi. Caci, potrivit notiunii de fiinta, nu este identitate intre corporal si necorporal. Prin urmare nu este necesar, daca vorbim de o singura fire cu privire la om - caci vorbim de o singura fire nu pentru ca este identica calitatea substantiala a sufletului si a corpului, ci pentru ca sunt cu totul asemenea indivizii de sub specia om - sa vorbim de o singura fire cu privire la Hristos, pentru ca aici nu exista o specie care sa cuprinda mai multe ipostase. Mai mult: se spune ca tot ceea ce este compus consta din cele imediat compuse. Caci nu spunem ca o casa este compusa din pamant si apa, ci din caramizi si lemn. Daca ar fi asa ar fi necesar sa spunem ca omul este compus din cel putin cinci firi, adica din cele patru elemente si suflet. Tot astfel si cu privire la Domnul nostru Iisus Hristos, nu avem in vedere partile partilor, ci pe cele ce sunt imediat unite, adica Dumnezeirea si omenirea.
Mai mult: daca noi spunem ca omul are doua firi, vom fi siliti sa admitem la Hristos trei firi; si atunci si voi veti invata ca Hristos este din trei firi, pentru ca spuneti ca omul este din doua firi. Tot astfel si despre activitati, caci este necesar ca activitatea sa corespunda firii. Ca omul se numeste si este din doua firi este martor Grigore Teologul, care zice: “Sunt doua firi, Dumnezeu si omul, pentru ca este si suflet si corp”. Iar in cuvantarea la Botezul Domnului zice astfel: “Pentru ca noi suntem dubli, din suflet si corp, din o fire vazuta si nevazuta, este dubla si curatirea, prin apa si prin duh”.
Despre indumnezeirea firii trupului si a vointei Domnului
Trebuie sa se stie ca nu spunem ca trupul Domnului s-a indumnezeit, s-a facut asemenea lui Dumnezeu si Dumnezeu in virtutea unei modificari sau schimbari sau prefaceri sau amestecari a firii, ci, dupa cum spune Grigore Teologul, “dintre firi, una a indumnezeit si alta a fost indumnezeita” (Ioan I, 14.), iar eu indraznesc sa spun ca a fost facuta asemenea lui Dumnezeu, caci cel care unge s-a facut om, iar cel care a fost uns s-a facut Dumnezeu. Acestea nu prin schimbarea firii, ci prin unirea in vederea intruparii, adica dupa ipostasa, potrivit careia trupul s-a unit, fara sa se desparta, cu Dumnezeu Cuvantul si prin intrepatrunderea firilor uneia in alta, in chipul in care vorbim si de inrosirea fierului prin foc. Dupa cum marturisim ca intruparea s-a facut fara modificare si schimbare, tot astfel hotaram ca s-a facut si indumnezeirea trupului. Prin faptul ca “Cuvantul s-a facut trup”, nici Cuvantul n-a iesit din granitele Dumnezeirii Sale si nici din maririle Sale proprii demne de Dumnezeu si nici trupul, pentru ca s-a indumnezeit, nu si-a schimbat firea lui sau insusirile lui firesti. Caci au ramas, si dupa unire, firile neamestecate, iar insusirile acestora nevatamate.
Trupul Domnului, insa, s-a imbogatit cu activitatile dumnezeiesti in virtutea unirii prea curate cu Cuvantul, adica dupa ipostasa, fara sa sufere vreo pierdere insusirile cele firesti. Caci nu lucreaza cele dumnezeiesti in virtutea energiei lui, ci in virtutea Cuvantului unit cu el, Cuvantul aratandusi prin el propria lui energie. Caci fierul inrosit in foc arde, nu pentru ca poseda, in virtutea unui principiu firesc, energia de a arde, ci pentru ca poseda aceasta energie din pricina unirii cu focul.
Asadar, trupul era muritor prin el insusi, dar datator de viata din cauza unirii dupa ipostasa cu Cuvantul. Tot astfel si cu indumnezeirea vointei; nu spunem ca activitatea fireasca a ei a fost modificata, ci ca s-a unit cu vointa Lui dumnezeiasca si atotputernica si a devenit vointa Dumnezeului inomenit. Pentru aceea vointa firii Sale omenesti voind sa se ascunda n-a putut de la sine (Marcu VII, 24.), din cauza ca Dumnezeu Cuvantul a binevoit sa-si arate in El insusi existenta reala a slabiciunii vointei omenesti. Voind, insa, a curatat pe lepros (Matei VIII, 3; Marcu I, 42; Luca V, 13. ) din pricina unirii cu vointa dumnezeiasca.
Trebuie sa se stie ca indumnezeirea firii si a vointei este dovada cea mai semnificativa si cea mai demonstrativa despre existenta celor doua firi si celor doua vointe. Caci dupa cum inrosirea prin foc nu schimba in foc firea celui inrosit prin foc, ci arata atat pe cel inrosit prin foc, cat si pe cel care inroseste prin foc, si arata ca sunt doua si nu unul, tot astfel si indumnezeirea nu da nastere unei singure firi compuse, ci arata doua firi si unirea cea dupa ipostasa. Caci spune Grigore Teologul: “Dintre firi, una aindumnezeit si alta a fost indumnezeita”. Si prin cuvintele “dintre firi”, “una” si “alta” a aratat ca sunt doua.
Inca despre vointe si liberul arbitru, minte si intelepciune
Cand spunem ca Hristos este Dumnezeu desavarsit si om desavarsit, negresit ii atribuim pe toate cele firesti, atat ale Tatalui cat si ale Mamei. S-a facut om ca sa invinga pe cel invins. Caci cel care poate totul nu era lipsit de puterea de a elibera pe om de tiran prin stapanirea si puterea Sa atotputernica. Aceasta insa ar fi dat motiv de acuzare tiranului, anume ca omul a fost invins de el, dar a fost silit de Dumnezeu. Dumnezeu cel milostiv si de oameni iubitor, insa, voind sa arate biruitor pe cel cazut, se face om, ca sa ridice pe cel asemenea prin unul asemenea.
Nimeni nu tagaduieste ca omul este o fiinta rationala si ganditoare. Cum s-a facut insa Cuvantul om, daca a luat un trup fara suflet sau un suflet fara minte? Unul ca acesta nu este om. Dar ce folos am fi avut din intrupare, daca cel care a fost supus pentru prima data patimii n-a fost mantuit, nici nu a fost reinnoit si nici intarit prin legatura cu Dumnezeu?
Caci ceea ce n-a fost luat, n-a fost vindecat. Prin urmare Cuvantul ia pe om in intregime si ia de asemenea si partea lui cea mai buna, care a cazut sub boala, ca sa dea mantuire omului in intregime. O minte neinteleapta si lipsita de cunostinta nu poate sa existe niciodata. Iar daca este inactiva si imobila, negresit este si neexistenta.
Asadar, Dumnezeu Cuvantul, voind sa innoiasca pe “cea dupa chipul lui Dumnezeu”( Facerea I, 26.), s-a facut om. Dar care era “cea dupa chipul lui Dumnezeu”, daca nu mintea? A luat oare Cuvantul partea mai rea din om, lasand partea mai buna? In adevar mintea este intermediarul intre Dumnezeu si trup, al trupului ca impreuna locuitor, al lui Dumnezeu ca chip. Mintea, asadar, se amesteca cu mintea si mintea este la mijloc intre curatenia lui Dumnezeu si grosolania corpului. Daca Hristos a luat un suflet fara minte, atunci a luat sufletul unei fiinte irationale.
Daca Evanghelistul a spus: “Cuvantul s-a facut trup” (Ioan I, 14.), trebuie sa se stie cauneori in Sfanta Scriptura omul este numit suflet, ca in urmatorul text: “Iacov a intrat in Egipt cu 75 de suflete” (Facerea XLVI, 27.); alteori este numit trup, ca in urmatorul text: “Tot trupul va vedea mantuirea lui Dumnezeu”( Luca III, 6; Isaia XL, 5.). Asadar, Domnul nu s-a facut trup lipsit de suflet, nici lipsit de minte, ci om. Caci insusi spune: “De ce ma lovesti pe mine, omul care v-a vorbit adevarul?” (Ioan VIII, 23; VIII, 40.). Asadar, a luat trup insufletit cu suflet rational si cugetator, care conduce trupul, dar este condus de Dumnezeirea Cuvantului. Prin urmare a avut in chip firesc si ca Dumnezeu si ca om vointa. Vointa omeneasca urma si se supunea vointei Lui; nu se misca prin propria ei opinie, ci voia pe acelea pe care le voia vointa Lui dumnezeiasca. Caci prin ingaduinta vointei dumnezeiesti, suferea in chip firesc cele ale Sale. In momentul cand a indepartat moartea, in chip firesc a indepartat-o, a trait clipe de agonie si s-a infricosat pentru motivul ca vointa Lui dumnezeiasca a voit si a ingaduit. Iar cand vointa Lui dumnezeiasca a voit ca vointa Lui omeneasca sa aleaga moartea, atunci ea de bunavoie s-a supus patimii, caci s-a dat pe sine insusi de bunavoie mortii, nu numai ca Dumnezeu, ci si ca om. Pentru aceea ne-a daruit indrazneala contra mortii, inainte de mantuitoarea patima, Domnul spune astfel: “Tata, daca este cu putinta treaca de la Mine paharul acesta” (Matei XXVI, 39; Marcu XIV, 36; Luca XXII, 42.). Din aceste cuvinte este clar ca El avea sa bea paharul ca om, nu ca Dumnezeu. Prin urmare, ca om voieste sa treaca paharul, caci cuvintele pronuntate de El exprima frica firii omenesti.
“Dar sa nu se faca voia Mea”, adica aceea potrivit careia sunt de alta fiinta decat Tine, ci vointa Ta, adica a Mea si a Ta, potrivit careia sunt deofiinta cu Tine. Iar acestea sunt iarasi cuvintele indraznelii. Caci sufletul Domnului, care a fost om adevarat, potrivit bunavointei Lui, simtind dragostea fireasca de fiinta Sa omeneasca, a incercat mai intai slabiciunea firii Sale la gandul despartirii de corp, dar fiind intarita de vointadumnezeiasca, are iarasi indrazneala contra mortii. Pentru ca acelasi a fost in totul Dumnezeu impreuna cu omenirea Lui si in totul om impreuna cu Dumnezeirea Lui; acelasi ca om a supus, in El si prin El, lui Dumnezeu si Tatalui ceea ce este omenesc si a fost ascultator Tatalui dandu-se pe El insusi exemplul si pilda cea mai buna.
A voit in chip liber prin vointa dumnezeiasca si omeneasca. Vointa libera este innascuta, negresit, in orice fire rationala. Caci la ce va avea ratiunea daca nu judeca in chip liber? O dorinta naturala a sadit creatorul si in fiintele irationale; aceasta le conduce in chip necesar pentru mentinerea firii lor proprii. Caci cele lipsite de ratiune nu pot conduce, ci sunt conduse de dorinta naturala. Pentru aceea la fiintele irationale dorinta si impulsul spre fapta sunt simultane, caci ele nu fac uz de ratiune, de deliberare, de gandire sau judecata. Pentru aceea nu sunt laudate si fericite daca savarsesc virtutea si nici nu sunt pedepsite daca fac raul. Firea rationala are in adevar o dorinta naturala care activeaza; in aceia, insa, care pazesc starea naturala, este condusa si orinduita de ratiune. Caci aceasta este superioritatea ratiunii: vointa libera, pe care o numim o activitate fireasca in ratiune. Pentru aceea cand savarseste virtutea este laudata si fericita, iar cand savarseste viciul este pedepsita.
Prin urmare, sufletul Domnului a voit miscandu-se in chip liber, dar a voit in chip liber pe acelea pe care vointa Lui dumnezeiasca a voit ca sa le vrea. Trupul nu se misca la un semn al Cuvantului - Moise si toti sfintii se miscau la un semn dumnezeiesc - ci acelasi unul fiind si Dumnezeu si om a voit potrivit unei voin te dumnezeiesti si omenesti. Pentru aceea cele doua vointe ale Domnului nu se deosebeau unele de altele in opinie, ci mai degraba in putere fireasca. Caci vointa Lui dumnezeieasca era fara deinceput, atoatefacatoare, era insotita de putere si era impasibila; vointa Luiomeneasca, insa, a luat inceput in timp si a suferit insesi afectele naturale sineprihanite. In chip natural ea nu era atotputernica; dar prin faptul ca a fost cu adevarat si real vointa Cuvantului lui Dumnezeu a fost si atotputernica.
Despre activitatea teandrica
Cand fericitul Dionisie spune ca Hristos a trait printre oameni cu o activitate noua, teandrica, nu suprimam activitatile firesti ale celor doua firi, in sensul ca ar spune ca a rezultat o singura activitate din cea dumnezeiasca si cea omeneasca - caci daca ar fi asa, am fi spus si o singura fire noua, rezultata din cea omeneasca si cea dumnezeiasca. Caci, dupa cum spun Sfintii Parinti, cele care au o singura activitate acelea au si o singura fiinta -, ci fericitul Dionisie a numit cele doua activitati astfel,voind sa arate modul nou si inexprimabil de manifestare al activit atilor firesti ale lui Hristos, mod inrudit cu modul inexprimabil al intrepatrunderii reciproce a firilor lui Hristos, traiul lui ca om, strain si minunat si necunoscut firii existentelor, ca si felul comunicarii insusirilor care rezulta din unirea inexprimabila a firilor. Nu spunem ca activitatile sunt despartite si nici ca firile activeaza despartit, ci fiecare lucreaza in chip unit ceea ce are propriu cu participarea celeilalte. Nici pe cele omene sti nu le-a lucrat in chip omenesc, caci n-a fost simplu om, si nici pe cele dumnezeiesti numai ca simplu Dumnezeu, pentru ca n-a fost simplu om, ci El a fost in acelasi timp si Dumnezeu si om. Caci dupa cum cunoastem unirea si deosebirea fireasca a firilor, tot astfel cunoastem unirea si deosebirea vointelor si activitatilor firesti.
Trebuie sa se stie asadar ca despre Domnul nostru Iisus Hristos vorbim cand ca despre doua firi, cand ca despre o singura persoana, dar si una si alta se raporteaza la un singur concept. Cele doua firi sunt un singur Hristos; iar singurul Hristos este cele doua firi. Asadar este acelasi lucru cand spui: Hristos lucreaza potrivit fiecareia din cele doua firi ale Lui, si: fiecare din cele doua firi lucreaza in Hristos cu participarea celeilalte. Prin urmare firea dumnezeiasca participa corpului care lucreaza, prin faptul ca prin bunavointa vointei dumnezeiesti i se ingaduie sa sufere si sa faca cele ale Sale si prin faptul ca activitatea trupului este negresit mantuitoare.
Aceasta din urma nu este opera activitatii omenesti, ci a celei dumnezeiesti. Trupul participa la Dumnezeirea Cuvantului, care lucreaza, pentru ca savarseste lucrarile cele dumnezeiesti prin corp ca printr-un instrument si pentru ca unul este cel care lucreaza atat dumnezeieste cat si omeneste in acelasi timp.
Trebuie sa se stie ca sfanta Lui minte lucreaza lucrarile ei naturale, gandind si cunoscand, ca este mintea lui Dumnezeu si ca este adorata de toata faptura, amintindu-si de traiul si de patimile Sale de pe pamant. Participa la Dumnezeirea activa a Cuvantului, conduce si guverneaza totul, gandind, cunoscand si conducand nu ca minte simpl a a unui om, ci ca una unita cu Dumnezeu dupa ipostasa si care este minte a lui Dumnezeu. Prin urmare, termenul “activitate teandrica” arata aceasta, anume caDumnezeu s-a facut barbat, adica s-a inomenit si activitatea Lui omeneasca a fost dumnezeiasca, adica indumnezeita; activitatea Lui omeneasca n-a fost lipsita de activitatea Lui dumnezeiasca, iar activitatea Lui dumnezeiasca n-a fost lipsita de activitatea Lui omeneasca, ci fiecare este considerata impreuna cu cealalta. Felul acesta se numeste perifraza, anume cand cineva cuprinde printr-un singur cuvant doua lucruri. Dupa cum spunem ca este una atat arderea care taie, cat si taierea care arde a cutitului inrosit in foc; dar spunem ca alta lucrare este taierea si alta arderea, si caarderea focului si taierea cutitului sunt activitatile unor firi deosebite, tot astfel si cand vorbim de o singura activitate teandrica a lui Hristos, intelegem pe cele doua activitati ale celor doua firi ale Lui, a Dumnezeirii Lui, activitatea dumnezeiasca, iar a omenirii Lui, activitatea omeneasca.
Despre afectele firesti si neprihanite ale lui Hristos
Marturisim ca Hristos a luat toate afectele firesti si neprihanite ale omului.
Caci a luat pe om in intregime, si a luat pe toate cele ale omului, afara
de pacat. Acesta nu este firesc, nici insamantat in noi de creator, ci s-a nascut
in vointa noastra libera, prin noua insamantare a diavolului, fara a ne stapani
prin forta. Se numesc afecte firesti si neprihanite acelea ce nu sunt in
puterea noastra, adica acelea care au aparut in viata din pricina condamnarii
prilejuite de calcarea poruncii, spre exemplu: foamea, setea,oboseala, durerea,
lacrimile, coruptibilitatea, fuga de moarte, frica, agonia, din
care provine sudoarea, picaturile de sange, ajutorul ingerilor, din pricina
neputintei firii si cele asemenea, care exista in chip firesc in toti oamenii.
Prin urmare pe toate le-a luat ca pe toate sa le sfinteasca. A fost Ispitit (Matei, IV, 1-11; Marcu, I, 12-13; Luca, IV, 1-13.) si a invins ca sa ne dea noua biruinta si sa dea firii putere de a invinge pe dusman, pentru ca firea invinsa odinioara sa invinga peinvingatorul de alta data prin aceleasi ispite, prin care a fost invinsa.
Cel rau l-a ispitit pe Hristos din afara si nu prin ganduri, la fel ca si pe Adam. Caci si pe acesta nu l-a ispitit prin ganduri, ci prin sarpe. Domnul, insa, a respins ispita si ca fumul a imprastiat-o, pentru ca sa fie invinse si de noi afectele care l-au ispitit pe El si le-a invins, si Adam cel nou sa mantuiasca pe Adam cel vechi.
Fara indoiala afectele noastre firesti erau in Hristos si conform firii si mai presus de fire. Afectele activau in El conform firii, cand ingaduia trupului sa sufere cele ale Sale; erau, insa, mai presus de fire, pentru ca in Domnul afectele firesti nu precedau vointa, in El nu se poate vedea nimic silit, ci toate sunt de bunavoie. Daca a voit a flamanzit, daca a voit a insetat, daca a voit i-a fost frica, daca a voit a murit.
Despre nestiinta si robie
Trebuie sa se stie ca Hristos a luat o fire ignoranta si roaba. Caci firea omului este roaba lui Dumnezeu, care a facut-o, si nu cunoaste pe cele viitoare. Asadar, daca, dupa cum spune Grigore Teologul, desparti vizibilul de spiritual (Cuvantul XXX, al patrulea cuvant teologic, despre Fiul, Migne PG, XXXVI, col.124B.), trupul se numeste rob si ignorant. Din pricina identitatii ipostasei, insa, si a unirii nedespartite, sufletul Domnului a fost imbogatit cu cunoasterea celor viitoare si cu celelalte faceri de minuni. Trupul oamenilor, potrivit firii Lui, nu este facator de viata; trupul Domnului, insa, unit dupa ipostasa cu insusi Cuvantul lui Dumnezeu, nu s-a despartit de mortabilitatea fireasca, ci a devenit facator de viata din cauza unirii dupa ipostasa cu Cuvantul si nu putem spune ca n-a fost si nu este totdeauna facator de viata. Tot astfel firea omeneasca nu poseda in chip substantial cunoasterea celor viitoare; sufletul Domnului, insa, din pricina unirii cu insusi Dumnezeu Cuvantul si a identitatii ipostatice a fost imbogatit, dupa cum am spus, cu celelalte minuni si cu cunoasterea celor viitoare.
Trebuie sa se stie ca nu putem sa-L numim rob. Caci numele robiei si al stapanirii nu indica firea, ci relatia, cum este numele de Tata si de Fiu. Aceste nume nu indica fiinta, ci relatia. Asadar, dupa cum am spus si despre nestiinta, tot astfel si aici, daca desparti prin ganduri pure sau pe cale abstracta, ceea ce este creat de ceea ce este necreat, atunci trupul este rob, daca nu este unit cu Dumnezeu Cuvantul. Dar o data ce s-a unit dupa ipostasa cum va fi rob? Caci unul fiind Hristos, nu poate fi Lui si rob si Domn. Aceste nume nu se spun despre cele absolute, ci despre cele relative. Asadar cui va fi rob? Tatalui? Dar daca este rob Tatalui nu sunt ale Fiului toate cate le are Tatal (Ioan XVI, 15.). Iar rob al Sau nu este nici intr-un caz. Dar daca este rob, in ce sens spune apostolul despre noi, care am fost infiati prin El (Galateni IV, 4-5.): “Incat nu mai esti rob, ci fiu” (Galateni IV, 7.)? Se numeste rob cu numele - caci El nu este rob - deoarece a luat pentru noi chip de rob (Filipeni II, 7.) si a fost numit rob impreuna cu noi (Filimon 16.). Impasibil fiind, a robit pentru noi patimilor, si s-a facut slujitor mantuirii noastre. Dar cei care numesc pe Hristos rob, impart pe unul Hristos in doua, intocmai ca Nestorie. Noi, insa, il numim Stapanul si Domnul intregii creatii si afirmam ca unul Hristos, acelasi Dumnezeu si om in acelasi timp, stie totul. “Caci in El sunt toate visteriile cele ascunse ale intelepciunii si ale cunoasterii” (Coloseni II, 3.).
Despre progresul Domnului in intelepciune, varsta si har
“El sporea, spune Scriptura, in intelepciune, in varsta si in har” (Luca II, 52.). Crestea in varsta; dar prin cresterea in varsta scotea la iveala intelepciunea care se afla in El. Mai mult: El isi facea progres al Sau progresul oamenilor in intelepciune, in har si in indeplinirea buneivointe a Tatalui, adica cunoasterea lui Dumnezeu si mantuirea oamenilor, si-si insusea pretutindeni firea noastra. Dar cei care afirma ca El progresa in intelepciune si in har, ca si cum ar fi primit un adaos la acestea, afirma implicit ca unirea celor doua firi nu s-a facut din primul moment al existentei Sale in trup si nici nu marturisesc unirea dupa ipostasa, ci ascultind de prostul Nestorie, nascocesc o unire relativa si o simpla locuire a Cuvantului in om, “nestiind nici ce vorbesc, nici despre ce lucruri dau adeverire”( I Timotei I, 7.) Caci daca trupul s-a unit cu adevarat cu Dumnezeu Cuvantul din primul moment al existentei Sale in trup, si mai mult ca a existat in El si avea identitatea ipostatica cu El, cum oare nu l-a imbogatit in chip desavarsit cu toata intelepciunea si harul? Trupul nu s-a impartasit de har si nici n-a participat prin har insusirilor Cuvantului, ci, mai degraba, in virtutea unirii dupaipostasa, prin care atat cele omenesti cat si cele dumnezeiesti sunt ale unuia singur Hristos - caci acelasi era si Dumnezeu si om in acelasi timp - izvoraste lumii harul, intelepciunea si plinatatea tuturor bunurilor.
Despre teama
Numele de teama are un sens
dublu. Este o teama fireasca, cand sufletul nu vrea
sa se desparta de corp, din pricina dragostei naturale si a familiaritatii puse
in el de la inceput de creator, in virtutea careia, in chip firesc, se
teme, agonizeaza si evita moartea. Definitia acestui fel de teama este
urmatoarea: teama fireasca este o
putere care se alipeste prin teama de existenta. In adevar,
daca toate au fost aduse de creator de la neexistenta la existenta, au in
chip firesc dorinta de a exista si nu de a nu exista. Caracterul firesc al acestora
este tendinta spre cele ce mentin firea. Prin urmare si Dumnezeu Cuvantul,
facandu-se om, a avut aceasta dorinta; in cele care mentin firea si-a
aratat tendinta prin care era impins spre mancare, bautura si somn si a facut
in chip natural experienta tuturor acestora; in cele care distrug firea, insa,
si-a aratat repulsia, ca in timpul patimii cand, in chip voluntar, s -a temut
de moarte. Chiar daca cele ce s-au facut s-au facut prin legea firii, totusi
nu s-au facut in chip silit, cum este cazul cu noi.
Caci voind in chip voluntar le-a
primit pe cele firesti. Prin urmare, aceasta teama, frica si agonie
apartin afectelor naturale si neprihanite; ele nu sunt supuse pacatului. Este
apoi o teama care consta din tradarea gandurilor, din necredinta si
din nestiinta ceasului mortii, ca atunci cand ne speriem in timpul noptii cand
se produce vreun zgomot. Aceasta teama este contra firii si o definim astfel
: frica contra firii este teama provocat a in noi pe neasteptate. Domnul n-a
avut acest fel de frica. Pentru aceea niciodata nu s-a temut in acest fel, afara
de momentul patimii, chiar daca de multe ori s-a temut in virtutea intruparii
Sale, caci El cunostea timpul mortii. Ca
s-a temut cu adevarat spune sfintitul Atanasie in lucrarea contra lui Apolinarie
: “Pentru aceasta Domnul a spus: “Acum s-a tulburat sufletul meu”
(Ioan XII, 27.). Cuvantul “acum” arata momentul cand a voit; totusi a aratat si
existenta fricii; n-a numit neexistenta ei ca existenta, ca si cum cele spuse de
El s-ar fi intamplat in aparenta. Toate s-au intamplat prin fire si cu adevarat”.
Iar mai jos: “Cu nici un chip Dumnezeirea nu-si impropriazapatima fara de un
trup care sufera; nici nu arata tulburare sau durere fara de un
suflet care se intristeaza si se tulbura, nici nu se nelinisteste sau se roaga fara
de o minte care se nelinisteste si se roaga. Dar chiar daca cele savarsite nu
s-au intamplat prin invingerea firii, totusi s-au savarsit spre aratarea existentei”.
Cuvintele “cele savarsite nu s-au intamplat prin invingerea firii”
arata ca a suferit acestea de buna voie.
Despre rugaciunea Domnului
Rugaciunea este ridicarea mintii catre Dumnezeu. Sau: rugaciunea este cererea celor ce se cuvin de la Dumnezeu. Asadar, in ce sens se ruga Domnul la invierea lui Lazar (Ioan XI, 41-42.) si in timpul patimii (Matei XXVI, 39-44; Marcu XIV, 32-41; Luca XXII, 41-46; Ioan XVII, l -26.)? Caci sfanta Lui minte n-a avut nevoie sa se urce catre Dumnezeu, o data ce era unita dupa ipostasa cu Dumnezeu Cuvantul, si n-avea nevoie sa ceara ceva de la Dumnezeu. Caci unul este Hristos. Dar impropriindu-si persoana noastra si formand in El insusi firea noastra, ni s-a facut noua pilda, ne-a invatat sacerem de la Dumnezeu, sa ne ridicam mintea spre El, deschizandu-ne noua, prin sfanta Lui minte, urcarea spre Dumnezeu. Caci dupa cum a suferit afectele, pentru ca sa ne dea biruinta asupra lor, tot astfel s-a si rugat, ca sa ne deschida, dupa cum am spus, urcarea catre Dumnezeu si sa plineasca in locul nostru toata dreptatea (Matei III, 15.), dupa cum a spus catre Ioan, si sa ne impace cu Tatal Lui, sa-l cinsteasca ca principiu si cauza si sa arate ca El nu este potrivnic lui Dumnezeu. Cand la invierea lui Lazar a spus: “Tata, iti multumesc ca m-ai ascultat. Eu insa stiam ca totdeauna ma asculti; dar am spus pentru poporul care se afla aici ca sa cunoasca ca Tu m-ai trimis” (Ioan XI, 41-42.), nu este clar tuturor ca a rostit aceste cuvinte pentru a cinsti pe Tatal, ca pe cauza Lui, si a arata ca nu este potrivnic lui Dumnezeu?
Dar cand a spus: “Tata, de este cu putinta, treaca de la Mine paharul acesta, da nu cum voiesc Eu, ci cum Tu voiesti” (Matei XXVI, 39; Marcu XIV, 36; Luca XXII, 42.), nu este clar oricaruia ca ne invata sa cerem in ispite ajutor numai de la Dumnezeu, sa preferam vointa dumnezeiasca vointei noastre si arata ca si-a impropriat cele ale firii noastre si ca are cu adevarat doua vointe, corespunzatoare firilor Lui, firesti, dar nu potrivnice? A spus “Tata”, pentru ca este deofiinta cu El; a spus “de este cu putinta” nu pentru ca nu stia - caci ce este cu neputinta la Dumnezeu? - ci pentru ca sa ne invete pe noi sa preferam vointa dumnezeiasca vointei noastre. Cu neputinta este numai ceea ce Dumnezeu nu, voieste, nici nu ingaduie. A spus: “Dar nu cum voiesc Eu, ci cum Tu voiesti”, deoarece ca Dumnezeu are aceeasi vointa cu Tatal; ca om, insa, arata, in chip natural, vointa omenirii Lui. in adevar, aceasta in chip firesc evita moartea. A spus cuvintele: “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai parasit”( Matei XXVII, 46; Marcu XV, 34.), pentru ca si-a impropriat persoana noastra. Caci Tatal nu este Dumnezeul lui Hristos, afara numai daca, despartind pe cale abstracta vizibilul de spiritual, s-ar fi asezat in acelasi rand cu noi, si nici n-a fost parasit vreodata de Dumnezeirea Sa, ci noi suntem cei parasiti si noi cei trecuti cu vederea. Pentru aceea s-a rugat, pentru ca si-a impropriat firea noastra.
Despre improprierea firii noastre
Trebuie sa se stie ca sunt doua feluri de improprieri: una fireasca si substantiala si alta personala si relativa, Impoprierea fireasca si substantiala este aceea potrivit careia Domnul, pentru iubirea de oameni, a luat firea noastra si toate insusirile firesti, caci s-a facut om prin natura si cu adevarat si a experimentat insusirile firesti, improprierea personala si relativa este atunci cand ia locul altei persoane, pe baza unei relatii oarecare, adica mila sau dragostea, sau cand rosteste in locul altei persoane pentru ea cuvinte care nici intr-un caz nu se potrivesc Lui. Potrivit acestei improprieri personale si relative si-a impropriat blestemul si parasirea noastra si cele asemenea care nu sunt firesti, fara ca El sa fie sau faca acestea, ci a luat persoana noastra si a fost asezat in acelasi rand cu noi. Un astfel de sens au cuvintele: “S-a facut blestem pentru noi” (Galateni III, 13.).
Despre patima corpului Domnului si despre impasibilitatea Dumnezeirii Lui
Prin urmare insusi Cuvantul lui Dumnezeu a suferit toate in trup, in timp ce firea Lui dumnezeiasca si singura impasibila a ramas impasibila. Caci prin faptul ca a suferit unul Hristos, compus din Dumnezeire si omenire si care este in Dumnezeire si omenire, a suferit firea cea pasibila, ca una ce prin natura este pasibila, dar n-a suferit impreuna cu ea si firea impasibila. Sufletul este pasibil; pentru aceea, cand corpul este taiat el simte durere si sufera impreuna cu corpul, cu toate ca el n-a fost taiat.Dumnezeirea, insa, pentru ca este impasibila, n-a suferit impreuna cu corpul.
Trebuie sa se stie ca spunem: Dumnezeu a suferit in trup, dar nici intr-un caz ca Dumnezeirea a suferit in trup, sau ca Dumnezeu a suferit prin trup. Caci daca atunci cand soarele lumineaza un copac, iar securea taie copacul, soarele ramane netaiat si impasibil, cu atat mai mult ramane impasibila Dumnezeirea impasibila a Cuvantului unita cu trupul dupa ipostasa, atunci cand trupul sufera! Si dupa cum daca cineva varsa apa pe un fier inrosit in foc, unul, adica focul, care are insusirea naturala de a suferi din pricina apei, se stinge, dar fierul ramane nevatamat, caci nu are insusirea naturala de a se strica din pricina apei, cu cat mai mult suferinta nu este proprie Dumnezeirii, singura impasibil a, si cu atat mai mult ramane departata de suferinta, atunci cand trupul suferea! Dar nu este necesar ca exemplele sa se potriveasca complet si perfect, in exemple este necesar sa se observe asemanarea si deosebirea, caci altfel nu este exemplu. Caci asemanarea in totul va fi identitate si nu exemplu, si aceasta este valabila mai ales despre cele dumnezeiesti. Este insa cu neputinta sa se gaseascaexemple intru totul asemenea cu privire la doctrina despre Dumnezeu si despre intrupare.
Dumnezeirea Cuvantului ramane nedespartita de suflet si de corp si inmoartea Domnului, si ramane o singura ipostasa
Domnul nostru Iisus Hristos a fost fara de pacat, “caci pacat n-a facut cel care ridica pacatul lumii si nici nu s-a gasit viclenie in gura Lui”( I Petru, II. 22; Isaia LIII, 9; Ioan I, 29.). Nu era supus mortii, de vreme ce prin pacat a intrat moartea in lume (Romani V, 12.). Asadar, Domnul moare, primind in locul nostru moartea, se aduce pe sine insu si in locul nostru jertfa Tatalui, caci noi am pacatuit fata de Tatal, si El trebuia ca sa-l primeasca pe El, in locul nostru, pret de rascumparare ca astfel sa ne libereze pe noi de condamnare. Sangele Domnului n-a fost adus ca jertfa tiranului. Sa nu fie! Asadar, moartea se apropie si inghitind momeala corpului este strabatuta de undita Dumnezeirii; si gustand din corpul infailibil si facator de viata este distrusa si da indarat pe toti aceia pe care altadata i-a inghitit. Caci dupa cum intunericul dispare cand vine lumina, tot astfel si stricaciunea este alungata la apropierea vietii; atunci toti capata viata, iar cel care a introdus stricaciunea in viata, distrugere.
Asadar, chiar daca a murit ca om, si chiar daca Sfantul Lui suflet s-a despartit de corpul Lui prea curat, totusi Dumnezeirea nu s-a despartit de cele doua, adica de suflet si de corp, si astfel nici unica ipostasa nu s-a despartit in doua ipostase. Caci corpul si sufletul au avut de la inceput, in acelasi timp, existenta in ipostasa Cuvantului, si cu toate ca in timpul mortii a fost despartit sufletul de trup, totusi fiecare a ramas, avand existanta in unica ipostasa a Cuvantului. Astfel, unica ipostasa a Cuvantului a fost siipostasa Cuvantului si a sufletului si a trupului. Niciodat a, nici sufletul, nici corpul n-au avut o ipostasa proprie, alta decat ipostasa Cuvantului. Ipostasa Cuvantului a fost totdeauna una si niciodata doua. Prin urmare, ipostasa lui Hristos este una totdeauna. Chiar daca spatial sufletul s-a despartit de corp, ipostatic, insa, era unit prin Cuvant.
Despre coruptibilitate si distrugere
Numele de coruptibilitate are doua sensuri: indica aceste afecte omenesti: foamea, setea, oboseala, strapungerea cu cuiele, moartea, adica despartirea sufletului de corp, si cele asemenea. Potrivit acestei insemnari spunem ca trupul Domnului este coruptibil, caci a luat pe toate acestea de bunavoie. Coruptibilitatea, insa, inseamna si descompunerea si disparitia completa a corpului in elementele din care a fost compus. Aceasta este numita de multi mai ales distrugere. Corpul Domnului n-a avut experientaacesteia, dupa cum spune profetul David: “Ca nu vei parasi sufletul meu in iad, si nici nu vei da ca sa vada cel cuvios al tau distrugere” (Psalmi XV, 10.).
Este necucernic sa spui ca este incoruptibil corpul Domnului inainte de inviere, dupa conceptia nebunului Iulian si Gaian, potrivit primului sens al Cuvantului coruptibilitate. Caci daca era incoruptibil nu era deofiinta cu noi si atunci nu s-au intamplat cu adevarat, ci numai in aparenta, acelea care spune Evanghelia ca s-au intamplat, foamea, setea, cuiele, impungerea coastei, moartea. Iar daca s-au intamplat aparent, atunci taina intruparii este o inselaciune si o minciuna, atunci aparent si nu adevarat s-a facut om, atunci aparent si nu adevarat am fost mantuiti. Sa nu fie! Iar cei carevorbesc asa sa fie lipsiti de mantuire. Noi, insa, am dobandit mantuirea cea adevarata si o vom dobandi. Dupa al doilea sens al cuvantului coruptibilitate, marturisim ca trupul Domnului este incoruptibil, adica nepieritor, dupa cum ne-au predat purtatorii de Dumnezeu parinti. Dar dupa invierea din morti a Mantuitorului, spunem ca trupul Domnului este incoruptibil si dupa primul sens. Si Domnul a daruit prin corpul Lui propriu si corpului nostru invierea si incoruptibilitatea, care urmeaza dupa inviere,facandu-ni-se insusi parga invierii, a incoruptibilitatii si a impasibilitatii.
“Caci trebuia, spune dumnezeiescul apostol, ca acest corp stric acios sa se imbrace in nestricaciune” (I Corinteni XV, 53.).
Despre pogorarea in iad
Sufletul indumnezeit se pogoara in iad, ca dupa cum celor de pe pamant a rasarit soarele dreptatii (Maleahi IV, 2.), tot astfel sa straluceasca lumina si celor de sub pamant si care stau in intuneric si in umbra mortii (Luca I, 79; Isaia IX, 2.); ca dupa cum a binevestit pacea celor de pe pamant, slobozenie celor robiti, vedere celor orbi (Isaia LXI, 1; Luca IV, 18.), si celor care au crezut a devenit pricina mantuirii vesnice, iar celor care n-au crezut, mustrare a necredintei, tot astfel si celor din iad. “Pentru ca Lui sa se plece tot genunchiul celor ceresti, celor pamantesti si celor dedesupt”( Filipeni II, 10.). Si astfel a slobozit pe cei legati din veci si iarasi a revenit dintre morti deschizandu-ne calea catre inviere.