CARTEA INTAI
Dumnezeirea este necuprinsa de minte. Nu trebuie sa cautam si sa ne interesam de cele ce nu ni s-au predat de sfintii profeti, apostoli si evanghelisti
“Pe Dumnezeu nimeni nu L-a vazut vreodata; Fiul, Unul-Nascut,care este in sanurile Tatalui, acela L-a facut cunoscut”( Ioan I, 18.). Prin urmare, Dumnezeirea este inefabila si incomprehensibila, “caci nimeni nu cunoaste pe Tatal afara de Fiul si nici pe Fiul afara de Tatal”( Matei XI, 27.). Sfantul Duh, insa, cunoaste cele ale lui Dumnezeu, in chipul in care duhul omului cunoaste cele ce sunt in el (I Corinteni II, 11). In afara de prima si fericita fire (Adica: firea dumnezeiasca.), nimeni n-a cunoscut vreodata pe Dumnezeu, decat numai acela caruia ea i s-a descoperit.
Nimeni, nu numai dintre oameni, dar nici dintre puterile suprapamantesti, adica chiar dintre Heruvimi si Serafimi. Dumnezeu, insa, nu ne-a lasat in completa nestiinta, deoarece cunostinta existentei lui Dumnezeu este insamantata de El in chip firesc in toti oamenii. Pe langa aceasta, insasi creatia, conservarea si guvernarea acesteia vestesc maretia firii dumnezeiesti (Romani I, 20).
Dumnezeu s-a facut apoi cunoscut, atat cat ne este cu putinta sa-l intelegem, mai intai prin lege si prin profeti, iar in urma prin Fiul Lui, Unul-Nascut, Domnul si Dumnezeul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos. Pentru aceea primim, cunostem si cinstim toate cele predate noua prin lege, prin profeti, prin apostoli si prin evanghelisti si nu cercetam nimic mai mult decat acestea. Dumnezeu, fiind bun, este cauza a tot binele si nu este supus nici invidiei, nici patimii. Invidia este departe de firea dumnezeiasca, singura buna si in afara de orice patima.
Prin urmare, Dumnezeu, cunoscand toate si ingrijindu-se dinainte de folosul fiecaruia, ne-a descoperit sa cunoastem numai ceea ce este de folos si a trecut sub tacere ceea ce n-am putut sa purtam. Pe acestea deci sa le iubim si in acestea sa ramanem, nemutand hotarele vesnice (Pilde XXII, 28) si nedepasind dumnezeiasca predanie.
Despre cele exprimabile si cele inexprimabile. Despre cele cognoscibile si cele incognoscibile
Cel care vrea sa vorbeasca sau sa auda despre Dumnezeu trebuie sa stie in chip clar ca atat cele cu privire la doctrina despre Dumnezeu, cat si cele cu privire la doctrina intruparii, nu sunt toate inexprimabile si nici toate exprimabile, nici toate incognoscibile si nici toate cognoscibile.
Altceva este cognoscibilul si altceva exprimabilul, dupa cum altceva este vorbirea si altceva cunoasterea. Pentru aceasta nu pot fi exprimate cu claritate multe din acelea care se inteleg in chip obscur despre Dumnezeu, ci suntem siliti sa exprimam lucrurile, care sunt mai presus de noi, in felul nostru omenesc de a vorbi, dupa cum spunem ca Dumnezeu doarme, ca se manie, ca nu ne poarta de grija, ca are maini, picioare si cele asemenea.
Noi cunoastem si marturisim ca Dumnezeu este fara de inceput, fara de sfarsit, vesnic, pururea dainuitor, nezidit, neschimbat, neprefacut, simplu, necompus, necorporal, nevazut, impalpabil, necircumscris, infinit, incomprehensibil, indefinit, insesizabil, bun, drept, creatorul tuturor fapturilor, atotputernic, atotstapanitor, atoatevazator, atoatepurtator de grija, stapanitor si judecator. Cunoastem si marturisim ca este un singur Dumnezeu, adica o singura fiinta; ca este cunoscut si este in trei ipostase, adica Tatal si Fiul si Sfantul Duh; ca Tatal si Fiul si Sfantul Duh sunt unul in toate, afara de ne-nastere, nastere si purcedere; ca Fiul, Unul-Nascut si Cuvantul lui Dumnezeu si Dumnezeu, din pricina indurarii milei Sale pentru mantuirea noastra, a fost zamislit, fara de samanta, prin bunavointa Tatalui si prin conlucrarea prea Sfantului Duh, si s-a nascut prin Sfantul Duh, fara stricaciune, din Sfanta Fecioara si Nascatoarea de Dumnezeu Maria si s-a facut din ea om desavarsit; ca acelasi este, in acelasi timp, siDumnezeu desavarsit si om desavarsit, din doua firi, din Dumnezeire si omenire, si in doua firi, care au facultatea de a intelege, de a voi, de a lucra si de a actiona liber, si ca sa spunem intr-un cuvant, fiind desavarsite, potrivit definitiei si ratiunii fiecareia din firi, adica a Dumnezeirii si a omenirii, dar intr-o singura ipostasa compusa; ca a flamanzit, a insetat, a obosit, a fost rastignit, a primit incercarea mortii si a ingroparii de trei zile, s-a inaltat la ceruri, de unde a si venit la noi, si iarasi va veni in vremea deapoi. Si martora a acestora este dumnezeiasca Scriptura si toata ceata sfintilor.
Ce este insa fiinta lui Dumnezeu, sau cum este intru toate, sau cum Fiul, Unul-Nascut si Dumnezeu, golindu-se pe El insusi, s-a facut om din sangiuri feciorelnice, fiind plasmuit dupa o alta lege decat cea fireasca, sau cum a umblat pe ape, fara sa-si ude picioarele, nu cunoastem si nici nu putem spune.
Asadar, nu este cu putinta sa spunem ceva despre Dumnezeu si, in general, sa intelegem altceva decat cele care, in chip dumnezeiesc, ni s-au vestit sau ni s-au spus si revelat prin cuvintele dumnezeiesti ale Vechiului si Noului Testament.
Dovedirea existentei lui Dumnezeu
Existenta lui Dumnezeu nu este pusa la indoiala de cei care primesc Sfintele Scripturi, adica Vechiul si Noul Testament si nici de multimea paganilor, deoarece, dupa cum am spus, cunostinta existentei lui Dumnezeu este sadita in chip natural in noi. Dar rautatea celui viclean contra firii omenesti a avut atata putere incat a tras pe unii in cea mai absurda si cea mai rea decat toate rautatile, prapastie a pierzarii, anume de a spune ca nu exista Dumnezeu. Nebunia acestora, aratand-o talcuitorul lucrurilor dumnezeiesti, David, a spus: “Zis-a cel nebun intru inima sa: Nu este Dumnezeu” (Psalmi XIII, 1). Pentru acest motiv, ucenicii si apostolii Domnului, intelepti fiind de Prea Sfantul Duh, facand semnele dumnezeiesti prin puterea si harul Lui, au fost inaltati din abisul necunostitei catre lumina cunostintei de Dumnezeu, prinsi de vii fiind cu mreaja minunilor. Tot astfel si urmasii harului si dregatoriei acestora, pastorii si invatatorii, primind harul luminator al Duhului, luminau, prin puterea minunilor si prin cuvantul harului, pe cei intunecau si intorceau pe cei rataciti. Noi, insa, care n-am primit nici darul minunilor, nici al invataturii, deoarece nevrednici neam facut prin inclinarea catre placeri, ei bine, noi vom vorbi putin despre acestea din cele ce ni s-au predat de talcuitorii harului, invocand pe Tatal si pe Fiul si pe Sfantul Duh.
Toate cele care exista sunt sau create sau necreate; iar daca sunt create, sunt negresit si schimbatoare, caci existenta acelora care a inceput prin schimbare va fi supusa cu siguranta schimbarii, fie distrugandu-se, fie schimbandu-se in chip liber. Dar daca sunt necreate, urmeaza ca sunt negresit si neschimbatoare. Lucrurile, care au o existenta contrara, acelea au contrar si felul de a exista, adica insusirile. Si cine nu va cadea de acord cu noi ca toate existentele, toate cele care cad sub simtirea noastra, chiar si ingerii, se schimba, se prefac si se misca in multe feluri! Cele spirituale, adica ingerii, sufletele si demonii, se schimba potrivit vointei libere, care creste sau se micsoreaza, fie in progresul in bine, fie in indepartarea de bine. Celelalte se schimba prin nastere si distrugere, prin crestere si micsorare, prin schimbarea insusirilor si miscarea de la un loc la altul. Prin urmare, fiind schimbatoare, negresit sunt create; si fiind create, negresit au fost create de cineva. Creatorul, insa, trebuie sa fie necreat. Dar daca si acela a fost creat, negresit a fost creat de cineva, si asa mai departe, pana ce vom ajunge la cineva necreat. Asadar, creatorul fiind necreat, negresit este si neschimbator. Si cine altul va fi acesta daca nu Dumnezeu?
Dar si coeziunea insasi si conservarea si guvernarea creatiei ne invata ca exista Dumnezeu, care a urzit acest univers, il tine, il pastreaza si are totdeauna grija de el. Caci cum ar fi putut ca naturile contrare, adica focul si apa, aerul si pamantul, sa se uneasca unele cu altele pentru formarea unei singure lumi, si cum ar putea sa ramana nedescompuse, daca nu le-ar uni o forta atotputernica si nu le-ar pastra totdeauna nedescompuse?
Cine este acela care a oranduit cele ceresti si cele pamantesti, toate cele din aer si toate cele din apa, dar mai vartos, cele dinaintea acestora, cerul, pamantul, aerul, natura focului si a apei? Cine le-a amestecat si le-a impartit pe acestea? Cine este acela care le-a pus in miscare si conduce mersul lor neincetat si neimpiedicat? Nu este oare fauritorul lor acela care a pus in toate o lege, potrivit careia totul se conduce si se guverneaza? Si cine este fauritorul lor? Nu este oare acela care le-a facut si le-a adus la existenta? Caci nu vom da intamplarii asemenea putere! Dar sa admitem ca s-au facut prin intamplare. A cui este oranduirea acestora? Sa o admitem, daca vrei, si pe aceasta. A cui este atunci conservarea si pastrarea lor, potrivit legilor dupa care, la inceput, au fost aduse la existenta? Evident, a altcuiva decat a intamplarii. Iar acesta cine este altul daca nu Dumnezeu?
Despre fiinta lui Dumnezeu. Fiinta lui este necuprinsa cu mintea
Prin urmare, este evident ca exista Dumnezeu. Fiinta si natura Lui, insa, este cu totul incomprehensibila si incognoscibila. Este evident ca Dumnezeu este necorporal. Caci, cum ar avea corp ceea ce este infinit, nemarginit, fara de forma, impalpabil, nevazut, simplu si necompus? Cum ar fi neschimbator, daca ar fi marginit si pasibil? Cum ar fi impasibil ceea ce este compus din elemente si ceea ce se descompune iarasi in aceleasi elemente? Caci compunerea este principiul luptei; lupta, principiul dezbinarii; dezbinarea, principiul descompunerii; iar descompunerea este cu totul straina lui Dumnezeu.
Daca Dumnezeu ar fi corporal, cum se va putea respecta dictonul ca Dumnezeu strabate prin toate si umple toate, dupa cum spune Scriptura: “Nu umplu Eu, oare, cerul si pamantul, zice Domnul?”( Ieremia XXIII, 24.). Caci este cu neputinta ca un corp sa treaca prin corpuri, fara sa taie si sa fie taiat, fara sa se impleteasca si sa intampine impotrivire, dupa cum se amesteca si se combina toate corpurile lichide.
Dar daca unii zic ca Dumnezeu este un corp imaterial, ca asa numitul,de inteleptii greci, al cincilea corp, vom spune ca este cu neputinta, deoarece, negresit, el se va misca ca si cerul. Caci acesta spun ei ca este al cincilea corp. Cine este, insa, acela care il misca pe acesta? Caci tot ce se misca este miscat de altcineva. Si pe acela, cine? Si aceasta la infinit, pana vom ajunge la ceva nemiscat. Iar cel care misca pentru prima data este nemiscat si acesta este Dumnezeu. Oare nu va fi circumscris in spatiu ceea ce este miscat? Pentru aceea, numai Dumnezeirea este nemiscata, miscand toate prin miscarea sa. Deci trebuie sa conchidem ca Dumnezeirea este necorporala.
Dar nici aceasta nu este ceva care explica fiinta Lui, dupa cum nu o explica nici faptul ca este nenascut, fara de inceput, neschimbator, incoruptibil si toate cate se spun despre Dumnezeu sau sunt in leg atura cu Dumnezeu.
Caci acestea nu indica ce este fiinta lui Dumnezeu, ci ceea ce nu este. Cel care voieste sa defineasca fiinta cuiva trebuie sa spuna ce este fiinta aceluia, nu ceea ce nu este. Cu privire la Dumnezeu, insa, este cu neputita sa spunem ce este fiinta Sa.
Dar este mult mai potrivit sa vorbim despre fiinta lui Dumnezeu facand abstractie de toate existentele, caci Dumnezeu nu face parte din existente. Asta nu inseamna ca Dumnezeu nu exista, ci ca el este mai presus de toate existentele si mai presus de insasi existenta. Si daca cunostintele sunt in legatura cu existentele, urmeaza ca ceea ce este mai presus de cunostinta va fi negresit si mai presus de existenta, si din contra, ceea ce este mai presus de existenta, va fi si mai presus de cunostinta.
Prin urmare, Dumnezeirea este infinita si incomprehensibila. Si numai aceasta putem intelege cu privire la fiinta sa, anume nemarginirea si incomprehensibilitatea Sa. Toate cate le spunem in chip afirmativ cu privire la Dumnezeu nu indica natura Lui, ci cele in legatura cu natura Sa. Chiar daca vom spune ca Dumnezeu este bun, ca este drept, ca este intelept, sau orice altceva, nu indicam natura lui Dumnezeu, ci pe acelea in legatura cu natura Lui. Sunt unele, insa, care se spun in chip afirmativ cu privire laDumnezeu, care au o putere de negatie covarsitoare; de pilda cand spunem ca Dumnezeu este intuneric, nu intelegem ca Dumnezeu este intuneric, ci intelegem ca nu este lumina, ci ceva mai presus de lumina; si cand zicem ca este lumina, intelegem ca nu este intuneric.
Demonstrare ca exista un singur Dumnezeu si nu multi Dumnezei
A fost dovedit indeajuns ca exista Dumnezeu si ca fiinta Lui este incomprehensibila. Ca exista un singur Dumnezeu si nu multi Dumnezei este neindoielnic celor care cred in dumnezeiasca Scriptura. Caci spune Domnul la inceputul legii: “Eu sunt Domnul Dumnezeul tau, cel care te-a scos din pamantul Egiptului. Sa nu ai alti Dumnezei afara de mine”( Iesirea XX, 2-3). Si iarasi: “Asculta, Israile: Domnul Dumnezeul tau este un singur Domn”( Deuteronomul VI, 4).
Iar prin profetul Isaia spune: “Eu sunt Dumnezeu dintru inceput si Eu dupa acestea si afara de Mine nu este Dumnezeu, inaintea Mea n-a fost alt Dumnezeu si dupa Mine nu va fi si in afara de Mine nu este”( Isaia XLIII, 10-11). Si Domnul in sfintele Evanghelii spune astfel catre Tatal: “Aceasta este viata vesnica ca sa te cunoasca pe Tine singurul Dumnezeu adevarat”( Ioan XVII, 3).
Celor care nu cred in dumnezeiasca Scriptura le vom vorbi in chipul urmator. Dumnezeirea este desavarsita si nu-i lipseste nimic in ce priveste bunatatea, intelepciunea si puterea; este fara de inceput, fara de sfarsit, pururea dainuitoare, necircumscrisa si, ca sa spunem intr-un cuvant, desavarsita in toate. Dar daca vom spune ca sunt multi Dumnezei, este necesar sa se observe deosebire intre cei multi, caci daca nu este deosebire intre ei, este mai degraba unul si nu multi. Dar daca este deosebire intre ei, unde este desavarsirea? Caci n-ar fi Dumnezeu daca ar fi lipsit de desavarsire, fie in ce priveste bunatatea, fie in ce priveste puterea, fie in ce priveste intelepciunea, fie in ce priveste timpul, fie in ce priveste spatiul.
Dar identitatea in toate indica mai degraba un singur Dumnezeu si nu multi. Dar cum va putea fi pastrata necircumscrierea, daca sunt multi Dumnezei? Caci acolo unde ar fi unul nu va putea fi celalalt.
Cum va putea fi condusa lumea de multi? Oare nu se va descompune si nu se va nimici, deoarece se observa lupta intre conducatori? Caci deosebirea introduce impotrivire. Dar daca ar spune cineva ca fiecare conduce cate o parte, atunci voi intreba: Cine a oranduit acest lucru, si cine le-a facut imparteala? Acela ar fi mai degraba Dumnezeu. Prin urmare, exista un singur Dumnezeu, desavarsit, necircumscris, facator al universului, tiitor si conducator, mai presus de desavarsire si inaintea oricarei desavarsiri.
Pe langa acestea, insa, este o necesitate naturala ca unitatea sa fie principiul dualitatii.
Despre Cuvantul si Fiul lui Dumnezeu. Demonstrare silogistica
Asadar acest unic si singur Dumnezeu nu este fara de Cuvant. Avand Cuvant, nu-L va avea pe cel neipostatic, caci nu a avut inceput al existentei si nici nu va inceta de a exista. N-a fost un timp cand n-a fost Dumnezeu Cuvantul. Dumnezeu are pururea Cuvantul Sau nascut din El; nu este neipostatic cum este cuvantul nostru, care se raspandeste in aer, ci este enipostatic, viu, desavarsit. Nu se departeaza in afara de El, ci este pururea cu El. Caci unde va fi, daca este in afara de El? Pentru ca firea noastra este supusa mortii si lesne stricacioasa, pentru aceea si cuvantul nostru esteneipostatic. Dumnezeu, insa, pentru ca exista pururea si pentru ca este desavarsit, va avea si Cuvantul Lui desavarsit, enipostatic, pururea existent, viu, si are toate cate are cel care l-a nascut. Cuvantul nostru, care iese din minte, nu este in totul acelasi cu mintea, dar nici cu totul deosebit de ea; dar pentru ca este din minte, este altul decat ea, si pentru ca aduce insasi mintea la expresie, nu este cu totul deosebit de ea, ci este una cu ea in ce priveste natura, dar deosebit de ea in ce priveste subiectul. Tot astfel si Cuvantul lui Dumnezeu, prin faptul ca exista prin el insusi, se deosebeste de acela de la care are existenta; dar prin faptul ca arata in El insusi pe acelea care se vad la Dumnezeu, este identic cu El in ce priveste natura. Caci dupa cum se vede desavarsire in toate la Tatal, tot astfel se vede si la Cuvantul nascut din El.
Despre Sfantul Duh. Demonstrare silogistica
Cuvintul trebuie sa aiba si Duh, caci si cuvantul nostru nu este lipsit de duh. La noi, insa, duhul este strain fiintei noastre. El este tragerea si darea afara a aerului, care intra si iese pentru mentinerea corpului, in timpul vorbirii, duhul ajunge glasul cuvantului, dand la iveal a in el insusi puterea cuvantului. Dar cu privire la firea dumnezeiasca cea simpla si necompusa, trebuie sa marturisim cu cucernicie existenta Duhului lui Dumnezeu, pentru ca sa nu fie Cuvantul lui Dumnezeu inferior cuvantului nostru. Dar nu este lucru cucernic sa gandim ca Duhul lui Dumnezeu este ceva strain, introdus din afara in Dumnezeu, dupa cum este la noi, care suntem firi compuse. Ci,dupa cum atunci cand am auzit de Cuvantul lui Dumnezeu nu am socotit ca este neipostatic, nici ca rezulta prin invatatura, nici ca se exteriorizeaza prin voce, nici ca se rapandeste in aer si se pierde, ci ca are o existenta proprie, ca are vointa libera si ca este activ si atotputernic, tot astfel si cand am fost invatati despre Duhul lui Dumnezeu, care insoteste Cuvantul si face cunoscuta activitatea Lui, noi nu gandim ca este o suflare neipostatica. Caci daca s-ar intelege Duhul, care este in Dumnezeu, dupa asemanarea duhului nostru, s-ar injosi maretia firii dumnezeiesti. Din contra, noi gandim ca Duhul lui Dumnezeu este o putere substantiala, care exista intr-o ipostasaproprie ei insasi, care purcede din Tatal si se odihneste in Fiul si il face cunoscut. Nu poate sa se desparta de Dumnezeu, in care exista, si de Cuvantul, pe care il insoteste, si nici nu se pierde in neexistenta, ci exista in chip substantial dupa asemanarea Cuvantului. Duhul Sfant este viu, liber, de sine miscator, activ, voieste totdeauna binele, si in orice intentie a Lui puterea coincide cu vointa, este fara de inceput si fara de sfarsit. Niciodata Cuvantul nu a lipsit Tatalui, nici Duhul Cuvantului.
In chipul acesta, prin unitatea naturii dumnezeiesti, se nimiceste ratacirea politeista a elinilor; iar prin acceptarea Cuvantului si a Duhului se distruge invatatura iudeilor; iar din amandoua ereziile ramane ceea ce este folositor; din conceptia iudaica, unitatea firii, iar din conceptia elenismului numai deosebirea persoanelor.
Iar daca iudeul se opune acceptarii Cuvantului si Duhului, sa fie combatut si sa i se inchida gura de dumnezeiasca Scriptura. Caci despre Cuvant a spus dumnezeiescul David: “In veci, Doamne, Cuvantul Tau ramane in cer”( Psalmi CXVIII, 89). Si iarasi: “A trimis Cuvantul Lui si i-a vindecat”( Psalmi XVI, 20). Dar cuvantul, care se rosteste cu gura, nu este trimis si nici nu ramane in veci. Iar despre Duhul acelasi David zice: “Trimite-vei Duhul Tau si se vor zidi”( Psalmi CIII, 31). Si iarasi: “Prin Cuvantul Domnului s-au intarit cerurile si prin Duhul gurii Lui toata puterea lor”( Psalmi XXXII, 6). Si Iov: “Duhul cel Dumnezeiesc m-a facut; iar suflarea celui atotputernic este aceea care ma tine”( Iov XXXIII, 4). Iar Duhul care se trimite, care zideste, care intareste, care tine, nu este o suflare ce dispare, dupa cum nici gura lui Dumnezeu nu este un madular trupesc. Pe amandoua trebuie sa le intelegem intr-un chip vrednic de Dumnezeu.
Despre insusirile lui Dumnezeu
Dumnezeirea este simpla si necompusa. Tot ceea ce este alcatuit din multe si diferite este compus. Daca am spune ca insusirile de a fi nezidit, fara de inceput, necorporal, nemuritor, vesnic, bun, creator si altele ca acestea sunt deosebiri esentiale ale lui Dumnezeu si ca Dumnezeu este compus din acestea, atunci Dumnezeu nu va fi simplu, ci compus. Dar a gandi astfel este cea mai mare impietate. Prin urmare, trebuie sa ne gandim ca fiecare din atributele lui Dumnezeu nu arata ceea ce este El in fiinta Sa, ci indica ceea ce nu este in fiinta Lui sau un raport cu ceva din acestea care se deosebesc de El, sau ceva din acelea care insotesc natura sa sau activitatea lui. Dintre toate numele care se dau lui Dumnezeu se pare ca cel mai propriu este “Cel ce este”, dupa cum El insusi s-a numit pe munte, lui Moise, cand zice: “Spune fiilor lui Israil: M-a trimis Cel ce este” (Iesirea III, 14). Caci are adunata in El insusi toata existenta, ca o mare infinita si nemarginita a fiintei. Dar dupa cum spune Sfantul Dionisie (Despre Dionisie Aeropagitul si opera sa, sa se vada D. Fecioru: Sf. Ioan Damaschin. Cultul sfintelor icoane, Bucuresti, 1937, nota 3, p. 9-13.), numele cel mai potrivit al lui Dumnezeu este “Cel bun” (Despre numele dumnezeiesti, MG. III, col. 636 C -637 C.), caci nu este cu putinta sa spui despre Dumnezeu ca intai exista si apoi este bun. Al doilea nume este “Dumnezeu”, care deriva de la thein, ce inseamna a alerga si a inconjura toate sau de la aiqein, care inseamna a arde, caci Dumnezeu este foc mistuitor a toata rautatea (Deuteronom IV, 24; Evrei XII, 29.), sau de la qeastai, care inseamna a vedea totul, deoarece lui nu i se poate ascunde nimic si observa toate, in adevar, a vazut pe toate inainte de facerea lor, avandu-le in minte din vesnicie; si fiecare se face la vremea hotarata de mai nainte, potrivit vesnicii lui gandiri executive, care se numeste predestinare, icoana si exemplu.
Prin urmare primul nume al lui Dumnezeu indica existenta Lui, dar nu ce este Dumnezeu (Tradus prin corectarea textului editiei din MG, dupa editia de la Verona, 1531, f. 15v.). Al doilea nume indica activitatea; iar insusirile ca este fara de inceput, incoruptibil, nefacut, adica nezidit, necorporal, nevazut si altele ca acestea ne arata ce nu este Dumnezeu, adica: existenta Lui nu are inceput, nu este supus stricaciunii, nu este zidit, nu este corp, nu este vazut. Insusirile de bun, drept, sfant si altele ca acestea, care insotesc firea lui, nu indica insasi fiinta Lui. Iar insusirile de domn, imparat si altele ca acestea arata raportul cu acelea care se deosebesc de El. Se numeste domn fata de acei care sunt domni, imparat, fata de acei care sunt imparati, creator fata de cele create, pastor fata de cei pastoriti.
Despre unirea si deosebirea dumnezeiasca
Toate aceste insusiri trebuiesc atribuite intregii Dumnezeiri in chip comun, identic, fara deosebire, neimpartit si unitar. In chip deosebit insa fiecarei ipostase a Dumnezeirii expresiile: Tata, Fiu, Duh, necauzat, cauzat, nenascut, nascut si purces, care nu indica fiinta, ci raportul unei ipostase fata de celelalte si modul lor de existenta.
Asadar, cu toate ca stim acestea si suntem condusi prin ele catre fiinta dumnezeiasca, totusi nu intelegem insasi fiinta, ci pe acelea care sunt in legatura cu fiinta, dupa cum, chiar daca stim ca sufletul este necorporal, fara de greutate si fara de forma, totusi nu am inteles si fiinta lui; tot astfel nu cunoastem nici fiinta corpului, chiar daca stim ca este alb sau negru, ci pe acelea care sunt in legatura cu fiinta lui. Invatatura cea adevarata, insa, ne invata ca Dumnezeirea este simpla si are o singura activitate simpla, buna, care lucreaza toate in toti, intocmai ca raza soarelui, care incalzeste toate si lucreaza in fiecare potrivit capacitatii sale naturale si puterii sale de receptivitate, deoarece a luat asemenea energie de la Dumnezeu creatorul.
Dar toate acelea care apartin intruparii dumnezeiesti si iubitoare de oameni a Cuvantului Lui dumnezeiesc sunt proprii numai Fiului. Caci la acestea n-a participat nici Tatal, nici Duhul altfel decat prin bunavointa si prin facerea de minuni cea negraita, pe care Dumnezeu Cuvantul, care s-a facut om asemenea noua, a savarsit-o ca Dumnezeu neschimbat si Fiu al lui Dumnezeu.
Despre expresiile antropomorfice date lui Dumnezeu
In dumnezeiasca Scriptura gasim foarte multe expresii simbolice antropomorfice cu privire la Dumnezeu. Trebuie sa se stie ca noi, fiind oameni, imbracati in trupul acesta gros, nu putem sa intelegem sau sa exprimam activitatile dumnezeiesti, sublime si imateriale ale Dumnezeirii decat numai daca intrebuintam imagini, tipuri si simboluri adecvate felului nostru de a gandi. Asadar, toate cate s-au spus antropomorfic despreDumnezeu sunt spuse in chip simbolic si au un sens mai inalt, caci Dumnezeirea este simpla si fara de forma. Prin ochii lui Dumnezeu, prin pleoape si prin vedere, intelegem puterea lui atoatevazatoare si cunostinta Lui careia nu i se poate acunde nimic, de acolo ca si noi prin acest simt dobandim o cunostinta si o incredintare mai desavarsita. Prin urechi si prin auz intelegem capacitatea lui de a fi milostiv si de a primi rugaciuneanoastra, caci si noi prin acest simt ne imbunam fata de acei care ne roaga, aplecandu-ne cu mai multa dragoste urechea spre ei. Prin gura si prin grai intelegem facultatea prin care isi exprima vointa lui; de acolo ca si noi facem cunoscute gandurile noastre intime prin gura si prin grai. Prin mancare si bautura intelegem conlucrarea noastra cu vointa lui, caci noi, prin simtul gustului, implinim o dorinta necesara a firii. Prin mirosintelegem facultatea Lui de a primi gandurile si sentimentele noastre bune fata de El (Tradus prin corectarea textului editiei din MG, dupa editia de la Verona, 1531, f. 16v.), de acolo ca si noi prin acest simt primim mireasma cea buna.
Prin fata intelegem aratarea si aparitia Sa prin fapte, de acolo ca aparitia noastra se face prin fata noastra. Prin maini intelegem facultatea prin care realizeaza activitatea Lui, pentru ca si noi savarsim cu ajutorul mainilor lucrurile necesare si pe cele mai de cinste. Prin mana dreapta intelegem ajutorul lui in lucrurile cele bune, de acolo ca si noi ne folosim de mana dreapta mai cu seama in lucrurile mai nobile, mai de cinste si care au nevoie de cea mai multa putere. Prin pipait intelegem cunoasterea si perceperea Lui mai exacta a lucrurilor foarte fine si ascunse, de acolo ca si cei pe care noi ii pipaim nu pot sa ascunda in ei insisi nimic. Prin picioare si mers intelegem venirea si prezenta Lui ca sa ajute pe cei care sunt in nevoi sau ca sa pedepseasca pe dusmani sau pentru orice alta fapta, de acolo ca si noi venim facand uz de picioare. Prin juramant intelegem imutabilitatea hotararii Sale, de acolo ca si noi intarim prin juramant legamintele unora fata de altii. Prin urgie si manie intelegem ura si aversiunea fata de rau, caci si noi ne maniem atunci cand uram cele potrivnice opiniei noastre. Prin uitare, somn si somnolenta intelegem intarzierea Lui pentru pedepsirea dusmanilor si amanarea ajutorului obisnuit fata de cei ai Lui. Si ca sa spun intr-un cuvant, toate expresiile antropomorfice cu privire la Dumnezeu, afara de cele care s-au spus despre venirea in trup a Cuvintului lui Dumnezeu, au un sens ascuns si ne invatadin lucrurile proprii firii noastre cele ce sunt mai presus de noi. Cuvantul lui Dumnezeu, insa, a primit pentru mantuirea noastra pe om in intregime, suflet rational, trup, insusirile firii omenesti si afectele naturale si neprihanite.
Despre aceleasi lucruri
In aceste invataturi am fost instruiti din cuvintele sfinte, dupa cum a zis dumnezeiescul Dionisie Areopagitul: Dumnezeu este cauza si principiul tuturor, este fiinta existentelor, viata vietuitoarelor, ratiunea existentelor rationale, spiritualitatea existentelor spirituale, rechemarea si invierea celor care au cazut de la El, reinnoire si prefacere pentru cei care au corupt starea naturala, zidire sfintita pentru cei miscati de vreo tulburare necurata, siguranta pentru cei care stau, cale si calauza, care inalta, pentru cei care seurca la dansul (Despre numele dumnezeiesti , MG, III, col. 589 BC.). Voi adauga, insa, ca El este Tatal celor facuti de El, - Dumnezeu, care ne-a adus de la neexistenta la existenta, este mai degraba Tatal nostru decat cei care ne-au nascut si care au luat de la El si existenta si capacitatea de a naste - El este pastorul celor care-L urmeaza si al celor pastoriti de El; luminarea celor luminati; principiul dcsavarsirii celor desavarsiti; pricipiul indumnezeirii celor indumnezeiti; pacea celor invrajbiti; simplitatea celor simpli; unirea celor uni ti; fiinta superioara oricarui inceput, pentru ca este un inceput mai presus de orice inceput (Tradus prin corectarea textului editiei din MG, dupa editia de la Verona, 1531, f. 17v.); buna partasenie a ceea ce este ascuns, adica a cunostintei Lui, atat cat este ingaduit si cat este accesibil fiecaruia.
Mai exact inca despre numele dumnezeiesti
Pentru ca Dumnezeirea este incomprehensibila, va fi negresit si fara nume. Asadar, prin faptul ca nu cunoastem fiinta ei, sa nu cautam numele fiintei ei, caci numele indica lucrurile. Dumnezeu este bun, si pentru a ne impartasi cu bunatatea Lui, ne-a adus de la neexistenta la existenta si ne-a inzestrat cu facultatea cunoasterii; cu toate acestea nu ne -a impartasit cu fiinta Lui si nici cu cunostinta fiintei Lui. Caci este cu neputinta ca firea sa cunoasca in chip desavarsit o fire superioara ei. Daca cunostintele sunt inlegatura cu existentele, cum se va putea cunoaste ceea ce este mai presus deexistenta? Dar pentru ca sa participam cat de putin cunostintei lui Dumnezeu si sa avem chiar o idee cat de slaba de El, Dumnezeu, din pricina bunatatii Lui nespuse, a binevoit sa fie numit prin acelea care sunt proprii naturii noastre. Prin urmare, intrucat Dumnezeu este incomprehensibil, este si fara nume. Dar prin faptul ca este cauza tuturora si ca are mai inainte in El ratiunile si cauzele tuturor existentelor este numit dupa toate existentele si dupa cele contrarii, spre exemplu: lumina si intuneric, apa si foc, ca sa cunoastem ca fiinta lui Dumnezeu nu este acestea, ci este mai presus de fiinta si fara nume. Si prin faptul ca este cauza tuturor existentelor, este numit dupa toate cele cauzate.
Pentru aceea unele din numirile dumnezeiesti sunt spuse in chip negativ si arata ca Dumnezeu este mai presus de fiinta, spre exemplu: nefiintial, netemporal, neinceput, nevazut, nu in sensul ca este mai mic decat cineva sau ca ii lipseste ceva - caci toate sunt ale Lui si din El si prin El s-au facut si in El se tin (Coloseni I, 16.) - ci pentru ca el depaseste intr-un grad cu totul superior toate existentele: el nu este nimic din existente, ci este mai presus de toate. Alte numiri sunt date lui Dumnezeu in mod afirmativ, din aceea ca el este cauza tuturor. Prin faptul ca el este cauza tuturor existentelor si a intregii fiinte, se numeste “Cel ce este” si “Fiinta”. Iar prin faptul ca este cauza oricarei ratiuni si intelepciuni, a ceea ce este rational si intelept se numeste “ratiune” si “rational”, “intelepciune” si “intelept”; de asemenea se numeste “gandire” si “ganditor”, viata” si “viu”, “putere” si “puternic” si in acelasi fel si cu toate celelalte. Dar mult mai propriu este ca sa fie numit din cele mai cinstite si cele mai adecvate Lui. Sunt mai cinstite si mult mai adecvate Lui cele imateriale decat cele materiale, cele curate decat cele intinate, cele sfinte decat cele blestemate, deoarece acestea si participa mai mult la El. Asadar, mult mai propriu va fi numit “soare” si “loc” decat intuneric, “zi” decat noapte, “viata” decat moarte, “foc”, “duh” si “apa”, ca elemente vitale, decat pamant; dar inainte de toate si mai mult, “bunatate” decat rautate, ceea ce este identic cu a spune “existenta” decat inexistenta. Si aceasta pentru motivul ca binele este existenta si cauza existentei, iar raul lipsa binelui sau a existentei. Acestea sunt insusirile negative si afirmative ale lui Dumnezeu. Dar numele cel mai placut este acela care rezulta din unirea acestor doua, spre exemplu: “Fiinta mai presus de fiinta”, Dumnezeire mai presus de Dumnezeire”, “Principiu mai presus de principiu” si altele ca acestea. Sunt apoi si unele numiri afirmative ale lui Dumnezeu, care au o putere de negatie covarsitoare, spre exemplu: “intuneric”, nu in sensul ca Dumnezeu este intuneric, ci ca nu este lumina, ci ceva mai presus de lumina.
Prin urmare Dumnezeu se numeste “minte”, “ratiune”, “duh”, “intelepciune”, “putere”, pentru ca este cauza acestora, pentru ca este imaterial si pentru ca este atoatelucrator si atotputernic. Numirile acestea, atat cele negative cat si cele pozitive, se aplica intregii Dumnezeiri. Si la fel, in acelasi chip si fara de deosebire si fiecareia din ipostasele Sfintei Treimi. Cand ma gandesc, insa, la una din ipostase, stiu ca ea este Dumnezeu desavarsit si fiinta desavarsita; iar cand unesc si numar impreuna pe cele trei ipostase stiu ca sunt un singur Dumnezeu desavarsit, caci Dumnezeirea nu este compusa, ci este o unitate desavarsita, neimpartita si necompusa, in trei ipostase desavarsite. Dar cand ma gandesc la raportul reciproc al ipostaselor stiu ca Tatal este soare mai presus de fiinta, izvor al bunatatii, abis al fiintei, al ratiunii, al intelepciunii, al puterii, al luminii, al Dumnezeirii; izvor nascator si producator al binelui ascuns in El. El este mintea, abisul ratiunii, nascatorul Cuvantului, iar prin Cuvant purcedatorul Duhului revelator. Si ca sa nu spun multe, nu este in Tatal, Cuvant, intelepciune, putere, vointa decat Fiul, care este singura putere a Tatalui, cauza primara a crearii tuturor. Astfel El este nascut, cum numai El stie, ca ipostasa desavarsita din o ipostasa desavarsita; El este si se numeste Fiu. Iar Duhul Sfant este puterea Tatalui, care reveleaza cele ascunse ale Dumnezeirii, purces, cum numai El stie, nu nascut, din Tatal prin Fiul.
Pentru aceea Duhul cel Sfant este implinitorul crearii tuturor. Prin urmare toate cate convin Tatalui care cauzeaza, izvorului, nascatorului, trebuie atribuite numai Tatalui. Toate cate se potrivesc celui cauzat, Fiului nascut, Cuvantului, puterii care este cauza primara a creatiei, vointei, intelepciunii, trebuie atribuite Fiului. Si toate cate convin puterii cauzate, purcese, revelatoare si desavarsitoare trebuie atribuite Duhului Sfant. Tatal este izvorul si cauza Fiului si a Sfantului Duh, Tata numai al Fiului si purcedator al Duhului Sfant. Fiul este Fiu, Cuvant, intelepciune, putere, icoana, stralucire, chip al Tatalui (Evrei I, 3; I Corinteni I, 24; Coloseni I, 15.) si din Tatal. Sfantul Duh nu este Fiu al Tatalui, ci Duh al Talalui, pentru ca purcede din Tatal - caci nu este miscare fara duh - si Duh al Fiului, nu in sensul ca este din El, ci in sensul ca este purces din Tatal prin El. Caci numai Tatal este cauza.
Despre locul lui Dumnezeu si ca numai Dumnezeirea este necircumscrisa
Locul trupesc este limita continutului, prin care continutul este continut. Spre exemplu: aerul contine, iar corpul este continut. Nu tot aerul care contine este locul corpului continut, ci numai limita aerului care contine, care vine in atingere cu corpul continut, in mod absolut, insa, ceea ce contine nu este in ceea ce este continut. Dar exista si un loc spiritual unde se gandeste si este firea spiritual a si necorporala, unde este prezenta, lucreaza si este continuta in chip spiritual si nu corporal, caci ea nu are trup ca sa fie continuta in mod trupesc. Asadar Dumnezeu, fiind imaterial si ecircumscris, nu este in vreun loc. El este insusi locul Lui, caci umple toate, este mai presus de toate si tine toate. Se spune, insa, ca se afla intr-un loc si se vorbeste de loc al lui Dumnezeu, acolo unde se face cunoscuta energia Lui. El strabate prin toate fara sa se amestece si impartaseste tuturor energia Lui, potivit capacitatii fiecaruia si puterii de receptivitate, adica potrivit curateniei naturale si volitionale. Caci sunt mai curate cele imateriale decat cele materiale si cele virtuoase decat cele intovarasite de viciu. Se numeste asadar loc al lui Dumnezeu acela care participa mai mult la energia si la harul Lui. Pentru aceasta cerul este tronul Lui (Isaia LVI, 1; Fapte VII, 49.), in cer sunt ingerii, care fac voia Lui si care il slavesc pururea, in cer este locul Lui de odihna, iar pamantul este asternut picioarelor Lui (Isaia LVI, 1; Fapte VII, 49.),
caci pe pamant a petrecut, in trup, cu oamenii (Baruh III, 38.). Sfantul Lui trup este numit picior al lui Dumnezeu. Si biserica se numeste loc al lui Dumnezeu, caci am afierosit acest loc spre slavirea Lui ca pe un loc sfintit, in care ne facem rugaciunile noastre catre El. De asemenea, se numesc locuri ale lui Dumnezeu si locurile in care ni s-a facut cunoscuta energia Lui fie prin corp, fie fara corp.
Trebuie sa se stie ca Dumnezeirea este neimpartita, deoarece este in intregime pretutindeni si nu este impartita parte cu parte in chipul celor corporale, ci este in intregime in toate si in intregime mai presus de toate. Ingerul ( In fruntea acestui aliniat este urmatorul subtitlu, o nota marginala a manuscrisului: “Despre loculingerului si al sufletului si despre notiunea de necircumscris”.) nu este continut intr-un loc in chip corporal (Tradus prin corectarea textului editiei din MG, dupa editia de la Verona, 1531, f. 20r.) incat sa primeasca chip si sa ia forma. Se spune insa ca este intr-un loc, prin faptul ca este prezent in chip spiritual si lucreaza potrivit firii lui si nu este in alta parte, ci este circumscris in chip spiritual acolo unde lucreaz a. Nu poate sa lucreze in acelasi timp in diferite locuri. Numai Dumnezeu poate sa lucreze in acelasi timp pretutindeni, ingerul, prin iuteala firii si prin faptul ca este gata, adica grabnic de a se muta, lucreaza in diferite locuri. Dumnezeirea, insa, pentru ca este pretutindeni si mai presus de toate, lucreaza simultan in diferite moduri printr-o energie unica si simpla.
Sufletul este unit in intregime cu tot corpul si nu parte cu parte. Nu este continut de el, ci il contine, dupa cum focul contine fierul; si fiind in el, lucreaza propriile sale lucrari.
Ceea ce este circumscris este limitat in spatiu sau in timp sau in gandire; iar ceea ce este necircumscris nu este limitat de nici una din acestea. Necircumscrisa este numai Dumnezeirea, pentru ca este fara de inceput si fara de sfarsit, cuprinde totul si nu este sesizata de ratiune.
Numai Dumnezeu este incomprehensibil, indefinit, necunoscut de nimeni, dar numai el se cunoaste pe sine insusi, ingerul, insa, este circumscris in timp, caci existenta lui are inceput; este circumscris in spatiu, desi in chip spiritual, in sensul in care am spus mai sus; este circumscris si in gandire.
Ingerii cunosc reciproc de ce marime este firea lor. Ei sunt marginiti in chip desavarsit de Creator. Corpurile, insa, sunt circumscrise in timp, pentru ca au inceput si sfarsit, sunt circumscrise in spatiu si in gandire. Dumnezeirea (Inaintea acestui aliniat este urmatorul subtitlu, o nota marginala: “Rezumatul celor spuse despre Dumnezeu, despre Tatal, despre Fiul si despre Sfantul Duh; si despre Cuvant si Duh”.) este cu totul imuabila si neschimbata. Ea a hotarat mai dinainte, prin prestiinta Sa, pe toate cele care nu sunt in puterea noastra si a determinat pe fiecare la timpul si locul propriu si potrivit. Potrivit acestui principiu, “Tatal nu judeca pe nimeni, ci toata judecata a dat-o Fiului”( Ioan V, 22.). Este evident ca a judecat Tatal si Fiul - ca Dumnezeu - si Sfantul Duh. Dar insusi Fiul - ca om - se va pogori in chip trupesc si va sta pe tronul slavei (Matei XIX, 28; XXV, 31.) - pogorarea si tronul sunt actiuni ale unui corp circumscris - si va judeca pe toata lumea cu dreptate (Fapte XVII, 31). Toate sunt distantate de Dumnezeu, nu prin loc, ci prin fire. La noi prudenta, intelepciunea si sfatul vin si se duc, pentru ca sunt niste stari ale sufletului. La Dumnezeu, insa, nu este asa. La El nimic nu se produce si dispare, caci El este neschimbat, imuabil si nu trebuie sa admitem accidente la El. La Dumnezeu binele coincide cu fiinta (Tradus prin corectarea textului editiei din MG, dupa editia de la Verona, 1531, f. 21r.). Cel care doreste necontenit pe Dumnezeu il vede, caci Dumnezeu este in toate. Existentele depind de cel care exista si nu este vreo existenta, care sa nu aiba existenta sa in cel care exista. Dumnezeu este amestecat in toate, pentru ca tine firea. Iar Dumnezeu Cuvantul s-a unit dupa ipostasa cu Sfantul lui trup si s-a amestecat fara amestecare cu firea noastra.
Nimeni nu vede pe Tatal afara de Fiul si Duhul (Ioan VI, 46.). Fiul este vointa, intelepciunea si puterea Tatalui. Nu trebuie sa vorbim cu privire la Dumnezeu despre calitate, ca sa nu spunem ca El este compus din fiinta si calitate. Fiul este din Tatal si toate cate le are, de la El le are, pentru aceea nici nu poate sa faca nimic de la El insusi (Ioan V, 30.), caci nu are o energie deosebita de a Tatalui. Dar pentru ca Dumnezeu este prin fire nevazut, se face vazut prin activitatile Sale si-l cunoastem din structura si conducerea lumii.
Fiul este icoana Tatalui, iar Duhul icoana Fiului, prin care Hristos, locuind in om, da acestuia asemanarea cu Dumnezeu. Duhul cel Sfant este Dumnezeu; El sta la mijloc intre cel nenascut si cel nascut, si este unit de Tatal prin Fiul. Se numeste Duh al lui Dumnezeu, Duh al lui Hristos, minte a lui Hristos, Duh al Domnului, insu si Domn, Duhal adoptiei, al adevarului, al libertatii, al intelepciunii - caci este facatorul tuturor acestora. Prin fiinta lui umple toate, tine toate, umple lumea cu fiinta Lui si este necuprins de lume din pricina puterii Lui. Dumnezeu este o fiinta vesnica si neschimbatoare, creatoarea existentelor si este adorata cu gand cucernic.
Dumnezeu este si Tatal, cel care exista vesnic, nenascut, pentru ca nu s-a nascut din cineva, dar a nascut pe Fiul cel de o vesnicie cu El. Dumnezeu este si Fiul, care este totdeauna cu Tatal si este nascut din El in afara de timp, vesnic, nestricacios, impasibil, nedespartit. Dumnezeu este si Duhul cel Sfant, putere sfintitoare, enipostatica, purcede in chip nedespartit din Tatal si se odihneste in Fiul, deofiinta cu Tatal si cu Fiul. Cuvantul este acela care este totdeauna prezent in chip fiin tial impreuna cu Tatal. Cuvantul este iarasi miscarea naturala a mintii, potrivit careia se misca, gandeste si judeca, fiind ca o lumina si stralucire a ei. Cuvant este iarasi cuvantul mintal, care vorbeste in minte. Si iarasi exista cuvantul rostit, carteste vestitorul gandirii. Asadar Dumnezeu-Cuvantul este substantial si enipostatic. Celelalte trei feluri de cuvant sunt puteri ale sufletului, care nu exista intr-o ipostasa proprie. Dintre acestea, primul este o odrasla naturala a mintii, deoarece izvoraste totdeauna din ea in chip natural; al doilea se numeste cuvantul mintal, iar al treilea, cuvant rostit cu gura. Duhul are mai multe sensuri, inseamna, in primul loc, Sfantul Duh. Si puterile Sfintului Duh se numesc duhuri. Duh se numeste si ingerul cel bun; duh si demonul; duh si sufletul. Sunt cazuri ca nd si mintea se numeste duh. Duh este si vantul; duh si aerul.
Insusirile firii dumnezeiesti
Insusirea de a fi nezidit, fara de inceput, nemuritor, infinit, vesnic, imaterial, bun, creator, drept, luminator, neschimbator, impasibil, necircumscris, necuprins, indefinit, nemarginit, nevazut, incomprehensibil, perfect, stapan absolut, liber, atoateconducator, datator de viata, atotputernic, infinit de puternic, sfintilor, impartasitor, cuprinzator si conservator al universului, proniatorul tu turor, toate aceste insusiri si altele ca acestea le are Dumnezeirea prin fire, nu le-a luat din alta parte, ci ea impartaseste tot binele fapturilor Sale, potrivii puterii de receptivitate a fiecareia.
Ipostasele locuiesc si stau unele in altele, caci, ele sunt nedepartate si nedespartite unele de altele si au neamestecata intrepatrunderea uneia in alta, nu in sensul ca ele se contracta sau se amesteca, ci in sensul ca ele sunt unite intre ele: Fiul este in Tatal si Duhul, Duhul in Tatal si Fiul, iar Tatal in Fiul si Duhul, fara ca sa se contraga, sa se confunde sau sa se amestece.
Exista la ele unitate si identitate de miscare, caci cele trei ipostase au un singur impuls si o singura miscare, lucru cu neputinta de vazut la firea creat.
Luminarea si energia divina este una, simpla si neimpartita, si cu toate ca lucreaza in chip mantuitor asupra fiecareia din cele care exista in exemplare singulare si imparte tuturora partile constitutive ale firii sale proprii, totusi ramane simpla; se multiplica, fara sa se imparta, in fiecare din cele care exista in exemplare singulare si le aduna, le intoarce pe acestea spre simplitatea ei. Toate o doresc si in ea isi au existenta. Iar ea impartaseste tuturor existenta dupa cum au firea. Ea este existenta existentelor, viata vietuitoarelor, ratiunea existentelor rationale, spiritualitatea existentelor spirituale. Ea este mai presus de spiritualitate, mai presus de ratiune, mai presus de viata si mai presus de fiinta.
In afara de acestea ea strabate prin toate fara sa se amestece, dar prin ea nu trece nimic. Mai mult, ea cunoaste totul printr-o cunostinta simpla. Vede totul in chip simplu cu ochiul sau dumnezeiesc atoatevazator si imaterial, atat pe cele prezente cat si pe cele trecute si pe cele ce au sa fie, inainte de facerea lor. Este fara de pacat, iarta pacatele si mantuieste. Poate sa faca pe toate cate le voieste; dar nu voieste sa faca pe toate cate le poate, caci poate sa piarda lumea, dar nu vrea.